Specimen_C.I.Recent am fost cu cineva din familie să-și refacă, pentru că expirase, Cartea Națională de Identitate. Nu e o operațiune plăcută, probabil că o știți cu toții. Prima chestie este cea cu timbrul fiscal de cinci lei care se găsește numai la poștă. Din fericire, aberația asta a fost eliminată de Guvernul Cioloș. Felicitări!  dar a rămas problema cozii la ghișeu. Să vezi cine e ultimul, să fii vigilent să nu ți se bage nimeni în față etc. Și să stai într-un spațiu trist, neventilat. Cel mai simplu lucru ar fi o mașină care dă numere de ordine. (Chiar și pentru timbrele fiscale eliminate de acum ar fi fost o soluție: un automat de distribuit timbre, chiar în holul cu ghișeul). Bun, asta ține de neplăcerile contactului cu un sistem greoi, neperformant. E o chestie internă.

Dincolo de asta, sînt cîteva aspecte care fac din cartea Națională de identitate un act greu de utilizat cînd ți-e lumea mai dragă, în străinătate. De pildă, trebuie să primești bani la un ghișeu poștal în Franța. Ți se cere să te legitimezi. Scoți CNI și funcționarul îți spune: “Nu aveți semnătură pe el. Cu ce voi compara ei semnătura de pe formularul de primire?” Așa e, noile ediții nu conțin semnătura titularului. Apoi, poate mergi undeva unde trebuie să spui data de naștere. Scoți actul de identitate și constați că nu e trecută. “Da’, mi se va replica. E în CNP.” Explică unui funționar francez, neamț sau spaniol cum e cu CNP-ul.

Nici numele părinților nu e trecut, deși asta face parte din identitatea fiecăruia. E trecut, în schimb, cel mai volatil element al identității: adresa. Schimbi adresa, schimbi și CI-ul!

Iar ultima dintre chestiile stînjenitoare (cel puțin) este data de expirare pentru persoanele care au depășit 50 de ani. Evidența populației îi invită, pe aceștia, să-și schimbe buletinul peste 60 de ani. Atît e termenul de valabilitate, 60 de ani! Explică și asta funcționarului dintr-o țară europeană care-ți spune că actul tău conține o eroare. Ca exemplu vă dau cazul uni cetățean român care voia să vîndă o mașină la Marsilia. A venit la Consulat cu buletinul, spunînd că e greșit (așa i-a spus funcționarul de la radieri) , avînd data de expirare în 2062! A trebuit să-i eliberăm un act care să ateste că nu e greșit buletinul. Actul l-a costat 60 de euro pe omul nostru.

Poate că, dacă tot s-a pornit Comisia de Tăiat Hîrtii, se va face în cadrul ei o Subcomisie de Îndreptat Acte. Cartea de Identitate are nevoie de așa ceva.

De fiecare dată, de Sărbătoarea Muzicii, îmi aduc aminte de prima mea vizită în Franța (și, de fapt, în Occident), începută pe 21 iunie 1990. Primisem o bursă UNESCO, pentru tineri scriitori și asta însemna că voi petrece o lună la Paris. Aveam o diurnă de la Uniunea Scritorilor pînă să intru în “pîinea” de la bursă. Dar nu-mi rezervasem nici un hotel, aveam în buzunar adresa regretatului meu prieten Țepi, Radu G. Țeposu, care ajunsese cu două săptămîni înaintea mea și stătea în Cité Universitaire, Maison du Mexique, unde reușise să închirieze o cameră (era vară, studenții cam plecaseră) prin nu știu ce româncă lucrînd acolo. Habar nu aveam cum se ajunge la Cité Universitaire, îmi spuneam că, odată ajuns în paris, mă descurc, știu limba, ajung eu cumva să dorm undeva. Norocul meu a fost că am ajutat o doamnă în vîrstă să urce bagajele și să se instalezîe în avion. Pe ea o aștepta fiul, doctor de ceva ani la Paris. Fiul doamnei m-a dus pînăâ exact la singura adresă pe care o știam. Dar Țepi nu era acasă. Umbla toată ziua la întîlniri cu diaspora, cu eventuali parteneri francezi,  voia să stabilească legături pentru revista Cuvîntul pe care o conducea. Am stat cîteva ore în curte, apoi mi-am adus aminte că și Matei Vișniec locuiește în Cité. Am reușit să găsesc clădirea și camera. Matei era acasă. Și m-a invitat să intru. Mi-a spus de la bun început: “Bătrîne, dacă vrei, eu am o saltea și poți dormi la mine pînă-ți găsești un loc să dormi”. Am fost tare suprins. relațiile noastre din țară nu erau de frăție, ne știam, ne nimeream la aceeași masă la Casa Scriitorilor, discutam și cam atît. Eu îl căutasem să-mi las bagajul pînă vine Țepi. Dar am rămas acolo două săptămîni. A fost unul dintre gesturile de solidaritate cela mai impresionante peste care am dat în viață. Îi mulțumesc, în gînd, în fiecare 21 iunie pentru asta.Un om minunat.

După ce mi-am lăsat bagajul am ieșit cu Matei să-mi arate Parisul. Care era în sărbătoare, peste tot se cînta, erau piane scoase în stradă, orchestre, coruri, grupuri vocale, folkiști singuratici, tot ceea ce poate cînta, într-un cuvînt. Eu veneam de pe alt tărîm, din Bucureștiul răvășit de mineri, dintr-un oraș plin de bube și răni.

Seara, adăstînd într-o braserie, uimit de ce-am văzut, mi-au căzut ochii pe un afiș în care se spunea că, potrivit unei legi din 19 și nu știu cît nu se servește alcool “aux mineurs”. “Mineur “înseamnă în franceză și miner, și minor. Dar cum eu veneam după trecerea minerilor, am tresărit și l-am întrebat speriat pe Matei: Cum, și aici minerii fac ravagii?” . El m-a privit îngăduitor și mi-a spus că, de fapt, e vorba de minori!

Pentru mine, așadar, ziua de 21 iunie nu este numai Sărbătoarea Muzicii, ci și aminirea unui act de mare generozitate făcut de scritorul Matei Vișniec. Au trecut ceva ani de atunci, dar eu nu am uitat să te pomenesc în gînd de 21 iunie și să-ți mulțumesc, Matei!