Pucistul Crin Antonescu a căzut mai repede decît mă aşteptam, dar mai tîrziu decît ar fi fost normal. Ultimele lui piruete, cu Dreapta care trebuie salvată şi PSD-ul care trebuie învins, chiar şi prin înscrierea PNL în PPE, sînt praf în ochi, o cortină înşelătoare de fum menită să-i mai şteargă din vină. Bărbatul de sacrificiu Crin Antonescu nu există. El a ieşit din luptă sau în urma unui şantaj, sau în urma unei crize de nervi. Ambele ipoteze sînt la fel  de grave. Dar mai grav era dacă acest “cel mai bun candidat al Dreptei” cum cu emfază s-a autointitulat Crin ar fi rămas pe poziţie, se distrugea orice credibilitate a luptei anti-PSD.

Dincolo de evenimentele ultimelor zile, sînt fapte care nu se pot uita. Crin Antonescu a defilat în văzul lumii cu securistul turnător Dan Voiculescu şi a folosit Antena 3 pentru luptele personale. Tot el l-a făcut posibil pe Ponta şi lovitura de stat. Oricît ar fi frecat Crin clanţele cancelariilor occidentale, nu ar fi reuşit să-şi şteargă din fişa de personaj rolul de pucist. Amintiţi-vă de marea farsă de pe stadion exact cînd la Bucureşti se derula o importantă întîlnire a Popularilor Europeni. Nu mai vorbesc de tupeul cu care Crin îi spunea Angelei Merkel să şi-l ia pe Traian Băsescu la ea. În plan internaţional, dacă, prin absurd, Crin devenea preşedintele României, era un ciumat, un personaj de evitat.

Crin Antonescu l-a făcut posibil pe Marga, şi la MAE, unde a făcut nişte prostii cu iz penal, şi la ICR, unde a distrus absolut totul. Repetentul şi chiulangiul Crin  i-au dat mînă liberă celui care a distrus PNŢCD-ul să-şi continue opera de demolator autorizat. Elogiul caloriferului şi ICR-urile judeţene stau mărturie despre activitatea unui ipochimen umflat în pene, cu o gîndire bolnavă. Tot Crin a adus în PNL un jurnalist şantajist şi un gunoi moral pe care l-a promovat încălcînd cutumele şi regulile scrise ale partidului său. Penali şi incompatibili au alcătuit curtea prezidenţiabilului Crin.

De notat ceva mai grav: Crin Antonescu, spre deosebire de alţi oameni politici, a avut drept motor un singur sentiment: ura. O ură patologică. Ura faţă de intelectuali, ura faţă de cei care nu-i cîntau în strună şi, evident, ura faţă de Băsescu. În numele acestei uri a călcat tot în picioare, s-a înhăitat cu securişti, mincinoşi, bandiţi. Totuşi, nimic nu s-a construit numai şi numai cu ură.

Acum, s-a dus. Despre morţi, chiar şi despre cei politici, de acum, numai de bine! Somn uşor Crin! Odihneşte-te în pace, somnorosule, dar reţine: nu vom uita niciodată răul pe care l-ai făcut.

UPDATE Uitasem de promovarea lui Gigi Becali în PNL, şi de aici în Parlament, chiar în Comisia Juridică, promovare făcută personal de Crin. Mi-a adus aminte comentatorul Ciufutozaurus pe site-ul În linie dreaptă

 

Îmi declar solidaritatea deplină cu fosta conducere a ICR şi public acest text semnat de Horia-Roman Patapievici, remis mass media. Aşa, să rămînă şi aici o probă a ceea ce s-a întîmplat în aceste zile murdărite de acţiunile lui Ponta

 

Declarație de presă

“Față de intervenția televizată de ieri a premierului Ponta (7 mai 2014), mă văd obligat

(1) Domnule prim-ministru, ați spus despre Mircea Mihăieș că este un “fascist

bătrîn”. La care vă răspund: cine acuză de fascism un om care a sprijinit

întotdeauna valorile democrației arată că nu dă doi bani nici pe democrație, nici

pe bun simț, nici pe datoria de a fi drept. Ca prim-ministru, aveți datoria de a

fi drept, de a judeca cu bun simț și de a respecta democrația. Or, felul în care

bagatelizați grozăvia fascismului acuzînd de fascism un om care nu are nimic de-
a face cu fascismul vă dezonorează ca prim-ministru, dezvăluindu-vă cinismul: un

cinism pentru care fascismul și democrația sunt interșanjabile, simple etichete de

lipit pe oameni după plac ori interes. De aceea vă spun: prin acuzațiile aduse lui

Mircea Mihăieș vă dezonorați funcția de prim-ministru și demonstrați că vă tratați

cetățenii ca supuși, iar principiile ca etichete.

(2) Ați spus că echipa pe care am condus-o a deturnat bani publici și că această

fraudă a fost constatată de Curtea de Conturi. La care vă răspund: este o

minciună, domnule prim-ministru. O minciună pe care o tot repetați din 2012

încoace și care deja întrunește toate criteriile calomniei calificate. Curtea de

Conturi nu a constatat niciodată vreo deturnare de fonduri publice, în perioada

2005-2012, cît am condus Institutul. Continue reading

În ultima vreme două cotidiene sărbătoresc niște cifre impresionante de la apariția primului număr: Adevărul își revendică o tradiție de 125 de ani, iar Gazeta Sporturilor, mai tînără, se mîndreșre cu 90 de ani. Nu știu alții cum sînt, dar mie mi se pare că miroase un pic a fraudă. Pentru că nici Adevărul, nici gazeta Sporturilor, nu sînt deținătoarele tradiției respectivelor publicații. Adevărul a fost înființat  de Alexandru Beldiman și a apărut  la București din 15 august 1888- până în 1914 și între 1919 – 1937. Atît. Adevărul, marca originală, a încetat să existe în 1937. Faptul că echipa de la Scînteia a dorit să-și schimbe numele în Adevărul nu autorizează confiscarea tradiției din 1888. Una e Alexandru Beldiman, alta, Darie Novăceanu. Fiecare cu adevărul lui! La fel și Gazeta sporturilor nu are nici o legătură cu cotidianul de sport lansat în 1924 și nici cu perioada legionară a acelui cotidian (sper!). În perioada comunistă ziarul de sport era Sportul popular, apoi Sportul, care a fost înființat de la zero, în vreme ce Gazeta sporturilor care a funționat o vreme în paralel a fost închisă. Da, se împlinesc 90 de ani de la primul număr din gazeta Sporturilor, dar asta nu are nici o legătură nici cu Ioanițoia, nici cu proprietarul, Dan Voiculescu.

Ca să dau un contra-exemplu, partidele istorice (PNL, PNȚ, PSD – ăla adevăratul) care au apărut după 89, au fost reînființate de foști membri ai acestor partide înainte de 1947 și care, într-un fel, au fost legatari ai acelor partide. Aici asumarea tradiției este legitimă.

Nu vreau să supăr pe nimeni, vreau doar să îmi exprim rezervele față de un mod heirupist de asumare a tradiție. După acest model, eu aș putea să-mi schimb numele în Liviu Rebreanu (că doar și eu sînt scriitor ardelean) și anul viitor să sărbătoresc 130 de ani de la naștere, iar anul ăsta 92 de ani de cînd am scris Pădurea Spînzuraților.

Aş vrea să-l văd pe cretinul care a gîndit şi a scris chestia asta:”Cianura ucide. Sărăcia NU!!!” L-aş lua pe cretin şi l-aş duce nu în ţările din lumea a treia unde mor copiii de foame şi de sărăcie, nu în Coreea de Nord, unde sărăcia este modul zilnic de viaţă. L-aş duce într-un sat sărman din judeţul Vaslui, acolo unde oamenii sînt săraci lipiţi pămîntului sărac. Sau, mai bine, l-aş duce într-un sat fără curent din Apuseni, i-aş aduna pe sărmanii moţi şi le-aş spune :Iată, Cretinul ăsta vrea să vă vadă toată viaţa săraci, pentru că sărăcia nu ucide.” După ce l-ar bumbăci moţii, l-aş lăsa în cătunul acela sărac vreme de un an, fără nici un ban, fără telefon şi internet, fără îmbrăcămintea de fiţe. Şi nu m-aş revolta deloc dacă bolile sărăciei l-ar ataca pe cretin, nevoit să ajungă într-un dispensar sărac, unde nu e medic. Să meargă pe jos zilnic zece kilometri ca să facă o injecţie, dacă, desigur, dispensarul ar avea medicamentele cu pricina pe stoc. Apoi, cînd ar vedea că se scurge anul la care a fost condamnat, l-aş abandona acolo, pentru toată viaţa, sărac lipit, fără bani de lemne, fără loc de muncă, fără telefon şi, aşa cum s-a născut, fără creier.

Da, ar fi un Cretin mai puţin pe la televiziuni.

(sursa foto aici)

Deşi, la noi, discuţia despre comunism a intrat în fundătura pensiilor  luate de torţionari, în lume există preocupări academice serioase pe această temă. Dovadă este volumul tocmai apărut la Cambridge University Press, sub coordonarea lui Martin K. Dimitrov, care a invitat mai mulţi universitari din domeniu să-şi spună părerea. În mod normal, zic, ar fi trebuit să găsim aici numele Alinei Mungiu (care se laudă cu studenţii ei de la Harvard)  sau al lui Stelian Tănase, atoateştiutorul. Poate chiar al lui Daniel Barbu, deşi e tare de stînga.

Nu, nici vorbă de aceste nume printre autori. Apare, însă, cu un capitol, profesorul Vladimir Tismăneanu, de la University of Maryland, semn că oricît ar fi de hulit în ţară de detractori mai vechi sau mai noi, prestigiul lui academic internaţional rămîne intact.

Sau o fi vorba de mîna lui Băsescu, despre care se ştie că e influent tare în mediul universitar occidental?!  Poate o fi sunat el la Cambridge University Press şi să-i ameninţe cu DNA-ul? Nu-i exclus să auzim şi astfel de explicaţii! 🙂

 

Marianne este una din emblemele Franţei, reprezentînd, alegoric, libertatea şi raţiunea. Este imaginea unei femei din semi-profil, care stă şi pe logo-ul Franţei, şi pe spatele euro-ului francez, şi pe timbrele poştale franceze. Asta e tradiţia. Recent, Francois Hollande a dat mînă liberă unui designer care a “revizitat” imagina acestei Marianne de pe timbre, inspirîndu-se, din greu, din imaginea militantei feministe ucrainiene Inna Shevchenko, şefa mişcării Femen. Aflu din Figaro Magazine că Inna Feminista, noua Marianne, ar fi scris pe twitter :“Désormais, tous les homophobes, extrémistes et fascistes devront lécher mon cul pour envoyer une lettre”. Pentru nefrancofoni: “lécher” înseamnă a linge iar “cul” e un cuvînt pe care noi îl scriem cu litera “r” în loc de “l” . 

E un fel de a  mulţumi Franţei care i-a oferit azil politic.

imaginea de aici

 

Pentru că, în cîteva zile, se va desfășura, la București, un simpozion dedicat centenarului Gherasim Luca , poet suprarealist considerat, la un moment dat, de unii critici, cel mai mare poet francez în viață, mă gîndesc să vă povestesc, în legătură cu acesta, o scurtă secvență din prima mea călătorie pariziană. Era în vara lui 90, cînd “am scăpat” la Paris pentru prima dată. Cu această ocazie am reușit să realizez, împreunăcu regretatul meu prieten Radu G. Țeposu,  un interviu cu Eugen Ionesco (publicat în revsta Amfiteatru) și un alt interviu cu Isidore Isou, botoșăneanul ajuns în capitala Franței, un avangardist de seamă, părintele letrismului (interviu publicat în revista Orizon). Pentru că făcusem rost de numărul de telefon a lui Gherasim Luca, mi-am propus să fac un interviu și cu el. M-am dus, timid, la o cabină telefonică, am format numărul și am așteptat plin de emoție. Oare ridică receptorul marele poet? Da, norocul mi-a surîs. Mi-a răspuns însuși Gherasim Luca. L-am întrebat dacă vrea să vorbim românește. El mi-a spus că ar prefera franceza. I-am spus că vreau să fac un interviu cu el. Mi-a răspuns, cu o voce tristă, că nu dă interviuri. Nu mai dă. Nu mai are nimic de spus. A spus tot ce avea în poezii. Am insistat, dar a rămas neclintit: “Nu am ce să spun”. Am închis telefonul cu sentimentul că am fost învins. Nu am reușit să fac nici un interviu cu Gherasim Luca.

Patru ani mai tîrziu, poetul s-a sinucis, s-a aruncat în Sena . Îl urma, la 24 de ani depărtare, pe Paul Celan, un alt mare poet,  înghițit și el de apele Senei.