Acum niște ani, un contestatar de profesie, fost ofițer de armată, m-a făcut “ziarist ceaușist” pentru că am lucrat la Viața Studențească. El și gașca lui au chiar măsluit o dovadă din care să reiasă că am scris texte cu Ceaușescu. Nu, n-am scris, am povestit despre cum am scăpat în Fake News în Epoca de Aur. Nu a fost simplu, dar am scăpat. Încriminarea venea de la un tip care, cum am zis, a fost ofițer, ajunsese pînă la gradul de căpitan în armata română. Căpitan ceaușist, în armata lui Ceaușescu, avîndu-l comandant suprem pe Ceaușescu. Presa nu avea un Ziarist Suprem, totuși. Fostul ofițer, comic vestit al anticomunismului de ocazie, cu ditamai musca pe chipiu, a replicat că ar fi fost persecutat în armată. Serios?! Și a rămas acolo să-i jure credință lui Ceaușescu, în loc să ”rupă rîndurile” și să își aleagă o meserie în civilie?

Cum spuneam în introducerea cărții sus-citate, nu am ales să mă nasc în Epoca Ceaușescu, nu am fost consultat în legătură cu asta. Am făcut toate școlile în învățămîntul comunist (că nu exista un altul), am muncit într-o ”unitate socialistă” de învățămînt, după aceea, într-o revistă a studenților comuniști. Așa se numeau atunci. Ofițerul cu pricina, însă, a făcut un pas în plus față de mine, a ales o profesiune unde i se jura credință lui Ceaușescu. Pe atunci și unii preoți se rugau pentru Ceaușescu, în biserică. Da, de acord. De asta s-a numit dictatură, de asta s-a revoltat lumea, pînă la urmă.

Ceea ce am reușit, față de cîteva zeci de mii de români care au cedat, a fost faptul că nu am colaborat cu Securitatea, deși mi s-a propus (mai departe scrie-n carte). Aici nu mai am nuanțe: ai turnat sau n-ai turnat. CNSAS e nevoit să spună, în unele cazuri, că oameni care au turnat nu au făcut poliție politică. Eu rămân la clasificarea simplă, o repet: ai turnat sau n-ai turnat.

Recent indignarea mea a fost reactivată de “cazul” prietenului meu Lilian Zamfiroiu, diplomat român, care a terminat un mandat impecabil în Marele Ducat al Luxemburgului. Cînd a fost nominalizat pentru postul de ambasador la Vatican, presa urechistă a reîncălzit o supă sleită. Cu ani în urmă, într-un interviu cu titlul forțat, Lilian Zamfiroiu povestea cum s-a încercat racolarea lui, ca student. Racolare care nu a avut loc, pînă la urmă. Știu cum e, am trecut prin asta. De data asta revista Newsweek, din România (și alte publicații on-line de aceeași teapă), a reluat acuza de colaborare cu Securitatea, deși Lilian Zamfiroiu a produs nu o dată dovada de la CNSAS că e o persoană ”necunoscută” în evidențele Securității. Nu că ar fi semnat un angajament și nu a turnat (cum se scuză mulți găsiți cu nume și cod prin arhive), ci, pur și simplu, persoană necunoscută. Nici turnător, nici turnat. Cînd prietenul meu a înaintat un drept la replică, la  care a atașat un document foarte recent (deci, după primirea a încă niște mii de dosare noi în arhivele CNSAS), revista condusă de Sabin Orcan a lăsat-o mai moale, dar a scos la interval acuza ”a lucrat în presa comunistă”.

Într-adevăr, studentul Lilian Zamfiroiu a coordonat redacția unei reviste (alcătuite din studenți) care se numea Universitatea Comunistă. Acolo s-a afirmat și Adrian Năstase, pe cînd era student. Și mulți alții, mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți azi. Era singura revistă a Universității din București. Poate că vina lui Lilian Zamfiroiu e că nu a făcut un samizdat, că nu a tipărit și lipit manifeste. Dar nici nu s-a înscris la singura școală de jurnalism din România, Academia Ștefan Gheorghiu. A preferat să învețe jurnalism, normal, la revista Universității unde era student. Care avea un titlu destul de strident, dar de neschimbat. Nu-l pusese el.

O acuză subțire de tot. Urmînd tipicul ei aș putea spune că, așa cum se vorbește, nesuportînd numele pe care familia lui l-a purtat în comunism , șeful de la Newsweek și l-a schimbat, astfel încît din Sabin Borcan a devenit Sabin Orcan. Consecvență, nu glumă!

dimineat%cc%a6a-careAm văzut, zilele astea, un film românesc ieșit din rînd: e scris și regizat de un preot ortodox care slujește în Cipru. L-am privit cu o oarecare precauție, la început, pînă cînd m-a prins, ba chiar mi-a plăcut. Mă temeam că e prea, cum să zic, “explicit”, dar nu e. Sper să-l vedeți și voi. Dar nu neapărat despre film vreau să scriu, ci despre faptul că presa română nu a preluat nicăieri știrea că filmul acesta a fost premiat la un festival în Italia. Sigur, sîntem atît de plini de premii de cinema în România, încît nu punem la socoteală un festival oarecare. La festivitatea de premiere, scenaristul-regizor, Ciprian Mega,  îmbrăcat în straiele lui de preot, a avut un discurs foarte emoționant. Discurs care, de asemenea, nu a fost preluat de nimeni. Pentru că în el sînt spuse lucruri dureroase, aruncate tot mai mult sub preșul opiniei publice. Corectitudinea politică mușcă hălci tot mai mari din presa română, așa că nu mă miră refuzul de a publica acest discur care “deranjează”.

Tocmai de aceea îi voi face loc pe blogul meu, să ajungă măcar la o mînă de cititori. Iată discursul

Dragi Prieteni,

Vă mulțumesc pentru invitația la acest eveniment și pentru primirea frumoasă cu care ne-ați onorat. Vă mulțumesc și pentru premiu. N-am venit aici cu un film de festival, ci cu o poveste căreia trebuia să-i începem rostirea de undeva. Și s-a potrivit ca locul premierei să fie aici, la Terni. Pentru că dumneavoastră, ca și noi, credeți că cinema-ul poate fi o cale de a schimba lumea.N-am să mai spun nimic referitor la filmul cu care am venit. Nu cred că povestea în sine are nevoie de completări. Observ că festivalul dumneavoastră și-a propus o deschidere față de popoarele lumii și față de diversele lor manifestări religioase, în special față de lumea musulmană. De aceea, m-am gândit să vă spun o poveste. Anul acesta, în octombrie, o multinațională a organizat un teambulding în Cipru. Din România, au participat opt tineri. Buni profesioniști, apreciați în compania pentru care lucrează. Unul dintre organizatorii întrunirii, fiindu-mi prieten, m-a invitat să le vorbesc tinerilor veniți din România. Am dat curs invitației, însă modul în care vroiam să abordez momentul s-a dovedit nepotrivit. Aveam în față un grup de oameni serioși, foarte hotărâți, informați, aș zice chiar convertiți de presa mainstream. Am realizat pe loc că pentru ei vin dintr-o lume pe care vor să o lase-n urmă, o lume pe care o considerau habotnică, retrogradă. Mi-au pus în față toate nemulțumirile lor față de Biserică, față de preoți.

”Opriți odată construcția de biserici, terminați cu îndoctrinarea religioasă în școli!”. Pentru ei devenisem exponentul unui sistem pe care-l vroiau îngropat. N-a contat nicio clipă că eram cam de vârsta lor, din aceeași generație. Eram vinovat de intoleranță, de obscurantism, de ignoranță. Până și de inchiziție mă făceam vinovat în ochii lor. Eu și, odată cu mine, tot clerul.

Îmi reproșau ba implicarea, ba neimplicarea Bisericii în societate. Erau deranjați, deopotrivă, și de cuvintele noastre și de tăcerea noastră. În mijlocul lor, apăream ca un ciudat. Orice le-aș fi spus, ar fi fost nepotrivit. Am decis să tac și să-i ascult. Tăcerea mea i-a iritat și mai mult. Frustrarea a desființat politețurile, încât, la un moment dat, vorbeau unul peste altul. Când, într-un final, au tăcut, i-am rugat să-mi accepte invitația de a servi o cafea împreună. Am mers în centrul vechi al Nicosiei, conducându-i pe aleea pietonală care, la un moment dat, se oprește într-o graniță. Ne-am legitimat și am trecut prin punctul de frontieră. S-au entuziasmat de experiența inedită pe care le-o oferisem. Aglomerație, comercianți gălăgioși cu marfa întinsă pe trotuar, baruri cu mesele aranjate până-n stradă, agitație, mizerie.La rugămintea doamnelor, am intrat într-un depozit comercial. Printre negocieri de poșete contrafăcute și degustări de rahat turcesc, aud o remarcă: ”Ce clădire frumoasă! Ce arhitectură are, dom’le depozitul ăsta. Cu intrarea aceasta imperială, cu bolta de deasupra. Păcat că e neîngrijită!” Și le-am răspuns: ”Aici, până în vara lui ’74, a fost biserică ortodoxă!” Am mers, apoi, la cafeneaua promisă. Câteva măsuțe lângă gardul unei moschei în stare avansată de degradare.  O bijuterie arhitecturală, cu arcuri frânte. ”Să nu ne spuneți că și asta a fost biserică ortodoxă!”. ”Nu a fost ortodoxă, ci catolică. Construită în timpul stăpânirii francilor și consolidată în vremea venețienilor. Pe locul acesta fusese înainte o basilică bizantină. Plimbarea s-a prelungit printre străzile părăginite ale Nicosiei ocupate. Am dat de multe biserici. Acolo unde știam, le-am spus câteva cuvinte. Biserica Maicii Domnului Povățuitoarea, Biserica Sfântului Nicolae, a Sfântului Haralambie, a Sfintei Cruci și celelalte. Multe! Rămase dintr-un oraș cu o spiritualitate efervescentă. Astăzi, fie sunt moschei, fie sunt baruri, depozite, grajduri. Una dintre ele e baie publică.

În 1974, într-o cumplită noapte din august, ciprioții creștini au fost forțați să-și părăsească locuințele, satele, regiunea. Unii dintre ei povestesc în lacrimi cum, copii fiind, au fugit doar cu hainele de pe ei. Au lăsat acolo tot ce aveau. Casele lor au fost populate cu turci din Anatolia, familii numeroase, chiar și bărbați cu mai multe soții Deși a trecut jumătate de veac de-atunci, situația aceasta e menținută și astăzi. Nu de Al Quaeda, nici de ISIS, nici de vreo grupare extremistă, nici măcar de vreuna din țările arabe fundamentaliste. Ci de Turcia, un stat secular, a cărui constituție condamnă fundamentalismul islamic și discriminarea religioasă. Un stat care e membru NATO și care vrea cu înverșunare să fie membru al Uniunii Europene. Guvernul statului respectiv, în numele libertății religioase și a dialogului bilateral, a obținut din partea statului român aprobarea de a ridica la București o imensă moscheie și un centru de studii islamice. Într-o țară în care, iarăși, papucul turcesc a lăsat urme de sânge.  Dar, sigur, argumentul istoric nu ne este îngăduit. Le-am prezentat această situație tinerilor respectivi din același motiv pentru care am deschis subiectul și-n această seară. Pentru că imaginea dezolantă, sfâșietoare a Ciprului de Nord e, de fapt, pespectiva care se deschide Europei.

Ca și creștini, suntem astăzi în fața celei mai mari provocări sociale. Dinspre lumea arabă au venit și mai vin oameni greu încercați de tulburările politice ale zilei. Fug de teroare, de nedreptate, de măcel, de mizerie și de sărăcie. Strigă după ajutor, caută un acoperiș deasupra capului, o societate stabilă, un viitor pentru copiii lor, o lume mai bună. Copii nevinovați, familii disperate, oameni față de care suntem datori cu compasiune. Majoritatea sunt musulmani. Unii bărbați poartă după ei mai multe neveste. Femeile au chipurile acoperite. Ei toți caută liniștea și speră să o găsească aici, în lumea noastră. Deși nu conștientizează acest lucru, teroarea de care fug e consecința unui sistem religios care a adus numai suferință. Împreună cu tinerii despre care v-am povestit, ne-am apropiat de intrarea într-una din bisericile transformate în moscheie, aruncând câte-o privire înăuntru. Pictura bizantină fusese acoperită de un strat de var, mobilierul aruncat. Lângă ușă, vizitatorii își lăsau încălțările, atenționați de un mesaj expres, scris în mai multe limbi. Unii dintre însoțitorii mei intenționau să se descalțe. Au văzut că eu n-am de gând să intru și, dintr-un soi de solidaritate, n-au intrat nici ei. Unul dintre ei m-a întrebat: ”Dacă ați fi însoțit, în această excursie, un grup de copii și, deodată, în acest loc, ar fi început să se tragă. Ce ați fi făcut? I-ați fi lăsat pe copii pradă împușcăturilor, pentru a nu vă călca peste convingerile religioase?” I-am răspuns așa: ”Aș fi descălțat copiii, m-aș fi descălțat și eu și ne-am fi adăpostit în moscheie. Și aș fi strigat către Hristos cu tărie, dar intim, în sufletul meu, nu cu voce tare!” Europa este casa noastră. La ușă ne bat oameni care au nevoie de un adăpost. Înțelegem că vin aici ca să se salveze. Că n-ar fi venit, dacă nu i-ar fi forțat teroarea de acasă. E datoria noastră să le oferim un adăpost sigur, o casă diferită de cea din care au plecat. În casa aceasta, în care locuiesc copiii noștri, vor locui și copiii lor. Le cerem doar, când intră, să se descalțe de încălțările vechi. Când te muți în altă țară, înveți limba țării respective, nu aștepți ca ceilalți să învețe limba ta. Creștinismul nu este o religie. Pentru noi, cei credincioși, este un stil de viață.    Pentru necredincioși, agnostici sau atei, creștinismul e o identitate culturală. Datorită valorilor creștine, Europa încă e un adăpost. Și pentru a-l menține, cei care vin aici trebuie să-și asume această identitate culturală.

Dacă vreți cu adevărat liniște în lume, nu suflați spre flacăra creștinismului, ci lăsați-o să lumineze!

 

remoraNu, nu am scris greșit. probabil că vă așteptați să scriu partidul remorcă. Nu e remorcă, e remoră. E un fel de pește (pentru scrupuloși, din familia Echeneidae). L-am văzut prima dată (și, de fapt, și ultima dată) cînd am fost în Noua Caledonie, într-o croazieră de o jumătate de zi la Bariera de Corali. Auzisem, însă, despre el, înainte de asta. Prin ce se deosebește remora de alți pești? Prin aceea că este prevăzut cu o ventuză pe spate, cu care, de obicei, se agață de rechini, atunci cînd aceștia se pregătesc să meargă la prădat, adică la masă. Remora stă fixată pe burta rechinului care hăcuiește bancurile de pești. Cum rechinul nu apucă să mănînce tot, resturile se duc în toate direcțiile, inclusiv spre locul unde de fixată remora. Care nu face nimic decît să aștepte, să deschidă gura și să se bucure de fărimituri.

În Noua Caledonie am văzut niște remore mai proaste, care au crezut că vasul nostru e un rechin și s-au fixat pe coca acestuia. Mai multe remore, că vasul era mare. Nu au avut noroc, ambarcațiunea nu le-a oferit nimic, iar remorele au rămas nemîncate.

Prima dată mi-am adus aminte de remore cînd s-a înființat partidul lui Voiculescu. Remora perfectă. Singur, partidul lui (care și-a tot schimbat numele de acum nici nu mai știu cum se chema) nu ar fi prins nimic. Așa, lipit de burta PSD s-a ghiftuit cu de toate. Cînd ventuza s-a tot slăbit, remora s-a lipit de alții, chiar dacă mutarea a fost percepută ca “o soluție imorală”. Remorele nu au nici un fel de grețuri cu așa ceva. Chiar dacă rechinul vomită (ceea ce e posibil), remorele se bucură de bucate. În apele în care se scaldă remorele nu există soluții imorale.

Următoarea remoră a fost UNPR-ul lui Gabriel Oprea. Care ajunsese  să mănînce aproape mai mult decît rechinii pe care-i parazita. Omul remoră din fruntea partidului-remoră a lovit, în viteza cu care-l purta rechinul, o stîncă submarină și s-a spart, deși avea girofar ca nimeni altul.

În politica din România, în apele ei tulburi, mereu se vor găsi remore. Pentru că mereu vor exista partide cu comportament de rechini.

Spre deosebire de mediul marin, în România, “plevușca” nu se ferește de rechini. Îi votează și-i iubește.

Români, la viitoarele alegeri, votați rechinii!  În acest fel ajutați remorele să nu dispară!

politie şi islamPentru că, probabil, acuza de islamofobie  nu este destul de prezentă în discuţiile publice franceze, “forţele progresiste şi anti-rasiste” au aranjat un scandal care, privit cu atenţie, sfidează toate regulile logicii. Povestea e aşa (a fost prezentată în media astfel): două femei musulmane purtînd voal au vrut să intre la un restaurant  unde nu au fost primite de patronul care le-a jignit spunîndu-le că toţi teroriştii sînt musulmani. Reportajul televizat, scena alungării femeilor filmată în direct, au scandalizat luptătorii pentru drepturile omului şi aparţinătorii acestei familii. Proprietarul restaurantului este trimis în judecată şi procesul se va desfăşura “cu celeritate”, ca orice proces care vizează jignirea musulmanilor din Franţa ( de pildă francezul care a aruncat jumări în curtea unei moschei, judecat în regim de urgenţă)

Ce nu merge în povestea asta, de mai sus? Păi, în primul rînd, cele dopuă femei locuiau în altă localitate şi au venit să mănînce în Tremblay, într-un restaurant care nu e trecut în ghiduri (deci, nu aveai de unde  să afli despre el decît dacă ţi-l recomandă cineva în mod expres). Las la o parte faptul că femeile voalate nu prea merg singure la restaurant. Dar mă întreb, ca şi alţii înaintea mea, ce căutau femeile musulmane într-un local care nu avea eticheta halal? Ce să mănînce ele într-un local “spurcat”? E foarte clar că nu veniseră acolo să mănînce, ci să fie refuzate. Şi filmate de o echipă de televiziune care, întîmplător, da, întîmplător, se afla de faţă aşteptînd scandalul. Probabil că ştiau, din auzite, restauratorul cu pricina nu este chiar un iubitor al islamului.

Astfel privită povestea, într-o ţară civilizată, femeile musulmane şi cei din echipa care a filmat (şi regizat) ar fi judecaţi pentru provocare rasistă cu premeditare. Din păcate, e trist, iar justiţia are două atitudini diferite într-un regim politic în care preşedintele şi guvernul salută marile sărbători musulmane, dar nu spun nici pîs de Crăciun sau de Înviere. În fond, e o ţară laică, dar numai şi numai în raport cu creştinismul.

 

credit foto: Revista 22În fine, s-a intrat în normal, doctoratul lui Ponta a fost clasificat, așa cum demonstrase revista Nature, drept plagiat. Dacă Ponta ar fi fost ales președintele României, nu cred că s-ar fi ajuns la restabilirea adevărului. Așa că am un motiv de mulțumire că am votat, ca și alte milioane de români, pentru Johannis. Sînt convins că, în caz de rezultat contrar la prezidențiale  s-ar fi ajuns la situații absurde în această direcție. De fapt, s-a și ajuns: o comisie care urma să dea verdictul “plagiat” a fost înlocuită de o alta, care a susținut sus și tare că toți cei care-l considerăm pe Ponta plagiator mințim, doar Ponta spune adevărul. Da, Victoraș a găsit voluntari care să declare, senin, că adevărul e minciună și că negrul e alb. Și nu orice fel de voluntari luați de pe stradă sau din sediile PSD, ci tipi cu niște titluri universitare decente.

Tocmai de aceea scriu acest text. Să vi-i amintesc pe cei de pe Lista Rușinii numite Consiliul Național de Etică. Să nu-i uităm, așadar pe complicii la furt intelectual ai lui Victor Ponta: Paul Dobrescu (preşedinte) Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Virgil Muraru (vicepreşedinte) Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Maşini şi Instalaţii Destinate Agriculturii şi Industriei Alimentare,Doru Vladimir Puşcaşu CEPROCIM, Nicolae Burnete Universitatea Tehnică Cluj, Petru Andea Universitatea Politehnica din Timişoara,  Horia Iovu Universitatea Politehnica din Bucureşti, Florin Ionescu Steinbeis University Berlin, Luca Iamandi Universitatea “DANUBIUS” din Galați, Constantin Ciutacu Institutul de Cercetari Economice București, Ștefan Grigoraș Universitatea Tehnică Iași. Am folosit și eu metoda lui Ponta, am luat cu copy-paste numele celor din Consiliu. Ați observat mica șiretenie? Niciunul dintre membrii Consiliului nu are trecute în față gradul didactic și titlul de doctor. Căci nu se cuvine să vorbești de doctorat în casa plagiatorului.

La cei de mai sus ar trebui adăugați și așa zișii “Intelectuali ai lui Ponta“, oameni care au trecut peste orice sentiment de jenă și l-au susținut pe Ponta, chiar după ce s-a vorbit despre plagiatul său. Și o mențiune specială, cu această ocazie, pentru Alina Mungiu Pippidi, care l-a catalogat pe Ponta drept “impecabil”, deși nici Alina și nici Victor nu căzuseră din Lună, existau informații despre ce-i poate pielea ucenicului lui Năstase. Nu am auzit  de “mea culpa” făcută de A.M.P. pe această temă!

Verdictul comunicat de CNATDCU  ne mai dă speranțe. Nădăjduim, adică, să se facă lumină și în alte cazuri de doctorate dubioase, de conducători de doctorat dubioși. Și, cu această ocazie, cuvîntul ETICĂ să-și revină după ce a fost terfelit în titulatura unei rușinoase făcături spre spălarea lui Ponta.

PS Îl uitasem pe fostul minsitru al Educației, Liviu Pop, un tip care are coloană vertebralăâ exact cît o moluscă. El a fost unul din penibilii sforari în cazul doctoratului fraudat de Ponta.

credit foto: Revista 22

 

O reacţie din publicaţia catolică franceză La Vie mi-a atras atenţia asupra unui “buchet’ de articole din presa franceză referitoare la Jesse Hughes, liderul trupei  californiene Eagles of Death Metal, (despre care se ştie că era în plin concert cînd a fost lansat atacul în sala Bataclan din Paris). Din cele cîteva publicaţii care au scris prostii despre solist, mă opresc la Telerama, organ de popularizare a programelor tv.

Articolul dedicat solistului începe cu fraza “Le leader des Eagles of Death Metal est loin d’être un enfant de chœur“. pentru nefrancofoni traduc:” liderul EDM este departe de a fi un copil de cor” (se referă la corurile bisericeşti). Deja în titlu se afirma că Jesse Hughes nu prea este cool. Te aştepţi să-ţi fie prezentat cel puţin un satanist feroce, un tip cu deviaţii comportamentale serioase, cu ani de puşcărie pentru viol la activ etc.

Nu, nici pe departe, J.H. are alte “păcate”: Dans cette avalanche d’émotions et de bons sentiments, on en oublie seulement qui est vraiment Jesse Hughes : un militant pro-armes à feu, on l’a dit, mais aussi un chrétien  ultra conservateur et anti-avortement, fervent soutien de Donald Trump, admirateur transi de Ronald Reagan et qui voit aussi en George Bush « un héros » (« Un mec qui adore ZZ Top est le genre de salopard que j’apprécie », dit-il, parlant de l’ancien président américain) et enfin adepte du créationnisme. Bref, cela fait quand même beaucoup pour un rockeur. Traduc din nou: “În această avalanşă de emoţii şi de bune sentimente cam uităm cine este cu adevărat Jesse Hughes: un militant pro arme de foc, s-a spus, dar de asemenea un creştin ultra-conservator şi anti-avort, fervent susţinător a lui Donald Trump, admirator înfocat a lui Ronald Reagan şi care vede, de asemenea, în George Bush “un erou” (“Un gagiu care îi admiră pe ZZTop este genul de nemernic de care-mi place”- zice el despre fostul preşedinte american) şi, în fine, adept al creaţionismului. Pe scurt, asta e cam prea mult pentru un rocker”

Deci, omul nostru nu e satanist, e mai rău, e un creştin înfocat, un adept al creaţionismului şi admirator al americanilor. În plus, aş adăuga eu, pe deasupra, fiind bărbat, e însurat cu o femeie! Da, prea mult pentru un rocker, prea mult pentru un ziarist cu idei injectate în cap.

Dacă pînă şi în revista de programe TV s-a ajuns  la un asemenea discurs ultra-progresist în Franţa, nici nu mă mai mir că Frontul Naţional a fost văzut de cetăţenii simpli ca o cale de scăpare din ghearele acestui aparat de propagandă a dispreţului pentru normalitate. E trist cînd extremiştii au ajuns să pară onorabili în comparaţie cu politica oficială.  Cum spunea cineva pe Twitter, francezii au nevoie de siguranţă şi de locuri de muncă, iar lor li s-a servit “Căsătoria pentru toţi”, multiculturalism şi teoria genului.

UPDATE: În data de 24 februarie 2016 am aflat că a apărut decizia CEDO și în Monitorul Oficial

 

Astăzi s-a încheiat micul meu calvar judiciar care mi-a mîncat bani şi nervi. E vorba de procesul intentat mie de Victor Gaetan, un aşa-zis consultant politic american de origine de română. E cel despre care Eugen Ionescu era de părere că ar fi spion. Vă reamintesc de acest caz publicînd scrisoarea marelui scriitor (care a apărut în Academia Catavencu şi a declanşat procesul contra mea)

 

Mulţumesc din toată inima avocatei Iulia Mălăescu pentru modul exemplar şi pentru solidaritatea cu care s-a implicat alcătuind şi susţinînd dosarul de la Strasbourg!

aveţi mai jos şi decizia CEDO de azi, 7iulie 2015

Morar v. Romania (no. 25217/06)*

The applicant, Ioan T. Morar, is a Romanian national who was born in 1956 and lives in Bucharest. The case concerned the criminal conviction and civil liability of a journalist working for a satirical weekly for defamation against the political adviser to an electoral candidate. In February and March 2004 Mr Morar, who is a professional journalist, published several articles in the Academia Caţavencu satirical weekly magazine in the context of the 2004 presidential elections. The articles concerned, among others, V.G., who was political adviser to a potential candidate at the time. On 26 April 2004 V.G. lodged a criminal complaint with the court against three journalists from the satirical weekly, including Mr Morar, for defamation. The court acquitted Mr Morar. On 23 December 2005 the County Court upheld V.G.’s appeal on points of law and sentenced Mr Morar to a criminal fine, suspended. The court further sentenced the journalist to pay civil damages to V.G. for the non-pecuniary damage he had suffered, totalling 10,000 US dollars (USD), plus USD 16,000 in costs and expenses. The company publishing the Academia Caţavencu satirical weekly was declared civilly liable jointly and severally with Mr Morar. The County Court held that the journalist had committed defamation by “indirect intention”. Relying in particular on Article 10 (freedom of expression), Mr Morar alleged that his freedom of expression had been impeded.

Violation of Article 10

Just satisfaction: EUR 18,445 (pecuniary damage) and EUR 6,000 (non-pecuniary damage)

Nu aș vrea să treacă neobservat aceasată amplă limbă pe care o plimbă distinsa Alina Mungiu pe dosul plagiatorului Ponta. Ar fi nedrept să trecem peste spasmul gîndirii acestei personalități academice care, deși nu a fost niciodată angajată acolo, se laudă că a avut studenți la Harvard (în Catania, însă, nimic!). Impostura light trage la impostura hard. Și o laudă:

“După cum poate știți, nu mă număr printre oamenii cu vederi partizane din această țară. Țin, în general, cu cine este tratat nedrept și se află în inferioritate, nu de alta, dar să vadă copiii care cresc mari că există și asemenea poziții publice pe lume, de asta v-am arătat pentru prima dată simpatie la începutul anului 2012, când vă luptați din greu din opozițe. Nici acum, când sunteți la putere, nu vă bănuiesc că vreți să duceți țara în Rusia, în China sau mai știu eu unde. Mai degrabă mă tem că vreți să o lăsați unde e. Nici nu am fost printre cei mai severi cu abaterile d-voastră personale: dacă erați studentul meu ați fi rescris teza și ați fi căpătat titlul doar atunci când ați fi reușit să scrieți ceva orginal și pe măsura inteligenței d-voastră. Dar tocmai pentru că eu știu cu câți alți băieți din România am eșuat în a-i face să privească propria lor muncă cu ceva mai multă autoexigență, că graba de a se ajunge e mult mai mare decât rigoarea profesională, nu v-am făcut o vină specială din păcatul doctoratului d-voastră, mai ales că demascările externe nu îmi plac. Mi-am spus doar că ați nimerit prost, peste Adrian Năstase, și că dacă nimereați mai bine poate nu se întâmpla. Am ajuns, dintr-o întâmpare biografică, profesor de democrație: și respect alegerile votanților, iar d-voastră ați fost votat de două treimi din votanți. Meritați deci, mi-am spus, o șansă să ieșiți din cercul vicios pe care vi l-au creat mai marii d-voastră cînd erați doar un băiat, nu să fiți zilnic acuzat că sunteți agent acoperit. Nu ați auzit niciodată de la mine asemenea lucruri.” Deci, ca și în cazul lui Ceasușescu, anturajul e de vină, avem de-a face cu brînză foarte, foarte bună, în burduf ușor compromis..

Întregul text, o blîndă mustrare a lui Ponta (de pe pozițiile unui posibil conducător de doctorat, dacă Victor vrea în viitor să ia și unul pe bune)  și o autocentrare a Alinei în rolul singurei experte validate internațional, aici.  (Mulțumesc Cristian Pătrășconiu pentru semnalare)

1. Victor Ponta a scos, acum cîtva timp, o păsărică (deloc măiastră) referitoare la marele Constantin Brâncuși . A spus că va face demersurile pentru a-i aduce osemintele de la Paris, în țară. Un serviciu pe care sculptorul nu i l-a cerut. dar, ca de la gorjean la gorjean, Victoraș a crezut că poate să transforme un artist de talie mondială, într-unul de dimensiuni județene. Pentru cei care au deschis televizoarele mai tîrziu pentru că s-au născut mai tîrziu, povestea cu Brâncuși e simplă. Statul român comunist a refuzat donația pe care sculptorul ar fi făcut-o, o donație conținînd multe lucrări, pe motiv că e artă decandentă. În fața refuzului, Brâncuși a cerut cetățenia franceză (pe care o refuzase în repetate rînduri) și a murit ca artist francez de origine română. I-ar fi greu lui Ponta să dezhumeze, așadar, un cetățean francez ca să-l îngroape, tocmai în campanie (de pildă), la Tîrgu Jiu.

2. Tot premierul este cel care cere CSM să “întoarcă” o decizie de retrocedare a Cumințeniei pămîntului,urmînd ca statul român care vrea să fie proprietar să plătească 20 de milioane de euro colecționarului. Nu știu de ce e musai ca această lucrare să fie proprietatea statului român (el mai deține complexul de la Tîrgu Jiu, despre care nu se poate spune că se bucură de cea mai bună gestionare). Să zicem că statul vrea. Dacă vrea, atunci să plătească. Nu aceeași atitudine ar fi avut-o Ponta dacă, de pildă, proprietarul lucrării ar fi fost Adrian Năstase (căruia Mătușa Tamara să-i fi făcut acest cadou pe care ea l-a cumpărat din ce a cîștigat, din meditații, ca prfesoară de rusă). În acest caz ipotetic, premierul ar fi vorbit despre proprietatea privată care e sfîntă și garantată de Constituție.Și ar fi spus ca mine: dacă statul vrea lucrarea, să plătească!

3. Năstase nu are nici un Brâncuși. Deși era cît p’aci. Merită să vă reamintesc episodul legat de o anchetă publicată de mine în Academia Cațavencu (seria adevărată), cu titlul Clona Infinitului , anchetă în ruma căreai am fost tîrît prin tribunale de unul din împricinați, același domn care încercase, înainte de Brâncuși, să vîndă ceasul lui Eminescu. Pe scurt: un grup de băieți deștepți din securitate și cultură a găsit, ca din întîmplare, prin poduri de case, prin cufere vechi ale unor femei bătrîne (mătușa Tamara, repet, nu a avut norocul ăsta) cam 100 de lucrări de Brâncuși, necunoscute pînă acum. În fine, ele nu erau semnate, dar, cu concursul unor experți (inclusiv Barbu Brezianu, brîncușologul, a mușcat) urma să fie acreditate ca lucrări nesemnate ale lui Brâncuși. S-a organizat și o expoziție (cu un reportaj la televiziune despre vernisaj și despre importanța comoarei) , băieții au scos și o revistă literară dedicată lui Eminescu și ilustrată cu lucrările cele noi ale sculptorului. Una din aceste lucrări a fost cumpărată de un colecționar și a ajuns tocmai în Peru. Calculul era simplu: dacă o bucată se putea vide, la preț de dumping, cu 3 milioane de euro, pe 100 de bucăți se obțineau 300 de milioane de euro. Mai mult decît în afacerea din dosarul Microsoft! Pentru că lăcomia era  mai mare decît suma, proștii care au pus la punct înșelătoria au anunțat că vor mai fi descoperite și alte lucrări! Semn că mașinăria de falsificat nu se oprise.

4. Într-un reportaj amplu iustrat cu fotografii dedicat omului de cultură și de familie Adrian Năstase și publicat într-o revistă glossy, într-o imaginile cu soții Năstase, în spate, pe o etajeră, se vedea și una din lucrările “descoperite” și atribuite lui Brâncuși. Dacă afecerea ținea și escrocheria se consolida, bucata de marmoră  de pe etajeră valora, brusc, cel puțin trei milioane de euro!

5. Am cîștigat procesul cu falsificatorii lui Brâncuși. Iar toată afecerea lor, dată în vileag, a căzut.

Ceaușescu a ridicat cultul personalității pe “noi și noi culmi”. Băiat de la țară, dar repede deprins cu omagiile d ela oraș, Nicolae a fost de toate: părinte drag, vizionar, arhitec al păcii planetare, Geniul Carpaților etc etc. Și Tovarășa a fost, la rîndul ei, mamă eroină, savantă de renume, soție minunată și personaj de legendă. În Epoca de Aur se declanșase aproape un concurs de elogii, Păunescu fiind cel mai subtil, apoi venind, la juniori, alde Vadim, Lucian Avramescu și alții. Vîrful atins atunci a fost, cred eu, cînd într-o emisiune tv realizată de Smaranda Jelescu, li s-a spus soților Ceaușescu: “cei doi demiurgi”. Era cu ocazia unei vizite la o fermă de creșterea animalelor. De la “cei doi Demiurgi” nu se putea mai sus. Oricum, se trecuse de la Unul, la Doi. Marea Doime a României.

Acum s-a început, cu Ponta, foarte de sus. E o Galaxie în formare. Nu stea, nu Luceafăr (e prea puțin, deja există unul al Huilei), direct Galaxie. Concursul de omagii s-a declanșat în această mîndră țară din NATO și din Uniunea Europeană. Marea Adunare de Consfințire și Urări Aniversare se va ține, azi, de Ziua Lui, pe Arena Națională. Ceaușescu, săracu’ Demiurg împușcat la Tîrgoviște (cu Demiurga lîngă el), nu a prins asemenea dotări!

Premierul e “galaxie în formare”. Va candida la Președenție și, probabil, atunci va fi considerat, poate, tot Demiurg, dacă nu, măcar”Galaxie matură”. Numai să nu devină cumva această galaxie în formare , printr-un accident cosmic, gaura neagră în care va intra România în viitor. Cu ajutorul votului democratic și liber.

UPDATE

Fotografia de mai jos vorbeşte de la sine