remoraNu, nu am scris greșit. probabil că vă așteptați să scriu partidul remorcă. Nu e remorcă, e remoră. E un fel de pește (pentru scrupuloși, din familia Echeneidae). L-am văzut prima dată (și, de fapt, și ultima dată) cînd am fost în Noua Caledonie, într-o croazieră de o jumătate de zi la Bariera de Corali. Auzisem, însă, despre el, înainte de asta. Prin ce se deosebește remora de alți pești? Prin aceea că este prevăzut cu o ventuză pe spate, cu care, de obicei, se agață de rechini, atunci cînd aceștia se pregătesc să meargă la prădat, adică la masă. Remora stă fixată pe burta rechinului care hăcuiește bancurile de pești. Cum rechinul nu apucă să mănînce tot, resturile se duc în toate direcțiile, inclusiv spre locul unde de fixată remora. Care nu face nimic decît să aștepte, să deschidă gura și să se bucure de fărimituri.

În Noua Caledonie am văzut niște remore mai proaste, care au crezut că vasul nostru e un rechin și s-au fixat pe coca acestuia. Mai multe remore, că vasul era mare. Nu au avut noroc, ambarcațiunea nu le-a oferit nimic, iar remorele au rămas nemîncate.

Prima dată mi-am adus aminte de remore cînd s-a înființat partidul lui Voiculescu. Remora perfectă. Singur, partidul lui (care și-a tot schimbat numele de acum nici nu mai știu cum se chema) nu ar fi prins nimic. Așa, lipit de burta PSD s-a ghiftuit cu de toate. Cînd ventuza s-a tot slăbit, remora s-a lipit de alții, chiar dacă mutarea a fost percepută ca “o soluție imorală”. Remorele nu au nici un fel de grețuri cu așa ceva. Chiar dacă rechinul vomită (ceea ce e posibil), remorele se bucură de bucate. În apele în care se scaldă remorele nu există soluții imorale.

Următoarea remoră a fost UNPR-ul lui Gabriel Oprea. Care ajunsese  să mănînce aproape mai mult decît rechinii pe care-i parazita. Omul remoră din fruntea partidului-remoră a lovit, în viteza cu care-l purta rechinul, o stîncă submarină și s-a spart, deși avea girofar ca nimeni altul.

În politica din România, în apele ei tulburi, mereu se vor găsi remore. Pentru că mereu vor exista partide cu comportament de rechini.

Spre deosebire de mediul marin, în România, “plevușca” nu se ferește de rechini. Îi votează și-i iubește.

Români, la viitoarele alegeri, votați rechinii!  În acest fel ajutați remorele să nu dispară!

Am scris, acum cîţiva ani, un text intitulat Blestemul poneiului roz, text macerat, pesemne, de stomacul uriaş al internetului. Nu-l mai găsesc. Era un text referitor laîntîmplarea cu poneiul roz de la ICR New York, pe care o puteţi afla aici . După acest scandal, s-a luat decizia să se alcătuiască o comisie senatorială specială care să analizeze implicaţiile bla bla. Comisia urma să cuprindă vreo şase sau şapte senatori care au fost desemnaţi de partide. Între timp Senatul şi-a încheiat mandatul şi nici unul din cei şase sau şapte senatori nu a mai intrat în Senat, deci comisia nu s-a mai alcătuit din lipsă de membri. Am numit asta Blestemul poneiului roz care, chiar dacă era mic, de îl ascundeai în pamă, a avut, s-a văzut, puteri mari de a zădărnicit ancheta şi a blocat nişte cariere de senatori. Astăzi am simţit cum poneiul roz a lovit din nou. De data asta în scormonitorul de rahat de la Antena 3, Andrei Bădin, cel care a declanşat scandalul cot la cot cu doi rataţi din diaspora românească de la NY. Deşi a încercat el să se vopsească în democrat, în băiat bun, cu emisiune combativă la B1 tv, poneiul roz nu l-a iertat şi a făcut să iasă la iveală caracterul de şantajist mărunt a lui Andrei Bădin.

Atenţie Mihai Gâdea, am impresia că nici tu nu scapi dacă te-a luat la ochi poneiul roz. Şi nici şeful şi creditorul tău, Varanul!

În ultima vreme două cotidiene sărbătoresc niște cifre impresionante de la apariția primului număr: Adevărul își revendică o tradiție de 125 de ani, iar Gazeta Sporturilor, mai tînără, se mîndreșre cu 90 de ani. Nu știu alții cum sînt, dar mie mi se pare că miroase un pic a fraudă. Pentru că nici Adevărul, nici gazeta Sporturilor, nu sînt deținătoarele tradiției respectivelor publicații. Adevărul a fost înființat  de Alexandru Beldiman și a apărut  la București din 15 august 1888- până în 1914 și între 1919 – 1937. Atît. Adevărul, marca originală, a încetat să existe în 1937. Faptul că echipa de la Scînteia a dorit să-și schimbe numele în Adevărul nu autorizează confiscarea tradiției din 1888. Una e Alexandru Beldiman, alta, Darie Novăceanu. Fiecare cu adevărul lui! La fel și Gazeta sporturilor nu are nici o legătură cu cotidianul de sport lansat în 1924 și nici cu perioada legionară a acelui cotidian (sper!). În perioada comunistă ziarul de sport era Sportul popular, apoi Sportul, care a fost înființat de la zero, în vreme ce Gazeta sporturilor care a funționat o vreme în paralel a fost închisă. Da, se împlinesc 90 de ani de la primul număr din gazeta Sporturilor, dar asta nu are nici o legătură nici cu Ioanițoia, nici cu proprietarul, Dan Voiculescu.

Ca să dau un contra-exemplu, partidele istorice (PNL, PNȚ, PSD – ăla adevăratul) care au apărut după 89, au fost reînființate de foști membri ai acestor partide înainte de 1947 și care, într-un fel, au fost legatari ai acelor partide. Aici asumarea tradiției este legitimă.

Nu vreau să supăr pe nimeni, vreau doar să îmi exprim rezervele față de un mod heirupist de asumare a tradiție. După acest model, eu aș putea să-mi schimb numele în Liviu Rebreanu (că doar și eu sînt scriitor ardelean) și anul viitor să sărbătoresc 130 de ani de la naștere, iar anul ăsta 92 de ani de cînd am scris Pădurea Spînzuraților.