Asociația Cinépage a organizat, de cîțiva ani, retrospective ale cinematografiilor europene. Au fost italienii, portughezii, ungurii și alții. Anul acesta a venit rîndul cinematografiei românești, cu focus pe noul val. Începînd de mîine, 27 ianuarie și pînă în 4 februarie se vor organiza proiecții și dezbateri pe marginea acestor proiecții. Porgramul complet îl aveți aici. Vor sosi din România regizorul Tudor Giurgiu, actrița Dorothea Petre, monteuza Dana Bunescu, producătoarea Vanina Vignal și criticul de film Andrei Rus. Ultima zi a retrospectivei se va încheia cu un concert Maria Răducanu.

Mă bucur că sînt voluntar pentru această acțiune (adică duc și aduc o parte din invitați de la și la aeroport, îi însoțesc în oraș făcînd pe ghidul și pe interptetul de limbă franceză. M-am oferit să fac asta pentru că nu putem să așteptăm totul de la ceillați, iar noi să stăm pe margine și să chibițăm. (deși e mai plăcut să stai decît să te obosești cu tot feluld e corvezi! )

O mențiune aparte și mulțumiri și pe această cale pentru crama Avincis care ne-a oferit gratuit vinul pentru seara de deschidere. E importatnt să le arătăm francezilor, pe toate căile, că aveau (și încă mai au) au, în general, o imagine greșită despre români și România.

Dacă sînteți prin Marsilia sau împrejurimi, vă așteptăm la proiecții.

Pentru cei care nu citesc presa franceză, iată o delicioasă poveste derulată ieri pe două aeroporturi din Franța și unul din Turcia. Marți, mediile franceze au fost prompte în a relata faptul că pe aeroportul Orly au fost arestați trei jihadiști care participaseră pe frontul din Siria și care au fost dibuiți de spionajul francez și întorși cu forța acasă. Numai că știrea era total neadevărată. În primul rînd, cei trei s-au săturat de Jihad repede și au decis să se întoarcă în Franța, predîndu-se, la grani’a cu Siria,  autorităților turce. Care au anunțat autoritățile franceze că vor sosi cu avionul cutare, la ora cutare, la Orly. Așa că, organele statului francez au așteptat la eroport, cu cătușele zornăind, sosirea celor trei tineri din Toulouse (unul fiind cumnatul lui Merah, aurorul atentatelor din acest oraș), după ce au lăsat să se scurgă, “pe surse”, informația cu arestarea iminentă a teroriștilor. Dar arestarea nu a avut loc, tinerii teroriști nu au coborît din avion, pentru că nici nu au urcat. La Istanbul, comandantul avionului care pleca spre Paris a refuzat să-i lase pe cei trei să urce, să nu se complice cu o amenințare în zbor. Cum era dreptul lui să refuze, autoritățile turcești i-au urcat pe cei trei în cursa următoare spre Franța, care avea destinația Marsilia. Au ajuns oamenii cu bine în Marsilia, au prezentat pașapoartele, li s-a spus bun-venit, apoi au fost lăsați să plece. Spre suprinderea lor, care veniseră acasă pentru a se preda. Luînd legătura cu un avocat, celor trei li s-a spus să se predea la prima secție de poliție. Dar asta s-a întîmplat abia miercuri, în drumul lor spre casă, undeva într-o localitate pe lîngă Montpellier. Ulterior s-a aflat că trecerea ca prin brînza mucegătiă prin aeroportul marsilia a fost posibilă poentru că tocmai s-a întîmplat o pană a programului care recunoștea listele de teroriști.  Iar la prima secție de poliție unde s-au dus, în Marsilia, nu era nimeni căruia să i se predea.

Sigur, ar ieși o comedie spumoasă dintr-un asemenea subiect. Numai că nu e tocmai de rîs. Dacă asta e colaborarea pe care autoritățile din țările civilizate o au în lupta anti-teroristă, să nu ne mai mirăm de nimic.

A fost considerată, la un moment dat, cea mai frumoasă femeie din lume! Brigitte Bardot, zisă B.B. a rămas, cu imaginile de atunci, un simbol al frumuseții. Dar vremea aceea s-a dus. Pentru cei mai mulți, B.B. înseamnă, acum, Bed and Breakfast!

Pe 28 septembrie Brigitte Bardot va împlini 80 de ani. Deja poate fi socotită un simbol al longevității. Așa trece gloria lumii!

Știm cît de greu e să alegi un cadou pentru o aniversare la care e obligatoriu să participi. Îți bați capul, alegi variante, dezbați cu cei din jur. E ceva stresant.  Vă dați seama, atunci, ce greu a fost pentru prim-secretarii din județele României Socialiste să aleagă un cadou pentru ziua lui Nicolae Ceașescu? Trebuia să fie un cadou care să-l impresioneze pe Cîrpaci Cîrmaci și să “se bată” cu celelalte cadouri, din celelalte județe. O mică idee  vă puteți face citind acest articol. Și asta, an de an, vreo 25. Sigur, prim-secretarii se mai schimbau, dar problema cadourilor din partea județelor rămînea. Pe de altă parte, și săracul Ceaușescu era stresat, probabil, pe tema cadourilor: unde le pune? Ce face cu ele? Patruzeci și un pic ce cadouri județene an de an, fără a le mai socoti pe cele de la diverse instituții și persoane supuse. Rezolvarea a fost simplă: la Muzeu. Da, la Muzeul Național de Istorie, pe două etaje, erau înșiruite (selectiv, totuși) cadourile primite de Geniul Carpaților. (dacă mi trăia Ceaușescu, se spune că se deschidea un muzeu închinat în întregime cadourilor). Pe un etaj erau cadourile din țară, pe celălalt, cadourile din străinătate. Am vizitat, în 1987, ambele etaje, cu colectivul de oameni ai muncii de la Casa Studenților Grigore Preoteasa din București. Ce n-am văzut acolo? Erau de toate, de la covoare cu chipul lui (cine ar fi îndrăznit să calce, totuși, pe așa ceva), la reproduceri la scară redusă de excavatoare sau de vagoane orilocomotive de la Craiova, care funcționau, aveau motorașe. Apoi de la machete de porți maramureșene, la zeci de coloane ale Infinitului în miniatură (infinitul în mniatură chiar că e ceva!), truse de birou, serviete de piele de mers la serviciu, puști de vînătoare etc. etc. Tot ce mișca în țară era reprezentat acolo, în muzeu.

Etajul celălalt era mai restrîns și se numea “dovezi ale recunoștinței internaționale”. Am fost amuzat de costumele africane primite de cei doi, de pălăria de cow-boy din vizita în State, de scaunele de platou de cinema, cu numele celor doi. Toate acdourile aveau indicată țara din care au fost primite. Dintre toate cel mai straniu cadou, pe care l-am admirat cîteva minute, era o linguriță de argint, pusă frumos pe un soclu îmbrăcat în catifea albastră. Lingurița provenea din Islanda, loc în care Ceaușescu făcuse doar o escală cu avionul prezidențial. O linguriță primită ca dovadă a recunoașterii internațională? În mod clar, nimeni, în toată diplomația recentă, nu a făcut cadou unui înalt oaspete o linguriță de ceai. fie ea și din argint. Îm mod clar, lingurița aia a fost șutită de Cîrmaci, după ce a băut un ceai în timpul escalei,  și băgată în buzunar. Ajuns acasă, desigur, a prezentat lingurița ca pe un cadou, că nu avea altul din Islanda, și trebuia bifată și acea etapă a călătoriei cu un semn, ceva.

Am scris postarea asta pentru că recentul spectacol de pe Arena Națională mi-a evocat acei ani, cu spectacolele lor și cu Ceaușescu. Sigur, nu e de comparat Ceaușescu cu Ponta, am fi nedrepți. Ponta e un intelectual, față de Geniul Carpaților, el nu coboară la nivelul la care se fură lingurițe. El e băiat fin și fură chestii fine:  un masterat,  un doctorat.

Sigur ştiţi că, mereu, cînd e vorba de dezvoltarea Europei occidentale, noi, românii, spunem că, în vreme ce noi apăram creştinismul şi ne luptam cum puteam cu turcii, cu semiluna, cu islamul ajuns la Gurile Dunării, Occidentul, liniştit, înălţa catedrale. E o realitate istorică destul de uşor de apărat.

Am observat că, în ziua de azi,  roata Istoriei s-a cam întors. În vreme ce noi, românii, ridicăm liniştiţi mîndră Catedrală, Occidentul, săracul, luptă (cum poate) cu islamul.

Se dă următorul text din Andei Pleşu

“Am observat că DEX-ul e, pentru mai toată lumea, dar mai ales pentru cei care vor să-şi confirme idiosincrasiile, sau să-şi etaleze cunoştiinţele ”riguroase”, un fel de Biblie, un nec plus ultra al exactităţii filologice. O prudentă rezervă ar fi mai înţeleaptă. Pentru a fi infailibilă, lucrarea are mare nevoie de oarecari revizuiri. Iată încă un exemplu: cuvîntul „condescendenţă”, folosit greşit de foarte mulţi. DEX-ul dă ca sens prevalent: respect, amabilitate, bunăvoinţă, deferenţă, ”stimă înaltă faţă de o persoană”.

 

În subsidiar – şi nu întotdeauna – e menţionat şi sensul, esenţial după mine şi după sursa franco-latină a cuvîntului, de „atitudine arogantă, aer de superioritate, semeţie, infatuare”. A trata pe cineva ”cu condescendenţă” înseamnă, în primul rînd, ”a te coborî (descendere), complezent, dacă nu chiar dispreţuitor, la un nivel aflat sub demnitatea ta”. ”Bunăvoinţa” condescendentă livrează, odată cu gestul unei ”îngăduinţe” de faţadă, şi subtextul unui dispreţ de fond. E un fel de a te arăta amabil, atrăgînd, totodată, atenţia asupra deosebirii de rang dintre tine şi ”beneficiarul” comportamentului tău. A nu sublinia apăsat, cu argumente etimologice şi contextuale, acest sens al termenului ”condescendenţă” e a lăsa loc liber, ba chiar a încuraja, folosinţa lui incultă, strîmbă, direct ofensatoare. „Vă asigur de toată condescendenţa mea!” – mi-a spus acum, cîţiva ani, vrînd să mă flateze, un politician din provincie. Dacă am fi trăit în altă epocă, l-aş fi provocat la duelî’

(textul întreg, aici)

“Cestiunea”, stimabililor, e următoarea: care e politicianul din provincie pe care Andrei Pleşu l-ar fi provocat la duel dacă trăiam în altă epocă? (eu bănuiesc, dar nu ştiu dacă ştiu!)

Poate e un rafinament pe care eu nu-l prind, tocmai de aceea mă gîndesc să vă împărtăşesc şi vouă această poveste, pe care o şi rezum pentru cei care nu se ostenesc să citească documentul original.  O funcţionară dintr-o primărie franceză a încercat să se sinucidă şi nu a reuşit. Dar şi-a luat un concediu medical ca şi cum ar fi avut un accident de muncă. Primăria unde a lucrat doamna A (aşa e dată în actele oficiale) nu a fost de acord şi, considerînd că nu e vorba tocmai de un accident de  muncă, a apelat la justiţie. Care, la rîndul ei, a dat dreptate primăriei. Doamna A nu s-a lăsat şi a ajuns la Consiliul de Stat, instanţa supremă în Franţa. Pe data de 16 iulie a.c. s-a citit decizia acestei instanţe. Din care reiese că, deoarece s-a petrecut la birou, în orele de muncă, tentativa de sinucidere este un accident de muncă. Şi sinuciderea reuşită este accident de muncă, unul mortal, ce-i drept. Primăria a fost obligată să-i plătească doamnei A concediul medical pe vreo şapte luni, plus o îndemnizaţie de 3000 de euro. La care se adaugă reintegrarea pe postul pe care l-a ocupat înainte de “accident”. Tot Consiliul de Stat a decis că şi sinuciderea în afara orelor de muncă şi în afara locului de muncă poate fi socotită accident de muncă dacă există o legătură directă între acest gest şi locul de muncă.  iar dacă doamna se înfurie, îşi mai poate provoca un accident de muncă! Singura ei grijă este ca tentativa să nu-i reuşească.

Dacă ajunge Ponta preşedinte, poporul român, care l-a ales, ar merita, cu prisosinţă, o îndemnizaţie de sinucidere. O sinucidere ratată şi jenantă, însă repetabilă o dată la cîţiva ani. Şi care nu e obligatoriu să se întîmple la la locul de muncă, deoarece mulţi şi-l vor fi pierdut deja. 

Popor dus cu zăhărelul, sinucigaş în serie.

Bunica mea, născută undeva în 1904, îmi povestea că pe vremea cînd era ea copil, a auzit în sat că a apărut o cutie din care se auzeau voci omeneşti. Nimeni din Şeitin, judeţul Arad, o comună destul de înstărită, nu avea, la vremea aia, un aparat de radio, aşa că se discuta din auzite şi din ce mai spunea presa vremii. mai tîrziu, în ultimii ei ani de viaţă, locuind cu noi în Arad, bunica mea se minuna tare de telefon: “Mare mai e şi asta, tu eşti la Timişoara, noi la Arad, şi te auzim ca şi cînd ai fi lîngă noi”. Televizorul nu l-a priceput. Se uita dar nu înţelegea ce şi cum. “îmi place cînd văd cai” spunea bunica mea, şi de fiecare dată cînd erau imagini cu cai, i se lumina faţa.  Pentru ea televizorul era un fel de geam prin care, uneori, vedea cai într-o gospodărie de la periferia Aradului, casa noastră, unde nu erau cai de obicei. Pentru mine televizorul alb-negru era ceva normal. Prima imagine la un televizor color, văzută de mine în Polonia în 1980, a fost un mic şoc. Apoi m-am obişnuit. Citeam SF pe cînd eram copil şi-mi imaginam, foarte îndrăzneţ, videofoanele. Jucam “telefonul fără fir” fără să trec dincolo de gluma conţinută în numele jocului. Nu-mi imaginam că vor exista telefoane fără fir, deşi scrisesem o poveste cu un echipaj românesc întorcîndu-se de pe Marte (da, deja se zburase pe lună). Îmi lăsam imaginaţia să zboare, vedeam lumea viitorului super tehnologizată, anul 2000 mi se părea, în anii 60, un tărîm SF.

Au trecut peste noi pagerele, telefoanele portabile cu ditamai bateria şi antena, am ajuns la telefoane mobile, la smartfoane, mai de curînd.

Centrele judeţene de calcul mi se păreau nişte bastioane ale tehnicii de vîrf. La Universitatea din Timişoara îi vedeam pe cei de la informatică purtînd sub braţ nişte cartele perforate pe care le foloseau la computerul gigant aflat într-o sală specială unde se intra numai pe bază de legitimaţie. Calculatoarele au evoluat, apoi foarte repede. Eu mi-am cumpărat primul PC, un 386. Apoi am ţinut ritmul şi am ajuns la Pentium. Am avut şi latop-uri.  Internetul a venit aproape prin surprindere peste generaţia mea. Unii s-au adaptat, alţii s-au dat bătuţi. Unii au rămas la maşina de scris. Eu am fost mereu un optimist, mi-a plăcut progresul. Nu ştiu programare, dar folosesc destul de corect un computer şi programele destinate marelui public. Poate că, într-o zi, în anii ce vin, şi eu mă voi da bătut. Dar mai e pînă atunci! 🙂

Se spune că noua generaţie de tineri are deja modificări anatomice la degetele de la mînă din cauza scrisului pe tastatura telefonului. Eu scriu cu un singur deget, de aceea prefer să ajung la computer pentru texte mai lungi (computerul mai seamănă, cumva, cu maşina de scris.)

În seara asta mi-am dat seama cîte prăpastii se nasc între generaţia mea şi cele care vin. I-am cîntat (mă rog, e mult spus) unei fetiţe de doi ani şi patru luni, cîntecul Frère Jacques, frère Jacques. I-a plăcut, dar nu-l ştia. Ceea ce a urmat a fost pentru mine un şoc: a luat Iphone-ul, l-a deschis (ştie deja codul), a intrat pe youtube şi, apoi, mi-a întins telefonul spunîndu-mi: “On cherche”( Căutăm). Totul cu o naturaleţe care m-a lăsat perplex. O fetiţă de doi ani şi patru luni care, jucîndu-se cu o tabletă pentru copii,  a ajuns să înveţe alfabetul în totalitate. Nu citeşte încă, probabil pentru că nu şi-a propus.

Între bunica mea, copil, care auzise de cutii de lemn din care ies voci omeneşti şi fetiţa din seara asta au trecut o sută de ani. În nici o altă sută de ani din istoria omenirii progresul tehnologiilor nu a fost atît de rapid, de violent, aş zice. Gînditorii de azi numesc această etapă de dezvoltare drept “singularitate”. Există chiar o Singularity University (“on cherce”, dacă vreţi mai multe). Nu am scris rîndurile astea ca un om înspăimîntat de viteza cu care se mişcă lumea în jurul lui. Nu sînt retrograd, nu cred că trebuie să ne întoarcem la opinci pentru a ne regăsi autenticitatea. Nu cred că lumea merge într-o direcţie greşită. Am consemnat doar un moment de mare uimire pentru mine, un moment în care, un copil de doi ani şi un pic  mînuia un aparat mai puternic decît un Centru judeţean de calcul  şi-i dădea curiozităţii ei o formalizare tehnologică pe care, acum douăzeci de ani (nu mai mult), nimeni nu o prevăzuse. 

Doamne dă-mi puterea şi luciditatea să înţeleg vremurile în care trăiesc. Nu aş vrea să ajung în situaţia  să mă uit la cine ştie ce maşinării ori gadgeturi sofisticate şi să mă bucur doar cînd pe ecranele lor, în te miri cîte dimensiuni, voi vedea cai.

 

Nu ştiu dacă proiectul de lege propus de Remus Cernea face parte din strategia de zgomote a USL-ului, de false subiecte de discuţie lansate pentru a mai acoperi din problemele reale cu care se confruntă ţara noastră. Admit că e posibil aşa ceva, deşi, practic, nu cred foarte mult în ipoteza asta. Remus Cernea e prea independent  şi are o agendă mult diferită de a USL-ului ca să-l bănuim că ar intra în jocul de zgomote. Cred că nu ar permite Zgonea aşa ceva!

Iată care este iniţiativa legislativă a lui R.C. :aceea de a considera delfinii nişte persoane non-umane. Da, cum aţi auzit: delfinii trebuie consideraţi persoane. Dar nu oameni! „Un astfel de statut a mai fost recunoscut, deocamdata, de catre India, anul trecut.  Insa comunitatea stiintifica a cerut, inca din 2010, statelor si politicienilor sa faca acest pas. Eu propun astazi aceasta lege iar in eventualitatea in care voi obtine mandatul de europarlamentar,  voi initia o rezolutie pe aceasta tema in Parlamentul European. Daca Romania va adopta aceasta propunere, tara noastra avand si pe stema nationala doi delfini simbolizand Dobrogea, ar fi primul stat din Uniunea Europeana care ar acorda un astfel de statut delfinilor”, (citatul este de aici)

Ce comentarii să mai faci? După ce a militat pentru căsătoria între persoane de acelaşi sex, Remus Cernea vrea să facă din delfini persoane.  Ăsta ar fi primul pas. De ce nu ar urma după delfini caprele, vacile (şi boii, fără discriminare) care să devină tot persoane non umane? După aceea , peste alţi ani, dacă tot sînt şi animalele persoane, de ce nu s-ar da drumul la câsătoria între persoane de regnuri diferite? Nu e nici o exagerare. Cînd un deputat plătit din banii contribuabililor vine cu o astfel de propunere şi în secunda doi nu este trimis la un control pshiatric, viitoarea căsătorie inter-regn ar putea fi la fel de realizabilă. Printr-un alt proiect de lege semnat de acelaşi personaj.

De fapt, dacă stăm să ne gîndim bine, Remus Cernea nu e departe de preocupările USL. In vreme ce Ponta vrea să salveze rechinii, micul ecologist îşi face de cap cu delfinii.

“care prin ţigani şe înţeleg şi alţii” (Ion Budai-Deleanu)

Ieri am auzit la un post de radio franţuzesc (mi se pare că era Bleu Provence) o discuţie despre romi. Nu era vorba chiar de expulzări, ci despre un grup de romi care s-a aşezat la marginea unei păduri, nu am reţinut în ce regiune, şi a început să culeagă ciuperci. Normele locale pentru cules ciuperci fără a plăti taxe prevăd cinci kilograme de om, pe zi. Romii, se spunea la radio, au cules mult mai mult şi s-au dus şi au vîndut ciupercile în Spania. Aşadar, era vorba de contrabandă cu ciuperci şi de faptul că romii nu plătesc taxe pentru această acţiune rentabilă. Concluzia, surprinzătoare, a fost că romii ar trebui trimişi acasă, în România. Era limpede că tema de la postul de radio era, cumva, servită. Se vorbeşte mult despre romi în aceste zile în Franţa, e o temă recurentă. Cînd era preşedinte Sarkozy s-a spus că tevatura cu romii şi cu expulzările  e din cauza dreptei, că e o temă electorală. Acum sînt socialiştii la putere, iar atitudinea ministrului de interne, Manuel Vals, condamnată de partenerii ecologişti de guvernare cum că ar fi de dreapta, a fost, surpinzător, de partea lui Vals. Da, Partidul Socialist care a condamnat pentru asta dreapta, pe cînd era în opoziţie, continuă expulzările. (Inutil, pentru că, cu Schengen sau nu, romii se întorc în Franţa).

Ipocrizia socialistă are, totuşi, o explicaţie. Pînă acum, singura realizare a lui Hollande este adoptarea legii care prevede căsătoria homosexuală, sfidînd milioane de francezi care au ieşit în stradă. Pentru a-şi recîştiga încrederea, guvernul Ayrault trebuie să facă ceva. Expulzarea romilor e cel mai simplu lucru. Şi, în plus, are o mare putere simbolică. În Franţa există cartiere întregi prin care nu poţi trece. La Marsilia s-au ucis, cu mitraliere, 55 de oameni de la începutul anului pînă acum. cartierele cele mai periculoase nu sînt cele în care s-au instalat romii. Ci cartierele cu populaţie magrebiană. Cei care apasă pe trăgaci în Marsilia, în reglări de conturi, nu sînt romi, ci arabi. Dar nu se poate spune asta. E împotriva spiritului republican. Franţa a inventat drepturile omului, nu?! Îţi sare lumea în cap, se revoltă suburbiile violente. Nu se poate vorbi de adevărata problemă a oraşlor franceze fără sp fii etichetat de extremist. 

dar despre romi se poate vorbi. Ei nu au putere, nu fac demonstraţii în stradă, nu incendiază maşini. Întind mîna la o îndemnizaţie de expulzare. Aşa că pot fi folosiţi ca o temă mică pentru a ascunde adevărata temă care ar trebui să anime discuţiile societăţii franceze. Aşa, e mai simplu să spui că nişte romi au cules nişte ciuperci în plus. Şi să le ceri expulzarea. Că despre kalaşnikoave nu e potrivit să discutăm, cine ştie ce se mai poate întîmpla..