Image result for academia cațavencu

Citesc pe site-ul Pagina de media un amplu text documentar despre istoria publicației și, apoi, grupului de publicații Academia cațavencu. În general, datele sînt corecte, dar suportă cîteva nuanțări. Și mă voi referi doar la următorul fragment

“Sorin Ovidiu Vîntu preia Cațavencu, companie care între timp ajunsese la circa zece titluri, un post de radio și o cifră de afaceri de aproximativ 12 milioane de euro. Printre acestea: Academia Cațavencu, Radio Guerrilla, Cotidianul, B 24 Fun.A fost cea mai bună afacere pentru cațavenci, care au primit sute de mii de euro (între 500.000 și 800.000 euro) fiecare.Doar doi Cațavenci nu au fost de acord cu vânzarea: Liviu Mihaiu și Mircea Toma. În următorii ani vor părăsi redacția.O parte mare din bani a fost investită în companie. Aproape jumătate din suma totală a tranzacției.”

Din el reiese că șapte din cei nouă acționari (atîția eram în acea vreme, PAH plecase deja) s-au aruncat în brațele lui SOV, în vreme ce doi s-au opus. Faptele sînt ușor diferite, și o spun ca unul din cei șapte, prezent la fața locului și votant. În grupul nostru, al celor nouă, deciziile se luau, în această etapă, cu majoritatea de voturi, adică jumătate plus unu. În încăperea în care s-a votat, așezați la o masă, s-a votat pe rînd. Ultimii doi așezați, Toma și Mihaiu. Votul a fost deschis, la vedere, exprimat unul după altul. Cinci voturi erau suficiente. Deja, după al șaselea vot, decizia era luată. Dar au fost șapte pentru. Toma, penultimul la vot, văzînd că totul e decis, a votat contra. Era doar un vot de palmares, fără consecințe. Eventual de folosit mai tîrziu în discuții publice (oricum, a fost primul care s-a interesat “cînd intră banii”). Mihaiu s-a luat după Toma, văzînd că soarta vînzării deja fusese votată într-un mod confortabil. Ce mai, era și el contra!  Dar asta nu l-a împiedicat să meargă la partide de poker cu Vîntu, să petreacă, gratis, cu bucate și băuturi alese pe pontonul noului nostru asociat, împotriva căruia, sanchi, votase.

Toma și Mihaiu mai votaseră o dată la fel, ei doi, contra celorlalți din redacție, pe vremea cînd deciziile se luau cu unanimitate. Și anume la propunerea mea de a cere nou înființatului CNSAS să ne verifice redacția pentru a putea fi prima publicație certificată fără turnători. S-au opus, deci, Toma și Mihaiu.

PS Deși invitat pe ponton la Vîntu, eu, care am votat pentru vînzare, nu m-am dus nici măcar o singură dată.

 

Sîmbătă, pe 10 februarie, la Destrousse, nu departe de La Ciotat, am avut Adunarea Generală a Asociației Amitié Franco-Roumaine, din care fac parte de cinci ani și mai bine. După această întîlnire “operativă”, la cîțiva metri de sala de festivități a primăriei, adică în Clubul local  Cercle du Progres, s-a desfășurat tradiționala masă pentru adunarea de fonduri în trezoreria asociației. Am fost în jur de 80 de persoane, în afară de membrii asociației venind pentru masă diverși simpatizanți. Costul unui loc: 25 de euro. Bun, asta sună ca o dare de seamă, dar am încheiat capitolul.

La această întîlnire s-a petrecut un gest care pe mine, personal, m-a emoționat. Autorul gestului,  Doamna Gabriela Porțan (soțul ei, Mircea Porțan, originar din Timișoara, a înființat asociația Casa Românească la Marsilia). Pentru că se apropie 1 Martie, doamna Porțan a venit cu aproape 100 de mărțișoare, confecționate, timp de o săptămînă, de ea singură, special pentru acest eveniment. Fiecare mărțișor era învelit într-un sul de hîrtie, legat cu șnur alb-roșu, pe care scria, imprimat în franceză, ce înseamnă mărțișorul la români. O săptămînă de muncă. Doamna Porțan nu e nici diplomat trimis la post, nici om politic venit în vizită la diapora, în căutare de voturi, nu e nimic din toate astea. E o persoană care iubește România și face tot ce-i stă în putință să o promoveze. Toate franțuzoaicele prezente (de diverse vîrste) au citit textul însoțitor, au privit mărțișorul și și l-au pus în piept. Toate! A fost un gest care le-a mers direct la inimă, ne-au mulțumit pentru asta. O promovare eficientă, printr-un gest neașteptat, a obiceiurilor românești.

Vă mulțumesc pentru asta, Doamnă Gabriela Porțan.

 

Scriitorul catalan Xavier Montoliu Pauli, din Barcelona, un perfect vorbitor de limba română și un foarte bun cunoscător al literaturii noastre, mi-a făcut bucuria să-mi ia un interviu și să-mi traducă o poezie în limba catalană. O redau mai jos, urmată de versiunea originală din volumul Paloarea, editura Brumar, Timișoara, 2010

 

 

la meva vida mare

 

En un somni inconvenient veig la mare

estant sense edat

arraulida a la cadireta de fusta al porxo de l’herència

i desgranant les tavelles de pèsols dolços (Pisum sativum)

 

(una imatge de la qual ja no marxem)

 

I els grans cauen al bol amb l’esmalt esquerdat

com les llàgrimes dels antics reis als calzes d’or

però aquells grans ja no alimentaran ningú

 

Tal com sé que el meu cor ha bategat per primer cop dins el teu cos, mare,

com en la foscor més feliç

Sé que els dies de la meva vida caben dins d’algunes tavelles

 

D’allí, des de la meva infantesa

al llindar entre l’endavant i l’enrere la mare continua desgranant ara

les tavelles amb pèsols dolços per cap àpat

La imatge d’aleshores viatja per fils invisibles fins a mi

en un batec del cor, en un dolor amagat a l’estern,

en una carta de la mili perduda per altres guerres

 

 

La meva línia de la vida comença al palmell teu mare

I el teu palmell és des d’ara sota terra

 

 

 

viața mea mamă

 

Într-un vis nepotrivit o văd pe mama

stînd fără vîrstă

ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredității

și dezghiocînd păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)

 

(o imagine din care nu mai plecăm)

 

Și boabele cad în vasul cu smalțul ciobit

precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur

dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni

 

Așa cum știu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,

ca în cel mai fericit întuneric

Știu și că zilele vieții mele încap în cîteva păstăi

 

De acolo, din copilăria mea

pe pragul dintre înainte și înapoi mama dezghioacă și-acum

păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă

Imaginea de atunci călătorește prin fire nevăzute pînă la mine

într-o palpitație a inimii, într-o durere ascunsă în stern,

într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie

 

 

Linia vieții mele începe în palma ta mamă

Și palma ta e de acum sub pamînt

 

Update: Cînd s-a înființat CNSAS, am propus colegilor mei de la Academia Cațavencu să facem o cerere de verificare a întregii redacții și, apoi, chiar să ne punem pe frontispiciu ceva în genul “garantat fără turnători” sau “prima redacție fără turnători”.  Două persoane s-au opus atunci. Iar în astfel de cazuri, decizia se lua doar cu unanimitate de voturi. Vă las să ghiciți care au fost cele două persoane.

Din cînd în cînd trebuie să ne amintim că unii au fost turnători, au colaborat cu Securitatea, și-au trădat prieteni, colegi, cunoștințe, rude apropiate sau îndepărtate.  Iar alții, nu. Iată dovada în ceea ce mă privește

Există, în România, mulți caricaturiști buni, foarte buni, talentați, foarte talentați, harnici, excepționali. Unul singur poate primi, după mine, eticheta de GENIAL. E vorba de Octav Mardale, de la Academia Cațavencu (seria adevărată) și Cațavencii (seria actuală). Mardale este genial. Am avut plăcerea și șansa de a-l cunoaște de peste 25 de ani, este unul din oamenii minunați care mi-au înseninat viața. Pe vremuri, momentul cel mai important în redacție, cînd era ziua de editare a revistei, era cînd venea Octav Mardale cu caricaturile. Toți opream orice treabă și ne adunam în jurul lui ca-n jurul unei minuni. Și apoi rîdeam, rîdeam, rîdeam. Apoi, cînd ne-am electonizat și internetizat existența, așteptam sosirea caricaturilor lui pe calea poștei electronice. Îl cunosc, așadar, de atîta vreme și nici acum nu-mi pot da seama care este secretul genialității lui. Admirația mea e totală.

Îmi lipsesc zilele de luni de la Cațvencu, îmi lipsește momentul acela special cînd aterizau în redacție caricaturile lui Octav.

Aș fi nedrept dacă nu aș vorbi de excepționalul artist plastic Octav Mardale, care împarte aceeași persoană cu fostul meu coleg. Un sculptor, un desenator, un artist plastic de mare anvergură dezavantajat de succesul caricaturilor. Da, asta e…E atît de mare în caricatură încît parcă nu ne mai interesează și ceea ce el face cu seriozitate, cu talent, cu același geniu (dacă aveți argumente, mă puteți contrazice. Cînd veți avea ocazia, mergeți să-i vedeți lucrările în expoziții.

Am scris însemnarea asta în urma unei mici întîmplări. Daniel Alexe din Londra, cu numele @oshlobanul, pe Twitter, mi-a cerut, dacă aș avea pe undeva ,o anume caricatură de Mardale. Nu o aveam, nu am arhiva revistei. Așa că, pur și simplu, i-am scris lui Octav să i-o cer. Nici el nu o mai avea. Dar s-a oferit să o redeseneze! Un gest extraordinar făcut pentru o persoană pe care nu o cunoaște.

Caricatura cu pricina este cea de mai sus. De cînd am primit-o, de cîteva ore, de cîte ori mă uit la ea, rîd instantaneu. O caricatură clasică, refăcută de artist la vreo douăzeci și ceva de ani după prima “ediție”. Aș fi bucuros dacă printre cititorii blogului găsește cineva caricatura de atunci, să o postez alături de cea de azi. Așa, de-o comparație.

Îți mulțumesc, Octav!

afis%cc%a6-barcelona

Miercuri, 14 decembrie, voi fi la Barcelona pentru lansarea traducerii în spaniolă a romanului meu Negru și Roșu de la Polirom. Iată, mai sus, invitația în limba spaniolă. Traducerea întîlnirii va fi asigurată de Adina Mocanu.  Dacă vă nimeriți pe acolo, vă aștept cu drag! 🙂

kim-jong-un

Moartea lui Fidel Castro a demonstrat că Occidentul a pierdut un mare om, un conducător legendar, un erou al timpurilor noastre. Cel puțin, așa au spus, în luările lor de poziții, mulți lideri ai lumii libere. Un erou, și nu un criminal care și-a călcat poporul pe cap, a schingiuit dizidenți, a umplut temnițele și cimitirele cu toți cei care nu gîndeau ca el, a tîrît Cuba într-o cumplită sărăcie. Ultima impresie contează, așa se pare.

Pentru că toți sîntem muritori, și Kim Jong Un, un alt dictator, va muri. (Mai devreme sau mai tîrziu). Și în cazul lui, sînt convins, se vor găsi destui conducători care vor spune ce mare e acest dictator umflat și cu freză de șmeker. Mă gîndesc să sugerez de pe acum cîteva laude ce i se pot aduce conducătorului de la Phenian.

“Prin dispariția lui Kim Jung Un, Coreea de Nord a pierdut un mare lider. Poporul îl plînge cu hohote.” (absolut corect, așa se va vedea la televiziunea din Coreea de Nord)

“Deși conducătorul unei țări mici, Kim Jung Un a fost un factor de echilibru între Nord și Sud, între socialismul avansat, apropiat de oameni, și capitalismul haotic, alienant”

“Nicăieri egalitatea socială nu a atins un nivel de perfecțiune ca în cazul poporului nord-coreean. Un popor fără oameni bogați e un popor cinstit”

“Lui Kim Jung Un i se datorează o alimentație sănătoasă, bazată în principal pe rădăcini miraculoase a ținut poporul său în idealurile de greutate recomandate de OMS.”

“Contribuția lui Kim Jong Un în dezvoltarea justiției din țara sa a fost esențială, ar trebui să fie un exemplu pentru toți. Deciziile justiției nord-coreene au fost atît de drepte încît nu au existat contestații și reecursuri. Iar sentințele au fost executate cu celeritate, cu larga aprobare a poporului.”

“Au fost voci care au suținut că, în activitatea sa, Kim Jung Un ar fi avut unele accente de autoritarism: aici e vorba de porpaganda capitalistă și de denigratorii de profesie. Toate deciziile acestui erou au fost aprobate de poporul nord-coreean în unanimitate. Deci, unde e autoritarismul?”

“Spre deosebire de alte țări unde alternanța la putere aduce să guverneze extrema dreaptă, în Coreea de Nord s-a reușit menținerea unei continuități ideologice de invidiat, dînd naștere unei vieți politice autentice”

“Arsenalul nuclear de care a dispus Coreea de Nord sub conducerea acestui soldat al păcii, Kim Jung Un, a reușit să țină la respect marile puteri, mașina de război și industria de armament Occidentală. Cu aceste arme, conducătorul nord- coreean a făcut din independența țării sale un ideal de o viață. Nici un dușman nu i-a putut sta în cale, chiar dacă a fost vorba de membri ai familiei sale”

“Nu în ultimul rînd, grație unei influențe ideologice de cea mai bună calitate, poporul Nord coreean, prin liderul său, a fost ținut deoparte de misticismul religios, de simboluri desuete ale obscurantismului (care, să nu uităm, prin Inchiziție a ucis milioane de oameni).”

“Deși nu am avut șansa de a ne întalni față în față, simt că prin Kim Jung Un lumea a pierdut un erou, iar eu, personal, un prieten”

 

Sigur, ar mai fi idei, dar las să-și pună mintea la contribuție domnii Trudeau, Junker, Hollande, Obama, Putin (chiar doamna Sego Royal). Sînt convins că mai au resurse.

 

Coperta bună SărbătoareaAstăzi am primit următorul mesaj pe e-mail:

Stimate domnule Ioan T. Morar,

Avem bucuria de a va instiinta ca ati fost nominalizat (cu volumul “Sarbatoarea corturilor”) pentru premiul Cartea Anului de catre juriul revistei Romania literara. Vom fi onorati daca va vom avea printre noi la festivitatea de decernare, miercuri, 7 decembrie, ora 13.30 la Casa Vernescu, Bucuresti.
Numai bine,
Redactia
Este a doua mea nominalizare, prima a fost la Cartea Anului 2013, pentru romanul Negru și Roșu.
Da, mi-am luat bilete de avion, voi fi acolo, deși sînt convins că nu voi lua premiul. Cu toate acestea, sînt bucuros să onorez nominalizarea, o distincție în sine.

dimineat%cc%a6a-careAm văzut, zilele astea, un film românesc ieșit din rînd: e scris și regizat de un preot ortodox care slujește în Cipru. L-am privit cu o oarecare precauție, la început, pînă cînd m-a prins, ba chiar mi-a plăcut. Mă temeam că e prea, cum să zic, “explicit”, dar nu e. Sper să-l vedeți și voi. Dar nu neapărat despre film vreau să scriu, ci despre faptul că presa română nu a preluat nicăieri știrea că filmul acesta a fost premiat la un festival în Italia. Sigur, sîntem atît de plini de premii de cinema în România, încît nu punem la socoteală un festival oarecare. La festivitatea de premiere, scenaristul-regizor, Ciprian Mega,  îmbrăcat în straiele lui de preot, a avut un discurs foarte emoționant. Discurs care, de asemenea, nu a fost preluat de nimeni. Pentru că în el sînt spuse lucruri dureroase, aruncate tot mai mult sub preșul opiniei publice. Corectitudinea politică mușcă hălci tot mai mari din presa română, așa că nu mă miră refuzul de a publica acest discur care “deranjează”.

Tocmai de aceea îi voi face loc pe blogul meu, să ajungă măcar la o mînă de cititori. Iată discursul

Dragi Prieteni,

Vă mulțumesc pentru invitația la acest eveniment și pentru primirea frumoasă cu care ne-ați onorat. Vă mulțumesc și pentru premiu. N-am venit aici cu un film de festival, ci cu o poveste căreia trebuia să-i începem rostirea de undeva. Și s-a potrivit ca locul premierei să fie aici, la Terni. Pentru că dumneavoastră, ca și noi, credeți că cinema-ul poate fi o cale de a schimba lumea.N-am să mai spun nimic referitor la filmul cu care am venit. Nu cred că povestea în sine are nevoie de completări. Observ că festivalul dumneavoastră și-a propus o deschidere față de popoarele lumii și față de diversele lor manifestări religioase, în special față de lumea musulmană. De aceea, m-am gândit să vă spun o poveste. Anul acesta, în octombrie, o multinațională a organizat un teambulding în Cipru. Din România, au participat opt tineri. Buni profesioniști, apreciați în compania pentru care lucrează. Unul dintre organizatorii întrunirii, fiindu-mi prieten, m-a invitat să le vorbesc tinerilor veniți din România. Am dat curs invitației, însă modul în care vroiam să abordez momentul s-a dovedit nepotrivit. Aveam în față un grup de oameni serioși, foarte hotărâți, informați, aș zice chiar convertiți de presa mainstream. Am realizat pe loc că pentru ei vin dintr-o lume pe care vor să o lase-n urmă, o lume pe care o considerau habotnică, retrogradă. Mi-au pus în față toate nemulțumirile lor față de Biserică, față de preoți.

”Opriți odată construcția de biserici, terminați cu îndoctrinarea religioasă în școli!”. Pentru ei devenisem exponentul unui sistem pe care-l vroiau îngropat. N-a contat nicio clipă că eram cam de vârsta lor, din aceeași generație. Eram vinovat de intoleranță, de obscurantism, de ignoranță. Până și de inchiziție mă făceam vinovat în ochii lor. Eu și, odată cu mine, tot clerul.

Îmi reproșau ba implicarea, ba neimplicarea Bisericii în societate. Erau deranjați, deopotrivă, și de cuvintele noastre și de tăcerea noastră. În mijlocul lor, apăream ca un ciudat. Orice le-aș fi spus, ar fi fost nepotrivit. Am decis să tac și să-i ascult. Tăcerea mea i-a iritat și mai mult. Frustrarea a desființat politețurile, încât, la un moment dat, vorbeau unul peste altul. Când, într-un final, au tăcut, i-am rugat să-mi accepte invitația de a servi o cafea împreună. Am mers în centrul vechi al Nicosiei, conducându-i pe aleea pietonală care, la un moment dat, se oprește într-o graniță. Ne-am legitimat și am trecut prin punctul de frontieră. S-au entuziasmat de experiența inedită pe care le-o oferisem. Aglomerație, comercianți gălăgioși cu marfa întinsă pe trotuar, baruri cu mesele aranjate până-n stradă, agitație, mizerie.La rugămintea doamnelor, am intrat într-un depozit comercial. Printre negocieri de poșete contrafăcute și degustări de rahat turcesc, aud o remarcă: ”Ce clădire frumoasă! Ce arhitectură are, dom’le depozitul ăsta. Cu intrarea aceasta imperială, cu bolta de deasupra. Păcat că e neîngrijită!” Și le-am răspuns: ”Aici, până în vara lui ’74, a fost biserică ortodoxă!” Am mers, apoi, la cafeneaua promisă. Câteva măsuțe lângă gardul unei moschei în stare avansată de degradare.  O bijuterie arhitecturală, cu arcuri frânte. ”Să nu ne spuneți că și asta a fost biserică ortodoxă!”. ”Nu a fost ortodoxă, ci catolică. Construită în timpul stăpânirii francilor și consolidată în vremea venețienilor. Pe locul acesta fusese înainte o basilică bizantină. Plimbarea s-a prelungit printre străzile părăginite ale Nicosiei ocupate. Am dat de multe biserici. Acolo unde știam, le-am spus câteva cuvinte. Biserica Maicii Domnului Povățuitoarea, Biserica Sfântului Nicolae, a Sfântului Haralambie, a Sfintei Cruci și celelalte. Multe! Rămase dintr-un oraș cu o spiritualitate efervescentă. Astăzi, fie sunt moschei, fie sunt baruri, depozite, grajduri. Una dintre ele e baie publică.

În 1974, într-o cumplită noapte din august, ciprioții creștini au fost forțați să-și părăsească locuințele, satele, regiunea. Unii dintre ei povestesc în lacrimi cum, copii fiind, au fugit doar cu hainele de pe ei. Au lăsat acolo tot ce aveau. Casele lor au fost populate cu turci din Anatolia, familii numeroase, chiar și bărbați cu mai multe soții Deși a trecut jumătate de veac de-atunci, situația aceasta e menținută și astăzi. Nu de Al Quaeda, nici de ISIS, nici de vreo grupare extremistă, nici măcar de vreuna din țările arabe fundamentaliste. Ci de Turcia, un stat secular, a cărui constituție condamnă fundamentalismul islamic și discriminarea religioasă. Un stat care e membru NATO și care vrea cu înverșunare să fie membru al Uniunii Europene. Guvernul statului respectiv, în numele libertății religioase și a dialogului bilateral, a obținut din partea statului român aprobarea de a ridica la București o imensă moscheie și un centru de studii islamice. Într-o țară în care, iarăși, papucul turcesc a lăsat urme de sânge.  Dar, sigur, argumentul istoric nu ne este îngăduit. Le-am prezentat această situație tinerilor respectivi din același motiv pentru care am deschis subiectul și-n această seară. Pentru că imaginea dezolantă, sfâșietoare a Ciprului de Nord e, de fapt, pespectiva care se deschide Europei.

Ca și creștini, suntem astăzi în fața celei mai mari provocări sociale. Dinspre lumea arabă au venit și mai vin oameni greu încercați de tulburările politice ale zilei. Fug de teroare, de nedreptate, de măcel, de mizerie și de sărăcie. Strigă după ajutor, caută un acoperiș deasupra capului, o societate stabilă, un viitor pentru copiii lor, o lume mai bună. Copii nevinovați, familii disperate, oameni față de care suntem datori cu compasiune. Majoritatea sunt musulmani. Unii bărbați poartă după ei mai multe neveste. Femeile au chipurile acoperite. Ei toți caută liniștea și speră să o găsească aici, în lumea noastră. Deși nu conștientizează acest lucru, teroarea de care fug e consecința unui sistem religios care a adus numai suferință. Împreună cu tinerii despre care v-am povestit, ne-am apropiat de intrarea într-una din bisericile transformate în moscheie, aruncând câte-o privire înăuntru. Pictura bizantină fusese acoperită de un strat de var, mobilierul aruncat. Lângă ușă, vizitatorii își lăsau încălțările, atenționați de un mesaj expres, scris în mai multe limbi. Unii dintre însoțitorii mei intenționau să se descalțe. Au văzut că eu n-am de gând să intru și, dintr-un soi de solidaritate, n-au intrat nici ei. Unul dintre ei m-a întrebat: ”Dacă ați fi însoțit, în această excursie, un grup de copii și, deodată, în acest loc, ar fi început să se tragă. Ce ați fi făcut? I-ați fi lăsat pe copii pradă împușcăturilor, pentru a nu vă călca peste convingerile religioase?” I-am răspuns așa: ”Aș fi descălțat copiii, m-aș fi descălțat și eu și ne-am fi adăpostit în moscheie. Și aș fi strigat către Hristos cu tărie, dar intim, în sufletul meu, nu cu voce tare!” Europa este casa noastră. La ușă ne bat oameni care au nevoie de un adăpost. Înțelegem că vin aici ca să se salveze. Că n-ar fi venit, dacă nu i-ar fi forțat teroarea de acasă. E datoria noastră să le oferim un adăpost sigur, o casă diferită de cea din care au plecat. În casa aceasta, în care locuiesc copiii noștri, vor locui și copiii lor. Le cerem doar, când intră, să se descalțe de încălțările vechi. Când te muți în altă țară, înveți limba țării respective, nu aștepți ca ceilalți să învețe limba ta. Creștinismul nu este o religie. Pentru noi, cei credincioși, este un stil de viață.    Pentru necredincioși, agnostici sau atei, creștinismul e o identitate culturală. Datorită valorilor creștine, Europa încă e un adăpost. Și pentru a-l menține, cei care vin aici trebuie să-și asume această identitate culturală.

Dacă vreți cu adevărat liniște în lume, nu suflați spre flacăra creștinismului, ci lăsați-o să lumineze!

 

Foto ForbesVăd că e la modă, acum, acuza de “sorosist”. Adică de om care, într-un fel sau altul, a avut “atingere” cu miliardarul american George Soros. Şi eu sînt sorosist, şi încă nu orice fer ci dintre cei care au dat mîna cu el, Am stat chiar la masă cu el, vreo două ore şi i-am luat un interviu, publicat de Academia Caţavencu (cuib de sorosişti, pe vremea aia).

Întîlnirea a avut loc prin iarna lui 91, 92, nu mai ştiu precis, la Timişoara, acolo unde George Soros deschidea prima filială a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă în afara Bucureştiului. Mi s-a propus că fiu maestrul de ceremonii la conferinţa de presă a miliardarului, desfăşurată în sala de Cenaclu a revistei Orizont. Care arăta foarte socialist, la acea dată. Aşa că am făcut cîteva modificări, am adunat toate florile din clădire (acolo era şi Editura de Vest, şi filiala Uniunii Compozitorilor etc) şi am amplasat cîteva tablouri aflate pe inventar în alte încăperi. A fost o surpriză şi pentru cei de-a casei, sala arăta mult mai primitoare. (chiar nu mai ştiu dacă am fost plătit pentru prestaţia asta)

Înainte de a-l întîlni, aflasem că Soros se cazase la Hotelul Continental, unde, însă, nu prea mergea căldura, aşa că i s-a adus în cameră un radiator! Mi s-a părut tare imaginea, am şi spus atunci, eu în locul lui Soros, la banii lui, aş cumpăra hotelul şi l=-aş închide o vreme! Bun, s-a făcut ora conferinţei, a venit, înconjurat de echipa lui (trei-patru persoane), l-am întîmpinat la intrarea în sală, am dat mîna, l-am invitat la masă. Am stat la un scaun sau două de el, l-am studiat cu atenţie, era prima dată cînd vedeam un miliardar. Era îmbrăcat normal, sub veston avea un pulovăr cu nasturi. Unul lipsea. Miiardarul cu un nasture lipsă!  Dialogul a fost foarte firesc. cu umor (am mai pus şi de la mine), apoi,cred, a urmat un cocktail.

M-am mai întîlnit, peste cîteva zile, la o recepţie la Intercontinental, în Bucureşti, cu George Soros, care m,-a recunoscut. Şi asta m-a mirat.

De atunci nu l-am mai văzut. Şi nici n-am mai ţinut legătura.