Miercuri, 14 decembrie, voi fi la Barcelona pentru lansarea traducerii în spaniolă a romanului meu Negru și Roșu de la Polirom. Iată, mai sus, invitația în limba spaniolă. Traducerea întîlnirii va fi asigurată de Adina Mocanu. Dacă vă nimeriți pe acolo, vă aștept cu drag! 🙂
Moartea lui Fidel Castro a demonstrat că Occidentul a pierdut un mare om, un conducător legendar, un erou al timpurilor noastre. Cel puțin, așa au spus, în luările lor de poziții, mulți lideri ai lumii libere. Un erou, și nu un criminal care și-a călcat poporul pe cap, a schingiuit dizidenți, a umplut temnițele și cimitirele cu toți cei care nu gîndeau ca el, a tîrît Cuba într-o cumplită sărăcie. Ultima impresie contează, așa se pare.
Pentru că toți sîntem muritori, și Kim Jong Un, un alt dictator, va muri. (Mai devreme sau mai tîrziu). Și în cazul lui, sînt convins, se vor găsi destui conducători care vor spune ce mare e acest dictator umflat și cu freză de șmeker. Mă gîndesc să sugerez de pe acum cîteva laude ce i se pot aduce conducătorului de la Phenian.
“Prin dispariția lui Kim Jung Un, Coreea de Nord a pierdut un mare lider. Poporul îl plînge cu hohote.” (absolut corect, așa se va vedea la televiziunea din Coreea de Nord)
“Deși conducătorul unei țări mici, Kim Jung Un a fost un factor de echilibru între Nord și Sud, între socialismul avansat, apropiat de oameni, și capitalismul haotic, alienant”
“Nicăieri egalitatea socială nu a atins un nivel de perfecțiune ca în cazul poporului nord-coreean. Un popor fără oameni bogați e un popor cinstit”
“Lui Kim Jung Un i se datorează o alimentație sănătoasă, bazată în principal pe rădăcini miraculoase a ținut poporul său în idealurile de greutate recomandate de OMS.”
“Contribuția lui Kim Jong Un în dezvoltarea justiției din țara sa a fost esențială, ar trebui să fie un exemplu pentru toți. Deciziile justiției nord-coreene au fost atît de drepte încît nu au existat contestații și reecursuri. Iar sentințele au fost executate cu celeritate, cu larga aprobare a poporului.”
“Au fost voci care au suținut că, în activitatea sa, Kim Jung Un ar fi avut unele accente de autoritarism: aici e vorba de porpaganda capitalistă și de denigratorii de profesie. Toate deciziile acestui erou au fost aprobate de poporul nord-coreean în unanimitate. Deci, unde e autoritarismul?”
“Spre deosebire de alte țări unde alternanța la putere aduce să guverneze extrema dreaptă, în Coreea de Nord s-a reușit menținerea unei continuități ideologice de invidiat, dînd naștere unei vieți politice autentice”
“Arsenalul nuclear de care a dispus Coreea de Nord sub conducerea acestui soldat al păcii, Kim Jung Un, a reușit să țină la respect marile puteri, mașina de război și industria de armament Occidentală. Cu aceste arme, conducătorul nord- coreean a făcut din independența țării sale un ideal de o viață. Nici un dușman nu i-a putut sta în cale, chiar dacă a fost vorba de membri ai familiei sale”
“Nu în ultimul rînd, grație unei influențe ideologice de cea mai bună calitate, poporul Nord coreean, prin liderul său, a fost ținut deoparte de misticismul religios, de simboluri desuete ale obscurantismului (care, să nu uităm, prin Inchiziție a ucis milioane de oameni).”
“Deși nu am avut șansa de a ne întalni față în față, simt că prin Kim Jung Un lumea a pierdut un erou, iar eu, personal, un prieten”
Sigur, ar mai fi idei, dar las să-și pună mintea la contribuție domnii Trudeau, Junker, Hollande, Obama, Putin (chiar doamna Sego Royal). Sînt convins că mai au resurse.
Astăzi am primit următorul mesaj pe e-mail:
Stimate domnule Ioan T. Morar,
Am văzut, zilele astea, un film românesc ieșit din rînd: e scris și regizat de un preot ortodox care slujește în Cipru. L-am privit cu o oarecare precauție, la început, pînă cînd m-a prins, ba chiar mi-a plăcut. Mă temeam că e prea, cum să zic, “explicit”, dar nu e. Sper să-l vedeți și voi. Dar nu neapărat despre film vreau să scriu, ci despre faptul că presa română nu a preluat nicăieri știrea că filmul acesta a fost premiat la un festival în Italia. Sigur, sîntem atît de plini de premii de cinema în România, încît nu punem la socoteală un festival oarecare. La festivitatea de premiere, scenaristul-regizor, Ciprian Mega, îmbrăcat în straiele lui de preot, a avut un discurs foarte emoționant. Discurs care, de asemenea, nu a fost preluat de nimeni. Pentru că în el sînt spuse lucruri dureroase, aruncate tot mai mult sub preșul opiniei publice. Corectitudinea politică mușcă hălci tot mai mari din presa română, așa că nu mă miră refuzul de a publica acest discur care “deranjează”.
Tocmai de aceea îi voi face loc pe blogul meu, să ajungă măcar la o mînă de cititori. Iată discursul
Dragi Prieteni,
Vă mulțumesc pentru invitația la acest eveniment și pentru primirea frumoasă cu care ne-ați onorat. Vă mulțumesc și pentru premiu. N-am venit aici cu un film de festival, ci cu o poveste căreia trebuia să-i începem rostirea de undeva. Și s-a potrivit ca locul premierei să fie aici, la Terni. Pentru că dumneavoastră, ca și noi, credeți că cinema-ul poate fi o cale de a schimba lumea.N-am să mai spun nimic referitor la filmul cu care am venit. Nu cred că povestea în sine are nevoie de completări. Observ că festivalul dumneavoastră și-a propus o deschidere față de popoarele lumii și față de diversele lor manifestări religioase, în special față de lumea musulmană. De aceea, m-am gândit să vă spun o poveste. Anul acesta, în octombrie, o multinațională a organizat un teambulding în Cipru. Din România, au participat opt tineri. Buni profesioniști, apreciați în compania pentru care lucrează. Unul dintre organizatorii întrunirii, fiindu-mi prieten, m-a invitat să le vorbesc tinerilor veniți din România. Am dat curs invitației, însă modul în care vroiam să abordez momentul s-a dovedit nepotrivit. Aveam în față un grup de oameni serioși, foarte hotărâți, informați, aș zice chiar convertiți de presa mainstream. Am realizat pe loc că pentru ei vin dintr-o lume pe care vor să o lase-n urmă, o lume pe care o considerau habotnică, retrogradă. Mi-au pus în față toate nemulțumirile lor față de Biserică, față de preoți.
”Opriți odată construcția de biserici, terminați cu îndoctrinarea religioasă în școli!”. Pentru ei devenisem exponentul unui sistem pe care-l vroiau îngropat. N-a contat nicio clipă că eram cam de vârsta lor, din aceeași generație. Eram vinovat de intoleranță, de obscurantism, de ignoranță. Până și de inchiziție mă făceam vinovat în ochii lor. Eu și, odată cu mine, tot clerul.
Îmi reproșau ba implicarea, ba neimplicarea Bisericii în societate. Erau deranjați, deopotrivă, și de cuvintele noastre și de tăcerea noastră. În mijlocul lor, apăream ca un ciudat. Orice le-aș fi spus, ar fi fost nepotrivit. Am decis să tac și să-i ascult. Tăcerea mea i-a iritat și mai mult. Frustrarea a desființat politețurile, încât, la un moment dat, vorbeau unul peste altul. Când, într-un final, au tăcut, i-am rugat să-mi accepte invitația de a servi o cafea împreună. Am mers în centrul vechi al Nicosiei, conducându-i pe aleea pietonală care, la un moment dat, se oprește într-o graniță. Ne-am legitimat și am trecut prin punctul de frontieră. S-au entuziasmat de experiența inedită pe care le-o oferisem. Aglomerație, comercianți gălăgioși cu marfa întinsă pe trotuar, baruri cu mesele aranjate până-n stradă, agitație, mizerie.La rugămintea doamnelor, am intrat într-un depozit comercial. Printre negocieri de poșete contrafăcute și degustări de rahat turcesc, aud o remarcă: ”Ce clădire frumoasă! Ce arhitectură are, dom’le depozitul ăsta. Cu intrarea aceasta imperială, cu bolta de deasupra. Păcat că e neîngrijită!” Și le-am răspuns: ”Aici, până în vara lui ’74, a fost biserică ortodoxă!” Am mers, apoi, la cafeneaua promisă. Câteva măsuțe lângă gardul unei moschei în stare avansată de degradare. O bijuterie arhitecturală, cu arcuri frânte. ”Să nu ne spuneți că și asta a fost biserică ortodoxă!”. ”Nu a fost ortodoxă, ci catolică. Construită în timpul stăpânirii francilor și consolidată în vremea venețienilor. Pe locul acesta fusese înainte o basilică bizantină. Plimbarea s-a prelungit printre străzile părăginite ale Nicosiei ocupate. Am dat de multe biserici. Acolo unde știam, le-am spus câteva cuvinte. Biserica Maicii Domnului Povățuitoarea, Biserica Sfântului Nicolae, a Sfântului Haralambie, a Sfintei Cruci și celelalte. Multe! Rămase dintr-un oraș cu o spiritualitate efervescentă. Astăzi, fie sunt moschei, fie sunt baruri, depozite, grajduri. Una dintre ele e baie publică.
În 1974, într-o cumplită noapte din august, ciprioții creștini au fost forțați să-și părăsească locuințele, satele, regiunea. Unii dintre ei povestesc în lacrimi cum, copii fiind, au fugit doar cu hainele de pe ei. Au lăsat acolo tot ce aveau. Casele lor au fost populate cu turci din Anatolia, familii numeroase, chiar și bărbați cu mai multe soții Deși a trecut jumătate de veac de-atunci, situația aceasta e menținută și astăzi. Nu de Al Quaeda, nici de ISIS, nici de vreo grupare extremistă, nici măcar de vreuna din țările arabe fundamentaliste. Ci de Turcia, un stat secular, a cărui constituție condamnă fundamentalismul islamic și discriminarea religioasă. Un stat care e membru NATO și care vrea cu înverșunare să fie membru al Uniunii Europene. Guvernul statului respectiv, în numele libertății religioase și a dialogului bilateral, a obținut din partea statului român aprobarea de a ridica la București o imensă moscheie și un centru de studii islamice. Într-o țară în care, iarăși, papucul turcesc a lăsat urme de sânge. Dar, sigur, argumentul istoric nu ne este îngăduit. Le-am prezentat această situație tinerilor respectivi din același motiv pentru care am deschis subiectul și-n această seară. Pentru că imaginea dezolantă, sfâșietoare a Ciprului de Nord e, de fapt, pespectiva care se deschide Europei.
Ca și creștini, suntem astăzi în fața celei mai mari provocări sociale. Dinspre lumea arabă au venit și mai vin oameni greu încercați de tulburările politice ale zilei. Fug de teroare, de nedreptate, de măcel, de mizerie și de sărăcie. Strigă după ajutor, caută un acoperiș deasupra capului, o societate stabilă, un viitor pentru copiii lor, o lume mai bună. Copii nevinovați, familii disperate, oameni față de care suntem datori cu compasiune. Majoritatea sunt musulmani. Unii bărbați poartă după ei mai multe neveste. Femeile au chipurile acoperite. Ei toți caută liniștea și speră să o găsească aici, în lumea noastră. Deși nu conștientizează acest lucru, teroarea de care fug e consecința unui sistem religios care a adus numai suferință. Împreună cu tinerii despre care v-am povestit, ne-am apropiat de intrarea într-una din bisericile transformate în moscheie, aruncând câte-o privire înăuntru. Pictura bizantină fusese acoperită de un strat de var, mobilierul aruncat. Lângă ușă, vizitatorii își lăsau încălțările, atenționați de un mesaj expres, scris în mai multe limbi. Unii dintre însoțitorii mei intenționau să se descalțe. Au văzut că eu n-am de gând să intru și, dintr-un soi de solidaritate, n-au intrat nici ei. Unul dintre ei m-a întrebat: ”Dacă ați fi însoțit, în această excursie, un grup de copii și, deodată, în acest loc, ar fi început să se tragă. Ce ați fi făcut? I-ați fi lăsat pe copii pradă împușcăturilor, pentru a nu vă călca peste convingerile religioase?” I-am răspuns așa: ”Aș fi descălțat copiii, m-aș fi descălțat și eu și ne-am fi adăpostit în moscheie. Și aș fi strigat către Hristos cu tărie, dar intim, în sufletul meu, nu cu voce tare!” Europa este casa noastră. La ușă ne bat oameni care au nevoie de un adăpost. Înțelegem că vin aici ca să se salveze. Că n-ar fi venit, dacă nu i-ar fi forțat teroarea de acasă. E datoria noastră să le oferim un adăpost sigur, o casă diferită de cea din care au plecat. În casa aceasta, în care locuiesc copiii noștri, vor locui și copiii lor. Le cerem doar, când intră, să se descalțe de încălțările vechi. Când te muți în altă țară, înveți limba țării respective, nu aștepți ca ceilalți să învețe limba ta. Creștinismul nu este o religie. Pentru noi, cei credincioși, este un stil de viață. Pentru necredincioși, agnostici sau atei, creștinismul e o identitate culturală. Datorită valorilor creștine, Europa încă e un adăpost. Și pentru a-l menține, cei care vin aici trebuie să-și asume această identitate culturală.
Dacă vreți cu adevărat liniște în lume, nu suflați spre flacăra creștinismului, ci lăsați-o să lumineze!
Văd că e la modă, acum, acuza de “sorosist”. Adică de om care, într-un fel sau altul, a avut “atingere” cu miliardarul american George Soros. Şi eu sînt sorosist, şi încă nu orice fer ci dintre cei care au dat mîna cu el, Am stat chiar la masă cu el, vreo două ore şi i-am luat un interviu, publicat de Academia Caţavencu (cuib de sorosişti, pe vremea aia).
Întîlnirea a avut loc prin iarna lui 91, 92, nu mai ştiu precis, la Timişoara, acolo unde George Soros deschidea prima filială a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă în afara Bucureştiului. Mi s-a propus că fiu maestrul de ceremonii la conferinţa de presă a miliardarului, desfăşurată în sala de Cenaclu a revistei Orizont. Care arăta foarte socialist, la acea dată. Aşa că am făcut cîteva modificări, am adunat toate florile din clădire (acolo era şi Editura de Vest, şi filiala Uniunii Compozitorilor etc) şi am amplasat cîteva tablouri aflate pe inventar în alte încăperi. A fost o surpriză şi pentru cei de-a casei, sala arăta mult mai primitoare. (chiar nu mai ştiu dacă am fost plătit pentru prestaţia asta)
Înainte de a-l întîlni, aflasem că Soros se cazase la Hotelul Continental, unde, însă, nu prea mergea căldura, aşa că i s-a adus în cameră un radiator! Mi s-a părut tare imaginea, am şi spus atunci, eu în locul lui Soros, la banii lui, aş cumpăra hotelul şi l=-aş închide o vreme! Bun, s-a făcut ora conferinţei, a venit, înconjurat de echipa lui (trei-patru persoane), l-am întîmpinat la intrarea în sală, am dat mîna, l-am invitat la masă. Am stat la un scaun sau două de el, l-am studiat cu atenţie, era prima dată cînd vedeam un miliardar. Era îmbrăcat normal, sub veston avea un pulovăr cu nasturi. Unul lipsea. Miiardarul cu un nasture lipsă! Dialogul a fost foarte firesc. cu umor (am mai pus şi de la mine), apoi,cred, a urmat un cocktail.
M-am mai întîlnit, peste cîteva zile, la o recepţie la Intercontinental, în Bucureşti, cu George Soros, care m,-a recunoscut. Şi asta m-a mirat.
De atunci nu l-am mai văzut. Şi nici n-am mai ţinut legătura.
Nu, nu am scris greșit. probabil că vă așteptați să scriu partidul remorcă. Nu e remorcă, e remoră. E un fel de pește (pentru scrupuloși, din familia Echeneidae). L-am văzut prima dată (și, de fapt, și ultima dată) cînd am fost în Noua Caledonie, într-o croazieră de o jumătate de zi la Bariera de Corali. Auzisem, însă, despre el, înainte de asta. Prin ce se deosebește remora de alți pești? Prin aceea că este prevăzut cu o ventuză pe spate, cu care, de obicei, se agață de rechini, atunci cînd aceștia se pregătesc să meargă la prădat, adică la masă. Remora stă fixată pe burta rechinului care hăcuiește bancurile de pești. Cum rechinul nu apucă să mănînce tot, resturile se duc în toate direcțiile, inclusiv spre locul unde de fixată remora. Care nu face nimic decît să aștepte, să deschidă gura și să se bucure de fărimituri.
În Noua Caledonie am văzut niște remore mai proaste, care au crezut că vasul nostru e un rechin și s-au fixat pe coca acestuia. Mai multe remore, că vasul era mare. Nu au avut noroc, ambarcațiunea nu le-a oferit nimic, iar remorele au rămas nemîncate.
Prima dată mi-am adus aminte de remore cînd s-a înființat partidul lui Voiculescu. Remora perfectă. Singur, partidul lui (care și-a tot schimbat numele de acum nici nu mai știu cum se chema) nu ar fi prins nimic. Așa, lipit de burta PSD s-a ghiftuit cu de toate. Cînd ventuza s-a tot slăbit, remora s-a lipit de alții, chiar dacă mutarea a fost percepută ca “o soluție imorală”. Remorele nu au nici un fel de grețuri cu așa ceva. Chiar dacă rechinul vomită (ceea ce e posibil), remorele se bucură de bucate. În apele în care se scaldă remorele nu există soluții imorale.
Următoarea remoră a fost UNPR-ul lui Gabriel Oprea. Care ajunsese să mănînce aproape mai mult decît rechinii pe care-i parazita. Omul remoră din fruntea partidului-remoră a lovit, în viteza cu care-l purta rechinul, o stîncă submarină și s-a spart, deși avea girofar ca nimeni altul.
În politica din România, în apele ei tulburi, mereu se vor găsi remore. Pentru că mereu vor exista partide cu comportament de rechini.
Spre deosebire de mediul marin, în România, “plevușca” nu se ferește de rechini. Îi votează și-i iubește.
Români, la viitoarele alegeri, votați rechinii! În acest fel ajutați remorele să nu dispară!
Am petrecut seara zilei de ieri, 12 septembrie, într-unul dintre cele mai frumoase locuri din Marsilia, fortul militar Ganteaume, acolo unde se află un fel de club al Armatei franceze, cu Hotel şi restaurant şi cu o terasă care oferă o vedere unică spre Vechiul Port. Am asistat la ceremonia de “passation de commandement” a unei unităţi militare care ţine de Marsilia şi Aubagne. Nu intru în amănunte pentru că nu le deţin! A fost ceva solemn, cu fanfara Legiunii Străine, oficialităţi, defilarea cu steagul unităţii, tecerea în revistă a trupelor din careu etc. Ăsta e fundalul serii.
Dar noi (eu şi soţia) ne aflam acolo pentru altceva. Fusesem invitaţi de Paul Anastasiu, pictor oficial al Armatei franceze, la vernisajul unei lucrări de pictură monumentală. E vorba de un heptatic (tablou compus din şapte părţi), lung de opt metri şi intitulat La Marseillaise. Lucrarea se află în holul de recepţie al Clubului Militar, acolo pe unde se intră şi la hotel, şi la restaurant. Primul lucru pe care-l vezi acolo este, de ieri, această lucrare de forţă artistică, un omagiu plastic adus spiritului Marseillezei, chiar în Marsilia.
Pentru că, probabil, acuza de islamofobie nu este destul de prezentă în discuţiile publice franceze, “forţele progresiste şi anti-rasiste” au aranjat un scandal care, privit cu atenţie, sfidează toate regulile logicii. Povestea e aşa (a fost prezentată în media astfel): două femei musulmane purtînd voal au vrut să intre la un restaurant unde nu au fost primite de patronul care le-a jignit spunîndu-le că toţi teroriştii sînt musulmani. Reportajul televizat, scena alungării femeilor filmată în direct, au scandalizat luptătorii pentru drepturile omului şi aparţinătorii acestei familii. Proprietarul restaurantului este trimis în judecată şi procesul se va desfăşura “cu celeritate”, ca orice proces care vizează jignirea musulmanilor din Franţa ( de pildă francezul care a aruncat jumări în curtea unei moschei, judecat în regim de urgenţă)
Ce nu merge în povestea asta, de mai sus? Păi, în primul rînd, cele dopuă femei locuiau în altă localitate şi au venit să mănînce în Tremblay, într-un restaurant care nu e trecut în ghiduri (deci, nu aveai de unde să afli despre el decît dacă ţi-l recomandă cineva în mod expres). Las la o parte faptul că femeile voalate nu prea merg singure la restaurant. Dar mă întreb, ca şi alţii înaintea mea, ce căutau femeile musulmane într-un local care nu avea eticheta halal? Ce să mănînce ele într-un local “spurcat”? E foarte clar că nu veniseră acolo să mănînce, ci să fie refuzate. Şi filmate de o echipă de televiziune care, întîmplător, da, întîmplător, se afla de faţă aşteptînd scandalul. Probabil că ştiau, din auzite, restauratorul cu pricina nu este chiar un iubitor al islamului.
Astfel privită povestea, într-o ţară civilizată, femeile musulmane şi cei din echipa care a filmat (şi regizat) ar fi judecaţi pentru provocare rasistă cu premeditare. Din păcate, e trist, iar justiţia are două atitudini diferite într-un regim politic în care preşedintele şi guvernul salută marile sărbători musulmane, dar nu spun nici pîs de Crăciun sau de Înviere. În fond, e o ţară laică, dar numai şi numai în raport cu creştinismul.
Știți cu toții, desigur, ce înseamnă “efectul fluturelui” descris de matematicianul Lorenz, părintele teoriei haosului. Dacă nu vă amintiți, iată: “Mișcarea aripilor unui fluture azi poate produce o mică schimbare a atmosferei. Din această cauză și de-a lungul unei anumite perioade de timp, atmosferă se va schimba. Peste o luna poate, o tornadă care trebuia să lovească coasta Indoneziei nu va mai apărea. Sau din contră, tocmai din această cauză va apărea.” Mai pe scurt, un fluture dă din aripă aici și, peste mii de kilometri, această mișcare delicată declanșează un uragan.
Dacă ar fi să pun povestioara mea de mai jos în termenii aceștia lorenzieni, aș ajunge (cum am și făcut-o), la titlul de mai sus.
Ce legătură are inițierea în lupte libere a doi elevi de liceu din Arad, cu întîlnirea poetului Marin Sorescu, la București? Nu am nevoie de Lorenz ca să vă demonstrez legătura, am nevoie doar de niște rînduri în care să vă povestesc totul. Așadar (și prin urmare), eram elev în anul IV (penultimul, căci liceele industriale durau, în anii 70-80 cinci ani) la Liceul de Chimie din Arad, prima promoție a acestei instituții școlare prevăzute să alimenteze cu cadre medii viitorul Combinat Chimic de la Arad Vladimirescu. În proiectele mele de viitor deja refuzam să mă conformez menirii acestui liceu. Eram atras de altceva, de poezie, de teatru, de cinema. Bunul meu coleg Czege Josif, și el, era atras de filosofie, de spiritualitate, de știința abstractă. Eu cochetam cu tot felul de trupe de teatru și îmi purtam pe la cenaclurile arădene încercările de poezie. Ioji mergea ore în șir la bibliotecă, după ce ieșeam de la școală, și citea fel și fel de cărți. Mă complexa cu lecturile lui. (trebuie să spun, în această paranteză, că o anumită latură a personajului Beni din romanul Sărbătoarea Corturilor, anume latura studioasă, curiozitatea devorantă, nu este străină de mersul lui Ioji la biblioteca Județeană Arad) . Eram, pe atunci, un mare fan Marin Sorescu, recitasem niște poezii de-ale lui în spectacolul Am zărit lumină pe pămînt conceput și regizat de Cati Mureșan și șicanat de autoritățile culturale ale vremii. Scriam, cumva, ca Marin Sorescu, un poet nonconformist. Un amic de la cenaclu mi-a povestit că a fost la București, l-a căutat pe Sorescu, făcuse rost de adresa lui, iar poetul a fost foarte amabil. “Dacă ajungi la București, îți dau adresa.”
În mod normal nu aveam cum să ajung la București, nu aveam la cine să merg, nu aveam rude, nu aveam bani. Nu aveam ce să caut acolo. Am fost într-o excursie cu școala, dar înainte de dasta cu trei ani. Dar această discuție a fost bătaia din aripă a fluturelui care-mi tot zboară prin destin. Eram, deci, la începutul anului patru, cînd unul din cei doi profesori de sport de la Liceu ne-a spus cîtorva “mai bine legați” că ar vrea să facă o echipă de lupte libere a școlii care să participe la Cupa de Lupte Libere a Liceelor de Chimie (nu știu cum s-a ajuns ca liceele de chimie să aibă o cupă la lupte libere. E treaba altui fluture, aici). Care se va desfășura în primăvară la București. Continue reading