Aveam, ca soluție de rezervă, adresa lui Matei Vișniec, și el tot în Cité-ul studențesc. Am avut noroc să-l găsesc acasă, în camera închiriată acolo. Mi-a spus că pot să mă instalez cîteva nopți acolo, are o saltea de rezervă. Cu drag mi-am depus bagajele și Matei mi-a propus să ieșim, să-mi arate Parisul.

Un oraș cîntînd pe toate străzile, cu concerte mici și mari, ceva într-adevăr șocant pentru mine, venit, cum spuneam, după mineriadă. Spre seară am intrat într-o braserie, eram obosiți, dar o bere îmi permiteam și eu din ‘diurna’ de la Uniune. Și acolo cîntau unii, atmosfera era foarte plăcută, veselă. La un moment dat am aruncat un ochi pe un afiș și „m-am șocat“. Era vorba de un anunț care spunea că în conformitate cu un decret din nu știu ce an, nu se servește alcool minerilor. Ce?! Și aici au făcut ravagii minerii? Cînd?

Era scris clar: La vente de l’alcool est interdite aux mineurs. „Mineur“ înseamnă miner, nu am cum să mă înșel.

Matei rîde și mă lămurește, e vorba de minori, nu de mineri, deși ambele cuvinte se scriu la fel. Rîd și eu, apoi mai comandăm o bere, bucuroși că sîntem majori și avem dreptul!