paul-anastasiuAm petrecut seara zilei de ieri, 12 septembrie, într-unul dintre cele mai frumoase locuri din Marsilia, fortul militar Ganteaume, acolo unde se află un fel de club al Armatei franceze, cu Hotel şi restaurant şi cu o terasă care oferă o vedere unică spre Vechiul Port. Am asistat la ceremonia de “passation de commandement” a unei unităţi militare care ţine de Marsilia şi Aubagne. Nu intru în amănunte pentru că nu le deţin! A fost ceva solemn, cu fanfara Legiunii Străine, oficialităţi, defilarea cu steagul unităţii, tecerea în revistă a trupelor din careu etc. Ăsta e fundalul serii.

Dar noi (eu şi soţia) ne aflam acolo pentru altceva. Fusesem invitaţi de Paul Anastasiu, pictor oficial al Armatei franceze, la vernisajul unei lucrări de pictură monumentală. E vorba de un heptatic (tablou compus din şapte părţi), lung de opt metri şi intitulat La Marseillaise. Lucrarea se află în holul de recepţie al Clubului Militar, acolo pe unde se intră şi la hotel, şi la restaurant. Primul lucru pe care-l vezi acolo este, de ieri, această lucrare de forţă artistică, un omagiu plastic adus spiritului Marseillezei, chiar în Marsilia.

Continue reading

politie şi islamPentru că, probabil, acuza de islamofobie  nu este destul de prezentă în discuţiile publice franceze, “forţele progresiste şi anti-rasiste” au aranjat un scandal care, privit cu atenţie, sfidează toate regulile logicii. Povestea e aşa (a fost prezentată în media astfel): două femei musulmane purtînd voal au vrut să intre la un restaurant  unde nu au fost primite de patronul care le-a jignit spunîndu-le că toţi teroriştii sînt musulmani. Reportajul televizat, scena alungării femeilor filmată în direct, au scandalizat luptătorii pentru drepturile omului şi aparţinătorii acestei familii. Proprietarul restaurantului este trimis în judecată şi procesul se va desfăşura “cu celeritate”, ca orice proces care vizează jignirea musulmanilor din Franţa ( de pildă francezul care a aruncat jumări în curtea unei moschei, judecat în regim de urgenţă)

Ce nu merge în povestea asta, de mai sus? Păi, în primul rînd, cele dopuă femei locuiau în altă localitate şi au venit să mănînce în Tremblay, într-un restaurant care nu e trecut în ghiduri (deci, nu aveai de unde  să afli despre el decît dacă ţi-l recomandă cineva în mod expres). Las la o parte faptul că femeile voalate nu prea merg singure la restaurant. Dar mă întreb, ca şi alţii înaintea mea, ce căutau femeile musulmane într-un local care nu avea eticheta halal? Ce să mănînce ele într-un local “spurcat”? E foarte clar că nu veniseră acolo să mănînce, ci să fie refuzate. Şi filmate de o echipă de televiziune care, întîmplător, da, întîmplător, se afla de faţă aşteptînd scandalul. Probabil că ştiau, din auzite, restauratorul cu pricina nu este chiar un iubitor al islamului.

Astfel privită povestea, într-o ţară civilizată, femeile musulmane şi cei din echipa care a filmat (şi regizat) ar fi judecaţi pentru provocare rasistă cu premeditare. Din păcate, e trist, iar justiţia are două atitudini diferite într-un regim politic în care preşedintele şi guvernul salută marile sărbători musulmane, dar nu spun nici pîs de Crăciun sau de Înviere. În fond, e o ţară laică, dar numai şi numai în raport cu creştinismul.

 

sorescu Știți cu toții, desigur, ce înseamnă “efectul fluturelui” descris de matematicianul Lorenz, părintele teoriei haosului. Dacă nu vă amintiți, iată: “Mișcarea aripilor unui fluture azi poate produce o mică schimbare a atmosferei. Din această cauză și de-a lungul unei anumite perioade de timp, atmosferă se va schimba. Peste o luna poate, o tornadă care trebuia să lovească coasta Indoneziei nu va mai apărea. Sau din contră, tocmai din această cauză va apărea.” Mai pe scurt, un fluture dă din aripă aici și, peste mii de kilometri, această mișcare delicată declanșează un uragan.

Dacă ar fi să pun povestioara mea de mai jos în termenii aceștia lorenzieni, aș ajunge (cum am și făcut-o), la titlul de mai sus.

Ce legătură are inițierea în lupte libere a doi elevi de liceu din Arad, cu întîlnirea poetului Marin Sorescu, la București? Nu am nevoie de Lorenz ca să vă demonstrez legătura, am nevoie doar de niște rînduri în care să vă povestesc totul. Așadar (și prin urmare), eram elev în anul IV (penultimul, căci liceele industriale durau, în anii 70-80 cinci ani) la Liceul de Chimie din Arad, prima promoție a acestei instituții școlare prevăzute să alimenteze cu cadre medii viitorul Combinat Chimic de la Arad Vladimirescu. În proiectele mele de viitor deja refuzam să mă conformez menirii acestui liceu. Eram atras de altceva, de poezie, de teatru, de cinema. Bunul meu coleg Czege Josif, și el, era atras de filosofie, de spiritualitate, de știința abstractă. Eu cochetam  cu tot felul de trupe de teatru și îmi purtam pe la cenaclurile arădene încercările de poezie. Ioji mergea ore în șir la bibliotecă, după ce ieșeam de la școală, și citea fel și fel de cărți. Mă complexa cu lecturile lui. (trebuie să spun, în această paranteză, că o anumită latură a personajului Beni din romanul Sărbătoarea Corturilor, anume latura studioasă, curiozitatea devorantă, nu este străină de mersul lui Ioji la biblioteca Județeană Arad) . Eram, pe atunci, un mare fan Marin Sorescu, recitasem niște poezii de-ale lui în spectacolul Am zărit lumină pe pămînt conceput și regizat de Cati Mureșan și șicanat de autoritățile culturale ale vremii. Scriam, cumva, ca Marin Sorescu, un poet nonconformist. Un amic de la cenaclu mi-a povestit că a fost la București, l-a căutat pe Sorescu, făcuse rost de adresa lui, iar poetul a fost foarte amabil. “Dacă ajungi la București, îți dau adresa.”

În mod normal nu aveam cum să ajung la București, nu aveam la cine să merg, nu aveam rude, nu aveam bani. Nu aveam ce să caut acolo. Am fost într-o excursie cu școala, dar înainte de dasta cu trei ani. Dar această discuție a fost bătaia din aripă a fluturelui care-mi tot zboară prin destin. Eram, deci, la începutul anului patru, cînd unul din cei doi profesori de sport de la Liceu ne-a spus cîtorva “mai bine legați” că ar vrea să facă o echipă de lupte libere a școlii  care să participe la Cupa de Lupte Libere a Liceelor de Chimie (nu știu cum s-a ajuns ca liceele de chimie să aibă o cupă la lupte libere. E treaba altui fluture, aici). Care se va desfășura în primăvară la București. Continue reading

Pînă acum cîţiva ani, pe15 august îmi sărbătoream ambii părinţi. Mama era Maria, iar tata e născut în această zi.

Mama s-a stins,  a rămas doar tata. Care, astăzi, împlineşte 89 de ani. Se simte bine, sănătos, e activ. Nu are în casă nici un medicament. Toată viaţa a fost un om neînfricat, dar cu frica de Dumnezeu. A fost şi este (pentru mine şi pentru cei ce-l cunosc) un exemplu de cinste,  de demnitate şi de onoare. Un om bun, un om curat.

selfie cu tataLa Mulţi Ani, tată! Îţi mulţumesc pentru tot!

Fotografia e de la lansarea romanului Sărbătoarea Corturilor, din Arad, de la Librăria Corina.

mohamed-lahouaiej-titre-sejour-mPentru că am semnat o dată o petiție de bun simț referitoare la orașul la Ciotat, primesc, din cînd în cînd, invitația de a semna tot felul de alte petiții, unele vecine cu nerozia. Ultima m-a indispus pentru că am simțit o manipulare stupidă. Petiția vrea să nu se mai pomeneasacă în media numele teroriștilor, vezi, Doamne, ca să nu devină staruri! Da, să rămînă anonimi. Vă dați seama că, dacă, prin absurd, s-ar aplica asta retroactiv, nu am mai auzi de Stalin și de Hitler, printre alții. ca și cum istoria ar fi o colecție de nume de tipi amabili, plăcuți, care n-ar fi ucis nici musca.

E clar că această cerere e stupidă. Dacă n-ar fi și perversă: pentru că, iar asta e limpede ca lumina zilei, teroriștii ultimulor ani (cu excepții mici) sînt musulmani. Dacă nu le pomenești numele, nu e evident că-s musulmani. Cum ai descrie masacrul de la Nisa? Un anonim bolnav, căruia nu-i dăm numele pentru a nu-l transforma în vedetă, a intrat cu camionul în niște oameni nevinovați adunați să vadă artificiile de ZIua Franței pe Promenade des Anglais, la Nisa. Gata, nici urmă de islam în știre. Cînd tocmai în numele islamului au fost înfăptuite ultimele atentate din lume.

În loc să se discute despre măsuri corecte și eficiente care să împiedice viitoare atentate, opinia publică este deviată spre discuții de acest gen, menite să ridice perdeaua de fum a corectitudinii politice tot mai aproape de fiecare dintre noi. Iar cei cunoscuți ca suspecți , fișați de serviciile secrete franceze (și europene), să se scufunde, tot mai mult, în anonimat.

Și, dacă această petiție ar avea succes, teroriștii (cei care au acționat și cei care nu au acționat încă) vor deveni, aici, în Europa, niște anonimi, în vrerme ce în statul Islamic, pe canalele lor de comunicare, ucigașii bezmetici vor deveni eroi.

Nu, nu sîntem loviți de niște anonimi, ci de oameni de lîngă noi, de tipi care urăsc civilizația occidentală și și-au pus în cap să o distrugă. Iar acești teroriști nu strigă ‘Evrika” în timp ce ucid, ci numele lui Allah.

 

PS (sau Update) Procurorul Republicii care se ocupă de atentatul de la NIsa susține că totul a fost premeditat, cu mai mult de un an înainte,  și că Mohamed Lahouaiej Bouhiel a avut complici. (Existau în telefonul asasinului fotografii de la 14 iulie 2015, din același loc, Promenade des Anglais) Asta ca să ia aminte prostovanii care au spus că e vorba de un lup singuratic, dezamăgit de divorț, sărit de pe fix,  și că nu are legătură cu Jihadul. Să gîndești astfel înseamnă sau să fii prost, sau să fii complice cu gîndirea teroristă.

credit foto: Revista 22În fine, s-a intrat în normal, doctoratul lui Ponta a fost clasificat, așa cum demonstrase revista Nature, drept plagiat. Dacă Ponta ar fi fost ales președintele României, nu cred că s-ar fi ajuns la restabilirea adevărului. Așa că am un motiv de mulțumire că am votat, ca și alte milioane de români, pentru Johannis. Sînt convins că, în caz de rezultat contrar la prezidențiale  s-ar fi ajuns la situații absurde în această direcție. De fapt, s-a și ajuns: o comisie care urma să dea verdictul “plagiat” a fost înlocuită de o alta, care a susținut sus și tare că toți cei care-l considerăm pe Ponta plagiator mințim, doar Ponta spune adevărul. Da, Victoraș a găsit voluntari care să declare, senin, că adevărul e minciună și că negrul e alb. Și nu orice fel de voluntari luați de pe stradă sau din sediile PSD, ci tipi cu niște titluri universitare decente.

Tocmai de aceea scriu acest text. Să vi-i amintesc pe cei de pe Lista Rușinii numite Consiliul Național de Etică. Să nu-i uităm, așadar pe complicii la furt intelectual ai lui Victor Ponta: Paul Dobrescu (preşedinte) Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Virgil Muraru (vicepreşedinte) Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Maşini şi Instalaţii Destinate Agriculturii şi Industriei Alimentare,Doru Vladimir Puşcaşu CEPROCIM, Nicolae Burnete Universitatea Tehnică Cluj, Petru Andea Universitatea Politehnica din Timişoara,  Horia Iovu Universitatea Politehnica din Bucureşti, Florin Ionescu Steinbeis University Berlin, Luca Iamandi Universitatea “DANUBIUS” din Galați, Constantin Ciutacu Institutul de Cercetari Economice București, Ștefan Grigoraș Universitatea Tehnică Iași. Am folosit și eu metoda lui Ponta, am luat cu copy-paste numele celor din Consiliu. Ați observat mica șiretenie? Niciunul dintre membrii Consiliului nu are trecute în față gradul didactic și titlul de doctor. Căci nu se cuvine să vorbești de doctorat în casa plagiatorului.

La cei de mai sus ar trebui adăugați și așa zișii “Intelectuali ai lui Ponta“, oameni care au trecut peste orice sentiment de jenă și l-au susținut pe Ponta, chiar după ce s-a vorbit despre plagiatul său. Și o mențiune specială, cu această ocazie, pentru Alina Mungiu Pippidi, care l-a catalogat pe Ponta drept “impecabil”, deși nici Alina și nici Victor nu căzuseră din Lună, existau informații despre ce-i poate pielea ucenicului lui Năstase. Nu am auzit  de “mea culpa” făcută de A.M.P. pe această temă!

Verdictul comunicat de CNATDCU  ne mai dă speranțe. Nădăjduim, adică, să se facă lumină și în alte cazuri de doctorate dubioase, de conducători de doctorat dubioși. Și, cu această ocazie, cuvîntul ETICĂ să-și revină după ce a fost terfelit în titulatura unei rușinoase făcături spre spălarea lui Ponta.

PS Îl uitasem pe fostul minsitru al Educației, Liviu Pop, un tip care are coloană vertebralăâ exact cît o moluscă. El a fost unul din penibilii sforari în cazul doctoratului fraudat de Ponta.

credit foto: Revista 22

 

Specimen_C.I.Recent am fost cu cineva din familie să-și refacă, pentru că expirase, Cartea Națională de Identitate. Nu e o operațiune plăcută, probabil că o știți cu toții. Prima chestie este cea cu timbrul fiscal de cinci lei care se găsește numai la poștă. Din fericire, aberația asta a fost eliminată de Guvernul Cioloș. Felicitări!  dar a rămas problema cozii la ghișeu. Să vezi cine e ultimul, să fii vigilent să nu ți se bage nimeni în față etc. Și să stai într-un spațiu trist, neventilat. Cel mai simplu lucru ar fi o mașină care dă numere de ordine. (Chiar și pentru timbrele fiscale eliminate de acum ar fi fost o soluție: un automat de distribuit timbre, chiar în holul cu ghișeul). Bun, asta ține de neplăcerile contactului cu un sistem greoi, neperformant. E o chestie internă.

Dincolo de asta, sînt cîteva aspecte care fac din cartea Națională de identitate un act greu de utilizat cînd ți-e lumea mai dragă, în străinătate. De pildă, trebuie să primești bani la un ghișeu poștal în Franța. Ți se cere să te legitimezi. Scoți CNI și funcționarul îți spune: “Nu aveți semnătură pe el. Cu ce voi compara ei semnătura de pe formularul de primire?” Așa e, noile ediții nu conțin semnătura titularului. Apoi, poate mergi undeva unde trebuie să spui data de naștere. Scoți actul de identitate și constați că nu e trecută. “Da’, mi se va replica. E în CNP.” Explică unui funționar francez, neamț sau spaniol cum e cu CNP-ul.

Nici numele părinților nu e trecut, deși asta face parte din identitatea fiecăruia. E trecut, în schimb, cel mai volatil element al identității: adresa. Schimbi adresa, schimbi și CI-ul!

Iar ultima dintre chestiile stînjenitoare (cel puțin) este data de expirare pentru persoanele care au depășit 50 de ani. Evidența populației îi invită, pe aceștia, să-și schimbe buletinul peste 60 de ani. Atît e termenul de valabilitate, 60 de ani! Explică și asta funcționarului dintr-o țară europeană care-ți spune că actul tău conține o eroare. Ca exemplu vă dau cazul uni cetățean român care voia să vîndă o mașină la Marsilia. A venit la Consulat cu buletinul, spunînd că e greșit (așa i-a spus funcționarul de la radieri) , avînd data de expirare în 2062! A trebuit să-i eliberăm un act care să ateste că nu e greșit buletinul. Actul l-a costat 60 de euro pe omul nostru.

Poate că, dacă tot s-a pornit Comisia de Tăiat Hîrtii, se va face în cadrul ei o Subcomisie de Îndreptat Acte. Cartea de Identitate are nevoie de așa ceva.

De fiecare dată, de Sărbătoarea Muzicii, îmi aduc aminte de prima mea vizită în Franța (și, de fapt, în Occident), începută pe 21 iunie 1990. Primisem o bursă UNESCO, pentru tineri scriitori și asta însemna că voi petrece o lună la Paris. Aveam o diurnă de la Uniunea Scritorilor pînă să intru în “pîinea” de la bursă. Dar nu-mi rezervasem nici un hotel, aveam în buzunar adresa regretatului meu prieten Țepi, Radu G. Țeposu, care ajunsese cu două săptămîni înaintea mea și stătea în Cité Universitaire, Maison du Mexique, unde reușise să închirieze o cameră (era vară, studenții cam plecaseră) prin nu știu ce româncă lucrînd acolo. Habar nu aveam cum se ajunge la Cité Universitaire, îmi spuneam că, odată ajuns în paris, mă descurc, știu limba, ajung eu cumva să dorm undeva. Norocul meu a fost că am ajutat o doamnă în vîrstă să urce bagajele și să se instalezîe în avion. Pe ea o aștepta fiul, doctor de ceva ani la Paris. Fiul doamnei m-a dus pînăâ exact la singura adresă pe care o știam. Dar Țepi nu era acasă. Umbla toată ziua la întîlniri cu diaspora, cu eventuali parteneri francezi,  voia să stabilească legături pentru revista Cuvîntul pe care o conducea. Am stat cîteva ore în curte, apoi mi-am adus aminte că și Matei Vișniec locuiește în Cité. Am reușit să găsesc clădirea și camera. Matei era acasă. Și m-a invitat să intru. Mi-a spus de la bun început: “Bătrîne, dacă vrei, eu am o saltea și poți dormi la mine pînă-ți găsești un loc să dormi”. Am fost tare suprins. relațiile noastre din țară nu erau de frăție, ne știam, ne nimeream la aceeași masă la Casa Scriitorilor, discutam și cam atît. Eu îl căutasem să-mi las bagajul pînă vine Țepi. Dar am rămas acolo două săptămîni. A fost unul dintre gesturile de solidaritate cela mai impresionante peste care am dat în viață. Îi mulțumesc, în gînd, în fiecare 21 iunie pentru asta.Un om minunat.

După ce mi-am lăsat bagajul am ieșit cu Matei să-mi arate Parisul. Care era în sărbătoare, peste tot se cînta, erau piane scoase în stradă, orchestre, coruri, grupuri vocale, folkiști singuratici, tot ceea ce poate cînta, într-un cuvînt. Eu veneam de pe alt tărîm, din Bucureștiul răvășit de mineri, dintr-un oraș plin de bube și răni.

Seara, adăstînd într-o braserie, uimit de ce-am văzut, mi-au căzut ochii pe un afiș în care se spunea că, potrivit unei legi din 19 și nu știu cît nu se servește alcool “aux mineurs”. “Mineur “înseamnă în franceză și miner, și minor. Dar cum eu veneam după trecerea minerilor, am tresărit și l-am întrebat speriat pe Matei: Cum, și aici minerii fac ravagii?” . El m-a privit îngăduitor și mi-a spus că, de fapt, e vorba de minori!

Pentru mine, așadar, ziua de 21 iunie nu este numai Sărbătoarea Muzicii, ci și aminirea unui act de mare generozitate făcut de scritorul Matei Vișniec. Au trecut ceva ani de atunci, dar eu nu am uitat să te pomenesc în gînd de 21 iunie și să-ți mulțumesc, Matei!

 

 

UPDATE: O variantă în franceză a acestui text plus cîteva poze de la eventiment veți găsi aici

Aseară am petrecut, aproape contrar așteptărilor, unul dintre cele mai plăcute momente de cînd sînt în Franța. A fost o Seară de Poezie Românească în orașul meu adoptiv, La Ciotat . Văzusem, în urmă cu cîteva luni, afișele unei seri de poezie braziliană. Nu am participat la ea, atunci, am lipsit din localitate. Dar m-am gîndit că, în fond, am putea organiza o seară de poezie românească, dacă tot există un precedent. L-am contactat pe Frédéric Ganga, poet,  șeful cenaclului local de poezie și i-am propus ideea pe care el a acceptat-o cu entuziasm. Am avut, apoi, o întîlnire preliminară cu el și cu Paul Julien, președintele Asociației Amitié Franco-Roumaine (din care fac parte) și am fixat data. (Aveți în imagine afișul, că poze nu am apucat să fac aseară). Urma să citim poezie românească în original și în traducerile în franceză. Am propus o selecție bogată, (condiționată de existența unor traduceri bune) cu mult Eminescu, apoi Blaga, Bacovia, Minulescu, Blandiana, Sorescu, Virgil Mazilescu, Traian T. Coșovei, Adrian Popescu, Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Robert Șerban. Ultimul pe listă, cu voia Dumneavoastră, am fost eu. Am trimis din timp selecția pentru ca prietenii mei francezi din cenaclu să-și poată alege poeziile preferate și să-și poată pregăti lectura. Acestea au fost pregătirile.

Aseară s-a întîmplat. Am fost cam vreo treizeci de persoane, celor din cenaclu adăugîndu-li-se cîțiva prieteni de la Amitié Franco-Roumaine, asociație co-organizatoare.

Surpriză, prima dintre ele: unul dintre membrii cenaclului, francez sadea, a venit avînd pe umeri un cojoc din Maramureș, cumpărat cu ocazia unei vizite. Și, nu uitați, în la Ciotat chiar nu e frig!

Am făcut o scurtă prezentare a poeziei românești, varianta pentru public larg :),după care au urmat lecturile. Cîteva texte din Eminescu, apoi Blaga și, după aceea, poeții mai aproape de noi, cu varianta originală, urmată de traducere. Nu proiectasem mai mult. Dar s-a întîmplat. A doua supriză: Régis și Marianne, doi membriu ai cenaclului, au pregătit un mic recital Gherasim Luca, un poem consistent al scriitorului de origine română (dar care a trăit și a murit la Paris) care modelează limba franceză într-un mod nemaiîntîlnit pînă la el. Super moment!

A treia surpriză: cineva din public a cerut permisiunea să citească, în provensală și în franceză, o poezie de Mistral dedicată României pe care o adusese special. Mistral a fost prieten cu Vasile Alecsandri. Chiar am fost emoționat. Apoi seara a continuat cu discuții despre poezia română, despre literatură și cultură în general. Le-am pomenit numele poetei franceze Anna de Noilles (care era și Brâncoveanu). Nimic nu a fost de complezență, cum aveam niște temeri. A fost o seară foarte plăcută, terminată cu un “apero” în care s-au prelungit discuțiile. Un interes de cea mai bună calitate din partea participanților a fost liantul întregii întîmplări culturale, derulate fără nici o notă falsă.

Sigur, nu am adunat lume pe stadion, nu am făcut să se cînte imnul, nu am dărîmat munții prejudecăților, dar am reușit să conving niște francezi să fie aproape, măcar două ore din viața lor, de poezia, literatura și cultura română. Merci, Fréderic Ganga, merci, Paul Julien!