Știți cu toții, desigur, ce înseamnă “efectul fluturelui” descris de matematicianul Lorenz, părintele teoriei haosului. Dacă nu vă amintiți, iată: “Mișcarea aripilor unui fluture azi poate produce o mică schimbare a atmosferei. Din această cauză și de-a lungul unei anumite perioade de timp, atmosferă se va schimba. Peste o luna poate, o tornadă care trebuia să lovească coasta Indoneziei nu va mai apărea. Sau din contră, tocmai din această cauză va apărea.” Mai pe scurt, un fluture dă din aripă aici și, peste mii de kilometri, această mișcare delicată declanșează un uragan.
Dacă ar fi să pun povestioara mea de mai jos în termenii aceștia lorenzieni, aș ajunge (cum am și făcut-o), la titlul de mai sus.
Ce legătură are inițierea în lupte libere a doi elevi de liceu din Arad, cu întîlnirea poetului Marin Sorescu, la București? Nu am nevoie de Lorenz ca să vă demonstrez legătura, am nevoie doar de niște rînduri în care să vă povestesc totul. Așadar (și prin urmare), eram elev în anul IV (penultimul, căci liceele industriale durau, în anii 70-80 cinci ani) la Liceul de Chimie din Arad, prima promoție a acestei instituții școlare prevăzute să alimenteze cu cadre medii viitorul Combinat Chimic de la Arad Vladimirescu. În proiectele mele de viitor deja refuzam să mă conformez menirii acestui liceu. Eram atras de altceva, de poezie, de teatru, de cinema. Bunul meu coleg Czege Josif, și el, era atras de filosofie, de spiritualitate, de știința abstractă. Eu cochetam cu tot felul de trupe de teatru și îmi purtam pe la cenaclurile arădene încercările de poezie. Ioji mergea ore în șir la bibliotecă, după ce ieșeam de la școală, și citea fel și fel de cărți. Mă complexa cu lecturile lui. (trebuie să spun, în această paranteză, că o anumită latură a personajului Beni din romanul Sărbătoarea Corturilor, anume latura studioasă, curiozitatea devorantă, nu este străină de mersul lui Ioji la biblioteca Județeană Arad) . Eram, pe atunci, un mare fan Marin Sorescu, recitasem niște poezii de-ale lui în spectacolul Am zărit lumină pe pămînt conceput și regizat de Cati Mureșan și șicanat de autoritățile culturale ale vremii. Scriam, cumva, ca Marin Sorescu, un poet nonconformist. Un amic de la cenaclu mi-a povestit că a fost la București, l-a căutat pe Sorescu, făcuse rost de adresa lui, iar poetul a fost foarte amabil. “Dacă ajungi la București, îți dau adresa.”
În mod normal nu aveam cum să ajung la București, nu aveam la cine să merg, nu aveam rude, nu aveam bani. Nu aveam ce să caut acolo. Am fost într-o excursie cu școala, dar înainte de dasta cu trei ani. Dar această discuție a fost bătaia din aripă a fluturelui care-mi tot zboară prin destin. Eram, deci, la începutul anului patru, cînd unul din cei doi profesori de sport de la Liceu ne-a spus cîtorva “mai bine legați” că ar vrea să facă o echipă de lupte libere a școlii care să participe la Cupa de Lupte Libere a Liceelor de Chimie (nu știu cum s-a ajuns ca liceele de chimie să aibă o cupă la lupte libere. E treaba altui fluture, aici). Care se va desfășura în primăvară la București.
M-am înscris imediat. L-am chemat și pe Ioji spunîndu-i că mergem la București să-l vedem pe Marin Sorescu. Și a acceptat. Am început antrenamente la Clubul Rapid Arad, la sala de lupte. Cum eram destul de vînjos, antrenorii echipei de la Club au încercat să mă atragă în lotul care evolua în prima divizie. Pe vremea aceea toate loturile de lupte (și poate și alele) aveau nevoie absolută de doi juniori. Puteam fi unul din ei. Mi-au spus că dacă mă țin de lupte am șanse mari într-un an, doi, să fiu campion național și nu numai. Urma să plec în cantonamente, să devin un sportiv în adevăratul sens al cuvîntului, să las școala pe planul doi. După șase luni am fost vice-campion județean. Și acolo am rămas cu reușitele mele sportive.
Ne-am ținut așa și așa de antrenamente, atît cît să nu ne lase profesorul de sport acasă și să pierdem chiar ceea ce ne-a determinat să ne apucăm de lupte, călătoria la București. N-am pierdut-o, am plecat cu tot lotul, școala primise echipament, eram, gata, luptători și elevi la Chimie. La concurs eu am nimerit cu campionul naional la juniori (și el elev la Chimie, la Ploiești) care nu m-a bătut, m-a ajutat doar să fiu descalificat pentru luptă pasivă și eliminat după primul meci (ieșeam neînvins, practic!). Ioji a trecut de primii adversari, ceea ce ne încurca programul. Nu venisem acolo să cîștigăm medalii, altul era scopul nostru. Dar Ioji, băiat serios (care a trebui să slăbească pentru a trece cîntarul) a tot avansat. Nu mai știu, cred că a și luat medalia de bronz, dacă nu mă înșel.
Aveam în buzunar adresa lui Marin Sorescu (undeva pe strada Grigore Alexandrescu),luasem o hartă a Bucureștiului, știam unde trebuie să ajungem. Am sunat și a ieșit o doamnă (soția, desigur): “Bună ziua, sîntem doi elevi din Arad și am vrea să-l vedem pe poetul Marin Sorescu”. Nu era acasă, dar nu era nici plecat din București. Urma să se întoarcă într-o oră, două. Răstimp pe care l-am petrecut plimbîndu-ne în susul și-n josul străzii, pînă cînd, după un colț, a apărut poetul privind îngîndurat în pămînt.L-am abordat, i-am turuit “cine sîntem și ce vrem”. Ne-a poftit în casă, ne-a oferit un ceai, ne-a întrebat cu ce ocazie la București. I-am spus că am venit la un concurs de lupte și a fost foarte impresionat că mai există sportivi care citesc poezie. Dar și mai impresionat a fost cînd a aflat că ne-am apucat de lupte ca să putem să-l întîlnim. Ne-a oferit cîte o carte cu autograf. Mie: O aripă și-un picior despre cum era să zbor, iar lui Ioji, Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic.
Am plecat după o jumătate de oră. Am plutit prin București. Eram tari, cei mai tari. Chiar ne simțeam în al nouălea cer. Îl întîlnisem pe poetul nostru preferat, ne-a poftit în casă, ne-a oferit ceai, a stat de vorbă cu noi. Minunat! Doi elevi anonimi din Arad răzbătuseră pînă la marele poet Marin Sorescu.
Profesorul de sport nu s-a supărat pe noi, lui i-am spus pe cine am întîlnit .Celorlalți colegi din echipă, nu.
Acum, la atîția ani, văd tot mai clar că a fost vorba de un fluture implicat în această poveste. Care conține, totuși, un record culturalo-sportiv. Cred că eu și Ioji am fost singurii luptători din lume care au plecat la un concurs să obțină medalii, și în loc de asta, s-au întors cu cîte o carte de poezie cu autograf.
Update: prin amabilitatea lui Ioji (şi a soţiei sale) pot produce dovada întîlnirii noastre: cartea primită de el de la Sorescu. Din păcate, exemplarul meu nu mai ştiu pe unde a ajuns după succesivele mele mutări dintr-o parte în alta.
Text scris în cadrul campaniei Scrisul face bine.
credit foto Marin Sorescu: yorick.ro
Faina poveste! La mine a fost taman invers: aveam o CARTE si am luat citeva palme dupa ceafa(un fel de LUPTE….). Eram tot la un liceu industrial , LIM-liceu industrial metalurgic(unde se pregateau tehnicieni pentru marele Combinat Siderurgic din Galati),in anul III, ne pregateam pentru Olimpiada de Matematica-faza pe regiune, iar proful de matematica, marele prof. Ursu Constantin, ne-a dat o CARTE de probleme, celebra culegere a lui Demidovici(erau doar 4 in Galati….). Eram vreo 4 colegi si dupa un studiu comun am decis sa mergem la o bodega de cartier, la “una mica”. Au fost mai multe si cind am plecat de acolo, l-am uitat pe Demidovici, chiar la bodega! A 2-a zi aveam intilnire cu proful ……….Ne-am dus fara culegere, nu ne aminteam unde am pierdut-o, apoi am facut investigatie, am gasit-o(o pastrase chelnerul….) si proful ne-a altoit pe fiecare, de ciuda ca am facut egal intre Demidovici si tuica………….
Bună ziua, n-aș îndrăzni să mă compar cu un scriitor cum sunteți dvs. dar, vă simt tare aproape de suflet și de minte. Suntem aș zice ”concetățeni! și mă simt mândră pentru asta. Prima carte citită a fost „Sărbătoarea corturilor” care, pentru că am cunoscut (aș spune înde-aproape personajele, mi-a fost aproape de suflet) și pe care o răsfoiesc uneori…Cartea aceasta ”Fake News”, am citit-o în format e-book.
Am mare admirație pentru dvs. și mă bucur că, pot să fac recenzia, sau mai bine spus, să scriu (modest)despre carte, în blogul meu.
Numai bine și sănătate
Dorina Deutsch,Israel
Vămulțumesc mult pentru aprecieri! Sper sămai ajung în Israel și, cine știe,poate săorganizăm o întîlnire literară