Recunosc, am fost cam inactiv pe blog în ultima vreme. Explicaţii ar fi multe  (iar printre ele nu se numără lipsa de timp). Cea mai importantă e lehamitea care m-a cuprins faţă de ceea ce se întîmplă în ţara noastră şi în lumea largă. Nădăjduiesc să mă reapuc de scris aici mai ritmic şi mai implicat. Anul care vine va fi pentru mine anul unui proiect literar ambiţios, pe care l-am tot rostogolit de vreo zece ani încoace. Mi-am propus să mă apuc de el, e un roman care necesită o documentare mai crîncenă  decît cea pentru Negru şi Roşu. M-aş bucura ca la sfîrşitul lui 2014 să vă pot oferi această carte! Cam atît despre mine.

Vouă vă urez un an în care să aveţi proiecte noi, împliniri pe măsură. Să nu vă sece rezerva de pasiune, să fiţi dăruiţi cu noroc, fericire şi un plus de prosperitate! La Mulţi Ani!

 

 

Am fost şi eu în China, dar nu ca alţi ziarişti, însoţindu-l pe Ponta, Marele Ghid,  şi delegaţia TSD! Am fost ca ziarist şi, în cadrul acestei vizite, am ajuns la o uzină “capitalistă”, listată pe Bursa de la Hong- Kong. Acolo a avut loc o mică festivitate care mi-a amintit de toate festivităţile de dinainte de 89, de la noi. O festivitate la care a vorbit managerul fabricii, o femeie, apoi secretarul de partid. După festivitatea din sală, cu muncitori aplaudaci, a urmat o masă comună, sp zic aşa. Am nimerit la masă cu un ziarist chinez de la radio China în limba română, un vorbitor excelent al limbii noastre. L-am întrebat ce rol are secretarul de partid în această întreprindere. Mi-a spus că-i ajută pe membrii de partid să fie mai buni, îi încurajează bla-bla. “dar încurajarea este financiară într-o intreprindere capitalistă, nu e nevoie de o organizaţie de partid. Pentru alte probleme, există sindicatul”. “Păi stai aşa, mi-a zis jurnalistul chinez, noi avem democraţie, la noi există pluripartidism, avem mai multe formaţiuni politice”. Atunci i-am pus o întrebare după care el a tuşit şi a schimbat vorba destul de inabil: “Şi unde sînt secretarii celorlalte partide, ei de ce nu vorbesc? De ce există doar organizaţia Partidului Comunist în uzină?”.

Concluzia e simplă: deşi există mai multe partide politice, China este ţara partidului unic. Şi cred că asta îl atrage pe Ponta, iluzoria combinaţie de capitalism cu o disciplină de partid care permite, unora, să se îmbogăţească. Unora, din partid, o clientelă disciplinată, cu carnet. Un partid solid, stăpîn pe toţi şi pe toate, care nu se mai încurcă cu celelalte partide, ţinute în vitrină la Muzeul Democraţiei Populare. Cam cum s-a auto-aşezat opoziţia de la noi, astăzi.

Declaraţiile purtătorului de cuvînt al lui Voiculescu de pe lîngă premierul Ponta, Mirel Palada, pe care le găsiţi aici, mi-au adus aminte de o povestioară dintr-un film american al cărui titlu nu mi-l amintesc acum. Era vorba despre un preşedinte american care urma să-şi întreba competitorii în campanie dacă au făcut sex cu animale. Unul dintre colaboratori îl întreabă: “Aveţi dovezi, ştiţi ceva?” la care preşedintele american zice: “nu, dar îmi place să-i aud cum se dezvinovăţesc”. O dezvinovăţire gen “Nu-i adevărat că am făcut sex cu animale” îl aruncă în ridicol pe autorul ei, e clar. Strategia e sigură! cam, aşa a lucrat şi palada, deşi nu cred să-l aud pe Traian Băsescu spunînd “Nu m-am matrafuxat”, a încasat el altele, şi mai şi.

Dar dacă tot am ajuns la Palada, să vă spun ceva despre el: trage pe nas! da, nu o dată a tras praf pe nas, uneori chiar în văzul lumii. Şi nu aştept ca Palada să se dezvinovăţească pentru că, din surse sigure, ştiu că trage pe nas, e o chestie notorie, o putem dovedi cu experţi medicali!

Povestea asta o știu cîțiva, nu sînt unicul ei depozitar. A circulat în epocă prin mediile ce țineau de media. Un bărbat căsătorit l-a rugat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai lui ceva în sensul următor: “Auzi, bagă-te pe nevastă-mea, dă-te la ea, eu vă prind și pot să am motiv de divorț. M-am săturat de ea”. Povestea spune că prietenul nu a așteptat mult, astfel încît soțul și-a prins soția cu el. A divorțat  repede. După care, supriză, prietenul s-a însurat cu recent divorțata. O poveste paralelă susține că, de fapt, această primă poveste a fost lansată chiar de soț, ca să iasă el bine, să nu afle lumea că nevasta pur și simplu l-a înșelat cu un bun prieten de-al său. Prima poveste e cinică, a doua e și cinică, și jenantă cît încape.

Cît de ticălos să fii să recurgi la astfel de metode? Pînă unde poți merge cu micimea sufletească? Cîtă nerușinare trebuie să existe în tine pentru a coborî în mocirla unui astfel de scenariu?

Nu vă spun numele celor din tripletă, mai ales că unul din ei nu mai trăiește. Ticălosul din poveste mai trăiește. Nu vă spun numele lui nici dacă-l exclude Crin curînd din partid! 🙂

Băi Adriene, să-ți reamitesc faptul că ești un fost pușcăriaș băgat la mititica pentru furt? Că din cauza ta sînt niște oameni care, încă, ispășesc pedepse mai grele decît tine, din cauza ta? Credeam că la pușcărie ți-ai mai redimensionat aroganța, dar se pare că nu e așa. Văd că dai în continuare sfaturi, faci remarci așa-zis ironice, te cam bagi în seamă. Te porți de parcă ai  fi nevinovat ca un înger. Ce-ar fi să mai taci? Lumea s-a săturat de mofturile tale de mare aristocrat din Tărtășești. Ai furat, încă nu ți s-a confiscat toată averea, așa că bucură-te de ce ai jefuit în tăcere, privește la galeria din Zambaccian, plimbă-te pe la moșia din Cornu, pleacă în excursii peste hortare, fă ce vrei, bucură-te de faptul că ești, din nou, liber! Acum știi ce înseamnă libertatea.

În materie de hoți, are cine să ne dea lecții, unul care n-a făcut închisoare, îl știi, că doar l-ai lăsat să-și fure doctoratul și să-ți manglească poziția în partid și funcția în Guvern.  Deci, destul un hoț în libertate care să ne dea lecții. Așa că, Adriene, mai taci!

PS eu cu Adrian ne tutuim de ceva vreme. El a început!

Pentru mine, instituţia mulţumitului e sfîntă. Dacă nu ne mulţumim unii altora, lumea e mai tristă. Aşa cred, aşa am crescut, aşa îmbătrînesc. Din păcate, mi  s-a întîmplat ceva de neconceput. Nu am mulţumit cuiva pentru un sprijin foarte important. Nu pentru că am uitat, ci pentru că, deşi îmi e în reflex să mulţumesc, am avut un moment în care, pur şi simplu, emoţionat peste măsură, nu am făcut ceea ce era de cuviinţă. Acum, cînd rememorez întîmplarea, desigur că aş putea găsi scuze, dar ele nu ţin loc de mulţumesc. Tocmai de aceea, în mod public, îmi fac mea culpa şi spun un MULŢUMESC sincer persoanei pe care am nedreptăţit-o, atunci, prin lipsa unui gest firesc.

Două fapte apropiate cronologic între ele.

Duminică, 20 octombrie, în Cairo (suburbia Warak), la ieşirea de la o nuntă coptă (creştină, adică, de rit copt) doi oameni mascaţi, pe motocicletă, au tras cu mitraliera în cei care ieşeau din biserică.  Patru morţi şi18 răniţi. Printre cei ucişi, o fetiţă de 12 ani.

Marţi, 15 octombrie, premierul Ayrault şi ministrul de Interne francez, Manuel Valls, au participat, la Marea Moschee din Paris, la festivităţile prilejuite de Aid el-Kebir, o mare sărbătoare musulmană. Cu această ocazie, premierul francez a spus: “Prin voi, salut o mare religie a Franţei. Apreciez locul său în ţara şi în istoria noastră. ….”

Monseniorul di Falco, episcop de Gap şi Embrun, o personalitate activă a catolicismului francez, a recurs la o ironie îndreptată spre  cei doi demnitari. A apreciat deschiderea spre religie a statului care, pe de altă parte,  se laudă cu laicitatea sa indiscutabilă şi, după modelul participării la sărbătoarea musulmană, i-a invitat  pe cei doi la evenimentele unei alte mari religii a Franţei, catolicismul. Prelatul şi-a manifestat încrederea că această deschidere va determina guvernul să apere şi creştinii discriminaţi şi i-a invitat pe cei doi oficiali la Catedrala din Gap, fie de Miercurea Cenuşii, fie de Paşte. Cei care cunosc puţin viaţa publică din Franţa vor înţelege această ironie fină şi puternică în acelaşi timp.

Graficianul Eugen Mihăescu mi s-a părut un tip interesant cînd l-am cunoscut la New York. povestea cu haz cum a ajuns consilierul lui Iliescu, avea umor. Mai apoi, împreună cu colegii de la Academia Caţavencu l-am sprijinit pentru postul de ambasador al României la UNESCO. E un episod despre care nu vreau să spun mai mult.  Apoi, cînd Eugen Mihăescu a crezut că e om politic şi a intrat în PRM, lîngă Vadim, mi s-apărut că şi-a mai pierdut din umor. I-am citit cartea de memorii (Printre linii) , am regăsit umorul, dar am constatat că şi-a cam pierdut memoria. La fel se întîmplă şi-n fragmentul de mai jos, extras dintr-un interviu acordat ziarului Adevărul: “Visam de mult timp să ajung în America. Acum era momentul, deşi nu ştiam o boabă de engleză. Desenul este un limbaj pentru muţi. Mi-am pregătit vreo 10-15 desene. În general, m-am pregătit ca pentru o expediţie la Polul Nord. Odată ajuns în Manhattan, m-am oprit la “The New York Times” şi am avut grijă ca uşa batantă să nu mă arunce afară. Am intrat şi n-am mai ieşit pentru 25 de ani”. Aşadar, din acest fragment rezultă  că, neştiind limba, Eugen  Mihăescu a dat buzna peste redacţia NY Times cu 10 desene şi a ieşit peste 25 de ani. Ştiu, e o metaforă, între timp a mai ieşit din redacţie, s-a plimbat, şi-a cumpărat apartament, şi-a făcut atelier etc. Numai că nu de metaforă mă împiedic, ci de absenţa unui adevăr pe care-l ştiu cei din preajma lui Eugen Mihăescu. El a intrat la NYTimes ajutat, garantat şi prezentat redacţiei de un mare grafician al ziarului, emigrat şi el din România, Saul Steinberg, o adevărată instituţie. Care, cum spuneam, l-a ajutat să publice în paginile ziarului. Desigur, mare caracter, Eugen Mihăescu a ajuns, mai tîrziu, să-şi înjure binefăcătorul şi, iată, să-l şteargă cu buretele din biografia sa. Eugen  Mihăescu  nu suflă o vorbă despre cum a plecat de la NY Times, deşi trebuie să fie un episod la fel de interesant ca toată viaţa sa repovestită, acum, la senectute. Deşi este indecent să-ţi scrii memoriile dacă memoria îţi joacă feste. Sau de vină o fi caracterul?!

 Iartă-ne Basarabia că n-am prea fost la mitingul autorizat. Am văzut de cîteva zile afişe, pregătiri, îndemnuri, liste făcute la metrou, dar noi nu sîntem aşa, nouă ne place să ne adunăm spontan, fără autorizaţie, pe facebook. Tu, dragă Basarabia,. nu eşti un subiect cool, pe noi ne interesează un sat din Apuseni, nu o ţară soră de peste Prut. Asta e situaţia, te rugăm să ne înţelegi. Nouă ne place să strigăm slogane haioase gen “Roşia şi Pungeşti, două inimi româneşti”. Basarabia nu rimează aici, chiar dacă, poate, are şi ea o inimă românească. Noi îi urmăm pe liderii noştri, Claudiu Crăciun, Mircea Toma, Remus Cernea. Ei nu au primit nici o indicaţie să mergem la miting, aşa că nu am mers. Am mers tot la ce ştim noi, la chestia cu Roşia Montană că ne place cum iese, cum facem mişto de cine ni se opune… Noi sîntem contra gazului de şist, nu pentru Unire. Nu te supăra, Basarabia, nouă ne plac produsele tale, mai ales alea culturale, ne place să ascultăm muzica ta, cu Zdob şi Zdub, cu Pavel Stratan. Părinţilor noştri le plăcea şi de Vieru, poetul, şi de soţii Aldea-Teodorovici. Erau simpatici. Dar nu suficient încît să ieşim azi la miting. Dacă vreţi să milităm pentru voi, băgaţi ceva exploatări cu cianură, că sărim ca arşi, ne adunăm, cîntăm, uniţi salvăm,  mergem pe bicicletă, îi spargem şi capul lui Daniel Barbu, la o adică. Dar chestia asta cu Unirea, nu ne amestecăm. Că se supără Vasilică Ernu şi Costi Rogozanu.

Iartă-ne Basarabia, dar, sinceri să fim, nu avem fonduri să ne adunăm, să facem colante din alea haioase, să lipim afişe. Să ştii, Basarabie, dragă, că ai potenţial. Ne-a plăcut ce ai cîntat, deşi nu am înţeles aluzia :”Of, of, mama mea,. Vai, sărmana Basarabia! Basarabie frumoasă,. De trei ori ai fost mireasă. De trei ori ai fost mireasă. Şi a patra ai fost arsă. Of, of, mama mea,.” E mişto chestia cu mireasa, poate o folosim şi noi la mitingurile astea, neautorizate, cu Roşia Montană. Facem o mie de rochii de mireasă (dacă obţinem fonduri) şi punem de  o “nuntă fără cianuri! ”

Iartă-ne Basarabie, sperăm să te descurci şi singură. Că şi noi sîntem singuri împotriva capitalismului!

 

Într-o perioadă din viaţa mea de angajat al trustului Pro am făcut revista presei la emisiunea de dimineaţă, între şapte şi nouă. Moderaorii emisiunii erau Andrei Zaharescu şi Ioana Moldovan, eu aveam felia mea în emisiune. Într-una din acele dimineţi, după ce am trecut pe la  garderobă şi pe la machiaj, ajungînd în platou, am constatat că Andrei Zaharescu nu mai era acolo, locul lui fiind luat de Florian Petrică, fost, pînă atunci, prezentator de sport.  Am întrebat ce s-a întîmplat şi răspunsul sec a fost: “Andrei Zaharescu nu mai lucrează în trust”. De pe o zi pe alta, fără preaviz. Aveam să aflu explicaţia completă chiar în acea zi, pe holuri, acolo unde se spune adevărul în mai toate instituţiile româneşti.

O colegă de-a noastră care lucra şi ea la această emisiune s-a dus să facă un reportaj pe teme de sănătate la o clinică modernă, privată. La plecare, patronul (sau patroana) firmei a întrebat cît trebuie să plătească.  E ca data trecută? Nu costă nimic, a spus reporteriţa, iar interlocutorul său i-a dezvăluit că, la un reportaj precedent, făcut cu ceva timp în urmă, Andrei Zaharescu, autorul reportajului, a cerut nişte bani de publicitate. Pentru care a eliberat chitanţă. Colega a relatat întîmplarea la conducerea Pro Tv şi povestea a ajuns la Adrian Sârbu. Chitanţa ruptă de Zaharescu nu avea nici o legătură cu trustul, banii i-au mers lui direct în buzunar. O minimă anchetă a dezvăluit că acel caz nu a fost singular. Zaharescu a fost chemat de Sârbu şi dat afară, cu menţiunea că nu-i permite să se angajeze doi ani la nici o televiziune. Declaraţia lui Zaharescu despre faptele sale este, se spune, într-un sertar al lui Adrian Sârbu. Care nu a chemat poliţia sau procuratura pentru că nu voia o asemenea lovitură de imagine pentru televiziunea sa.

Cariera lui Zaharescu nu s-a oprit în acest moment cu iz penal. A continuat, glorioasă, la Antene. Apoi la Guvern. Dacă a ştiut povestea, Ponta e de condamnat pentru selecţia purtătorului de cuvînt.  Dacă nu a ştiut-o, e vinovat că nu are consilieri buni şi nici un bun serviciu de resurse umane.

Acum Andrei Zaharescu merge la Cape Town. Sper  ca, pentru imaginea României, să lase chitanţierul cel fals acasă.