Există, în România, mulți caricaturiști buni, foarte buni, talentați, foarte talentați, harnici, excepționali. Unul singur poate primi, după mine, eticheta de GENIAL. E vorba de Octav Mardale, de la Academia Cațavencu (seria adevărată) și Cațavencii (seria actuală). Mardale este genial. Am avut plăcerea și șansa de a-l cunoaște de peste 25 de ani, este unul din oamenii minunați care mi-au înseninat viața. Pe vremuri, momentul cel mai important în redacție, cînd era ziua de editare a revistei, era cînd venea Octav Mardale cu caricaturile. Toți opream orice treabă și ne adunam în jurul lui ca-n jurul unei minuni. Și apoi rîdeam, rîdeam, rîdeam. Apoi, cînd ne-am electonizat și internetizat existența, așteptam sosirea caricaturilor lui pe calea poștei electronice. Îl cunosc, așadar, de atîta vreme și nici acum nu-mi pot da seama care este secretul genialității lui. Admirația mea e totală.

Îmi lipsesc zilele de luni de la Cațvencu, îmi lipsește momentul acela special cînd aterizau în redacție caricaturile lui Octav.

Aș fi nedrept dacă nu aș vorbi de excepționalul artist plastic Octav Mardale, care împarte aceeași persoană cu fostul meu coleg. Un sculptor, un desenator, un artist plastic de mare anvergură dezavantajat de succesul caricaturilor. Da, asta e…E atît de mare în caricatură încît parcă nu ne mai interesează și ceea ce el face cu seriozitate, cu talent, cu același geniu (dacă aveți argumente, mă puteți contrazice. Cînd veți avea ocazia, mergeți să-i vedeți lucrările în expoziții.

Am scris însemnarea asta în urma unei mici întîmplări. Daniel Alexe din Londra, cu numele @oshlobanul, pe Twitter, mi-a cerut, dacă aș avea pe undeva ,o anume caricatură de Mardale. Nu o aveam, nu am arhiva revistei. Așa că, pur și simplu, i-am scris lui Octav să i-o cer. Nici el nu o mai avea. Dar s-a oferit să o redeseneze! Un gest extraordinar făcut pentru o persoană pe care nu o cunoaște.

Caricatura cu pricina este cea de mai sus. De cînd am primit-o, de cîteva ore, de cîte ori mă uit la ea, rîd instantaneu. O caricatură clasică, refăcută de artist la vreo douăzeci și ceva de ani după prima “ediție”. Aș fi bucuros dacă printre cititorii blogului găsește cineva caricatura de atunci, să o postez alături de cea de azi. Așa, de-o comparație.

Îți mulțumesc, Octav!

 

sti%cc%82nga-dreaptaArticolul de mai jos a fost pe fluxul Mediafax pentru abonaţi, dar nu l-am văzut preluat nicăieri. Aşa că am decis să-l las şi aici, să se ştie. De obicei românii fericiţi careîşi cîştigă dreptatea la CEDO se mulţumesc cu atît. La sfatul avocatei mele, Iulia Mălăescu, am mers mai departe, încercînd să obţinem o reparaţie totală. Şi, iată, am reuşit!

 

Joi, 17 noiembrie 2016 / 08:20:40

FOCUS: Verdictul în cauza Morar contra România crează precedent în legislaţia mass-

media

BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Jurnalistul Ioan T. Morar a fost despăgubit de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) pentru condamnarea dispusă împotriva sa de Tribunalul Bucureşti în procesulintentat de Victor Găetan, în urmă cu peste zece ani, după publicarea unor articole despre acesta în”Academia Cațavencu”.

Pe 31.10.2016, Ioan T. Morar câştigă şi în revizuire la CEDO. Aceasta după peste zece ani de la scrierea unui articol. Jurnalistului de atunci, sentinţa românească i-a schimbat practic viaţa. ” După peste zece ani, am cîştigat o recunoaştere că mi-am făcut datoria de gazetar cu onestitate şi cu probitate profesională. Că demascarea lui Victor Găetan a fost făcută din respect pentru adevărul public.Încep să cred că şi la noi, iată, nimeni nu e mai presus de lege. Am cîştigat sentimentul că, deşi, uneori, se mai întîmplă rateuri, Justiţia din România funcţionează, acum, la standardele europene. Şi am cîştigat, prin acest interviu, ocazia de a le spune tot mai puţinilor ziarişti de investigaţii din România să nu se predea, să nu se teamă. Pînă la urmă, dacă ai scris ceva cu bună credinţă şi respectînd regulile meseriei, vei avea cîştig de cauză. Char dacă pentru asta traversezi, ca mine, nişte ani grei de aşteptare. Merită!”

În 2004, Victor Gaetan, consilier al Liei Roberts, candidată la alegerile prezidentiale de atunci, l-a dat în judecată pe I.T.Morar pentru publicarea unor articole privindu-l pe acesta, în ”Academia Cațavencu”. Morar a publicat, în februarie – martie 2004, o scrisoare trimisă de Eugen Ionescu lui Mircea Eliade, prin care îl avertiza că Gaetan ar fi lucrător al Securității, alături de mai multe comentarii pe acest subiect. In aprilie 2004, Găetan a făcut plângere penală acuzând autorul articolului  de defaimare.

Prima întrebare este pe ce s-a bazat? Erau dovezi certe pentru o asemenea acuză?

Ioan T.Morar comentează pentru Mediafax: ”M-am bazat pe mai multe. În primul rînd, cazul mi-a fost semnalat de un fost prieten care, cu date din viaţa sa, mi-a demonstrat că, pe cînd era refugiat politic în SUA ar fi fost urmărit şi de Găetan. Mi-a spus că, la caz de proces, vine martor. Evident, n-a venit, de curajos ce e. Apoi m-am bazat pe o piesă forte, scrisoarea lui Eugen Ionescu adresată lui Mircea Eliade în care scria, pe verso (faţa era bătută la maşină), cu mîna, un avertisment, ceva în genul: “Dragă Mircea, îmi tot dă tîrcoale unul Găetan, e un tip dubios. Fereşte-te de el…eu cred că e spion. ” Am obţinut scrisoarea, cu ajutorul unui cititor de Caţavencu, Silviu Brizu, stabilit în SUA, de la Biblioteca Universităţii Chicago. A căutat în arhive şi a găsit-o. Ştiam de ea, de la un alt prieten. În articol am dezvoltat bănuiala lui Eugen Ionescu. Scrisoarea, publicată în facsimil, a fost preluată de mai multe publicaţii.

Până la urmă de ce s-a ajuns la judecată?

Motivul, consideră I.T.Morar, nu l-a constituit propriu-zis afirmația, ci implicațiile ei social-politice. ”Soţia lui Victor Gaetan, fiica unei membre


a Congresului american, lucra la un organism de pe lîngă Ambasada SUAla Bucureşti, care finanţa proiecte ale societăţii româneşti. Au fost cazuri în care unor iniţiatori de proiecte li s- a sugerat să-şi ia un consultant, anume pe Victor Găetan. O persoană, membră a cabinetului Cioloş ştie problema, a fost una dintre persoanele sfătuite în acest sens. Şi gata să vină ca martor, atunci.” Era afectată rețeaua,  nu neapărat persoana Găetan.

Procesul? Prima sentinţă a fost în favoarea lui I.T.Morar. Şi a doua, după primul recurs. La al doilea recurs ITMorar a fost condamnat la o amendă penală de 200 de RON, cu suspendare. Şi cu plata cheltuielilor de judecată care s-au ridicat la peste 20.000 de dolari. Cel mai dramatic episod a fost cel al executării judecătorești ”Am primit “nota de plată” acasă şi am fost sfătuit să nu plătesc, să o tărăgănez, în ideea că vom ajunge la CEDO, unde vom cîştiga categoric. Verdictul final era foarte vicios, mi s-a spus. dar nu am putut amîna plata pentru că m-am trezit la uşă cu executori judecătoreşticare au iniţiat un proces de partaj judiciar între mine şi soţia mea, şi evaluarea apartamentului pentru a fi vîndut. Fără să pot face nimic, am avut un proces de partaj cu soţia mea şi urma să ni se vîndă apartamentul, să-i dau partea ei şi lui Găetan suma de peste 20.000 de dolari. Norocul meu a fost că am putut plăti suma de bani din agoniseala de pînă atunci. Au fost nişte complicaţii,executorul nu voia să primească bani de la mine, voia să-mi vîndă apartamentul, aşa cum îi ceruse clientul. Am plătit, totuşi, prin virament suma, prin avocat. Şi, cu toate astea, lunar venea poliţistul şi ne lipea pe uşă cerere de evacuare din apartament. A trebuit să recurg la instanţă pentru a fi recunoscută plata.”

Care-i efectul primului verdict?

“Efectul primului verdict a fost că am avut cazierul cu o amendă penală în el. Care s-a prescris după trei ani. Dar Găetan şi soţia lui m-au dat în judecată din nou, pentru a primi o nouă condamnare, cu executare. Îmi amintesc, la tribunal, doamna Găetan-Kennely, cu faţa (şi mai) urîţită de ură, îmi striga: Recidivistule, recidivistule!”

IT Morar a ajuns la CEDO. Avocata sa, Iulia Mălăescu, a pledat pentru acceptarea spre judecare a dosarului. Apoi, așteptarea în sine a durat cinci ani. “Anul trecut în iunie, un complet de nouă judecători, din nouă ţări (fără România), mi-au dat dreptate şi au obligat statul român să plătească suma pe care Morar i-a dat-o lui Gaetan şi o despăgubire morală de 6.500 de euro. Procesul s-a numit Morar contra România. ”Cam mult, declară ITMorar, era Morar contra justiţia coruptă din România. Ar fi interesant ca la fiecare proces pierdut de România la CEDO să se dea numele judecătorilor care au dus la situaţia asta, numele celor care au dat sentinţe dubioase şi nedrepte”.

De fapt, care-s efectele unei sentințe târzii?

”M-am bucurat mult de rezultatul de la Strasburg, dincolo de faptul că mi-am recuperat paguba, a mai fost şi sentimentul că nu am plecat din gazetărie cu o pată. Din cele douăzeci de procese pe care le-am avut ca ziarist (nu spun şi de cele cu toată redacţia), unul singur figura pierdut, cel cu Gaetan. La CEDO s-a făcut reparaţia morală. Dar Iulia Mălăescu a spus că există calea de a ataca în revizuire procesul cu Gaetan, după verdictul CEDO. Adică nu doar să mi şe şteargă condamnarea, ci să mi se şteargă şi procesul în urma căruia am fost condamnat. Să fiu pus în situaţia de dinainte de proces (aşa am înţeles eu, poate că situaţia e mult mai subtilă, pentru jurişti). Pe 1 noiembrie am fost anunţat că am cîştigat şi că Victor Gaetan trebuie să-mi plătească o despăgubire de 2.500 de euro. Ar fi interesant să cer unui executor judecătoresc american să-i vîndă lui Gaetan Galeria Alex, (2106 R St NW, Washington, DC 20008, USA) , ca să-mi plătească datoria. Şi să i se tot lipească hîrtii cu chestia asta, să vadă cum e.”

Eugen Istodor, eugen.istodor@mediafax.ro

Keywords:

IOAN T. MORAR,VICTOR GAETAN,CURTEA EUROPEANA PENTRU DREPTURILE OMULUI (CEDO)

Domenii / servicii:

Cultura-Media

Subiecte de cod:

Economie, Afaceri si Finante

Media

Infractiuni, Lege si Justitie

 

 

 

 

 

Ieri s-a publicat în Monitorul oficial decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce s-a numit Cauza Morar contra România. Textul e în românește și vă ofer o copie a lui la sfîrșitul acestei postări.

Între timp, condamnatul, adică statul român, mi-a plătit 18.000 de euro, (sumă care, acum cîțiva ani, mi-a fost smulsă din cont de Justiția Română) plus 6.000 de euro, daune morale. Mă bucur că mi-am recuperat banii, deși, cu 6000 de euro nu mă simt despăgubit pentru anii de așteptare, umilința de a găsi pe ușa apartamentului citații în care era amestecată și familia. plus perspectiva de a mi se confisca apartamentul pentru ca din vînzarea lui să se scoată cei 18.000 de euro. Pe care eu am avut norocul să-i pot plăti din economiile de ani de zile cînd munceam pe bîrnci, aveam cinci servicii deodată. Mă bucur pentru mine și-mi poare rău pentru voi, contribuabili români, căci din banii voștri mi s-a plătit despăpgubirea. Nu din banii judecătorilor besmetici care au dat o sentință strîmbă, taxată de CEDO. Pe acei judecători (și alte sute) care sînt contraziși de justiția europeană, nu-i mustră nimeni, nu le cere nimeni socoteală. Mie nu mi se pare normal, cred că ar trebui să îi coste și pe ei, măcar simbolic.

Am așteptat cinci ani la coadă la dreptatea de la CEDO, sprijinit cu o exemplară pricepere de avocata Iulia Mălăescu. Ea nu mi-a cerut nici un ban ca să mă asiste juridic, a făcut-o convinsă că dreptatea e de partea mea. Ceea ce mi se pare destul de rar, în ziua de astăzi. Victoria mea e victoria ei, sau invers.

Așadar, mă bucur pentru mine, îmi pare rău pentru voi.

Și cum știu că sînt la modă gesturile caritabile, cu cei 6000 de euro luați ca despăgubire, am decis să ajut un copil să-și vadă părinții, de care îl desparte Oceanul Atlantic. Soția mea a fost de acord cu acest gest. Așa că, în prima parte a lunii aprilie, noi, părinții respectivi,  îl vom vizita pe fiul nostru, David,  la Washington, acolo unde își pregătește un doctorat! 🙂

citiți mai jos, dacă vreți, hotărîrea CEDO

Hotărârea CEDO în Cauza Morar împotriva României

Categorie: Monitorul Oficial nr. 141 din 24 februarie 2016

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 7 iulie 2015

în Cauza Morar împotriva României

(Cererea nr. 25.217/06) Continue reading

Astăzi am primit propunerile de copertă şi am ales-o pe asta. Faţă de prima ediţie Polirom, 2007), am adăugat cîteva pagini despre aventura de o săptămînă în Vanuatu, unde am cunoscut un personaj fabulos. Care, între timp, a încetat din viaţă. Cu tristeţe am aflat că, în aprilie 2015, s-a stins şi Jean-Paul, ghidul meu prin triburile kanak. Mai departe scrie-n carte! 

Săptămîna viitoare cartea ajunge în tipografie, după care se va găsi în librării şi pe net. (Fotografia de pe copertă îi aparţine soţiei mele, Carmen Morar).

UPDATE: Un scurt interviu despre carte puteţi citi aici

Am citit acum cîteva zile, în Paris Match, un amplu articol documentar despre Omar Sharif. Sigur sînt multe lucruri interesante în viața lui. Am reținut că numele cu care s-a născut actorul este Michel Chalhoub. Libanez catolic din Egipt, tînărul Michel a absolvit facultatea de Matematică a Universității din Cairo. A ajuns să joace într-un film și, pentru a nu afla părinții ce face, și-a luat un nume musulman, Omar Sharif. Pe platoul de filmare s-a îndrăgostit de actrița principală și a cerut-o în căsătorie, trecînd la islam, religia ei. Doi pași spre islam: numele și, apoi, chiar posesorul numelui. Nu insist asupra multiplelor sale cuceriri feminine. Din toate legăturile lui a avut un singur fiu, Khaleb. Care a fost căsătorit de trei ori: cu o musulmancă, o catolică și o evreică. Pe nepotul lui Omar Sharif îl cheamă chiar Omar Sharif, junior. E frumos și, ca bunicul său, e actor. Dar, spre deosebire de bunicul său musulman și afemeiat, el e evreu și gay.

Dacă ai scrie într-un roman povestea asta, lumea ar zice că e ceva forțat. Pentru că viața, iată, e din alt film.

 

am mai făcut această dedicaţie, nu mai ştiu dacă pentru Geoană sau Năstase. Acum e valabilă pentru Ponta

 

 

 

Hanibal

de Eugen Jebeleanu

Nimeni n’avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.Călca, de- abia să se audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulândă ale acestor fiare.Şi n’au învins.

1. Victor Ponta a scos, acum cîtva timp, o păsărică (deloc măiastră) referitoare la marele Constantin Brâncuși . A spus că va face demersurile pentru a-i aduce osemintele de la Paris, în țară. Un serviciu pe care sculptorul nu i l-a cerut. dar, ca de la gorjean la gorjean, Victoraș a crezut că poate să transforme un artist de talie mondială, într-unul de dimensiuni județene. Pentru cei care au deschis televizoarele mai tîrziu pentru că s-au născut mai tîrziu, povestea cu Brâncuși e simplă. Statul român comunist a refuzat donația pe care sculptorul ar fi făcut-o, o donație conținînd multe lucrări, pe motiv că e artă decandentă. În fața refuzului, Brâncuși a cerut cetățenia franceză (pe care o refuzase în repetate rînduri) și a murit ca artist francez de origine română. I-ar fi greu lui Ponta să dezhumeze, așadar, un cetățean francez ca să-l îngroape, tocmai în campanie (de pildă), la Tîrgu Jiu.

2. Tot premierul este cel care cere CSM să “întoarcă” o decizie de retrocedare a Cumințeniei pămîntului,urmînd ca statul român care vrea să fie proprietar să plătească 20 de milioane de euro colecționarului. Nu știu de ce e musai ca această lucrare să fie proprietatea statului român (el mai deține complexul de la Tîrgu Jiu, despre care nu se poate spune că se bucură de cea mai bună gestionare). Să zicem că statul vrea. Dacă vrea, atunci să plătească. Nu aceeași atitudine ar fi avut-o Ponta dacă, de pildă, proprietarul lucrării ar fi fost Adrian Năstase (căruia Mătușa Tamara să-i fi făcut acest cadou pe care ea l-a cumpărat din ce a cîștigat, din meditații, ca prfesoară de rusă). În acest caz ipotetic, premierul ar fi vorbit despre proprietatea privată care e sfîntă și garantată de Constituție.Și ar fi spus ca mine: dacă statul vrea lucrarea, să plătească!

3. Năstase nu are nici un Brâncuși. Deși era cît p’aci. Merită să vă reamintesc episodul legat de o anchetă publicată de mine în Academia Cațavencu (seria adevărată), cu titlul Clona Infinitului , anchetă în ruma căreai am fost tîrît prin tribunale de unul din împricinați, același domn care încercase, înainte de Brâncuși, să vîndă ceasul lui Eminescu. Pe scurt: un grup de băieți deștepți din securitate și cultură a găsit, ca din întîmplare, prin poduri de case, prin cufere vechi ale unor femei bătrîne (mătușa Tamara, repet, nu a avut norocul ăsta) cam 100 de lucrări de Brâncuși, necunoscute pînă acum. În fine, ele nu erau semnate, dar, cu concursul unor experți (inclusiv Barbu Brezianu, brîncușologul, a mușcat) urma să fie acreditate ca lucrări nesemnate ale lui Brâncuși. S-a organizat și o expoziție (cu un reportaj la televiziune despre vernisaj și despre importanța comoarei) , băieții au scos și o revistă literară dedicată lui Eminescu și ilustrată cu lucrările cele noi ale sculptorului. Una din aceste lucrări a fost cumpărată de un colecționar și a ajuns tocmai în Peru. Calculul era simplu: dacă o bucată se putea vide, la preț de dumping, cu 3 milioane de euro, pe 100 de bucăți se obțineau 300 de milioane de euro. Mai mult decît în afacerea din dosarul Microsoft! Pentru că lăcomia era  mai mare decît suma, proștii care au pus la punct înșelătoria au anunțat că vor mai fi descoperite și alte lucrări! Semn că mașinăria de falsificat nu se oprise.

4. Într-un reportaj amplu iustrat cu fotografii dedicat omului de cultură și de familie Adrian Năstase și publicat într-o revistă glossy, într-o imaginile cu soții Năstase, în spate, pe o etajeră, se vedea și una din lucrările “descoperite” și atribuite lui Brâncuși. Dacă afecerea ținea și escrocheria se consolida, bucata de marmoră  de pe etajeră valora, brusc, cel puțin trei milioane de euro!

5. Am cîștigat procesul cu falsificatorii lui Brâncuși. Iar toată afecerea lor, dată în vileag, a căzut.

În spatele cuplului Ceauşescu, mereu slugarnic, cuplul Bobu

Emil Bobu nu a avut aproape nici o calitate care să sară în ochi, în afara slugărniciei sale de prima calitate. Probabil că va rămîne într-o istorie a slugărnicie, dacă asta se va scrie. Iar acolo ar trebui să se consemneze episodul, devenit folclor, cu Emil Bobu slujbaş de partid la Suceava (după alţii la iaşi) care a dormit pe pragul camerei în care era cazat Ceauşescu. Întrebat ce caută acolo ar fi spus că vrea să se asigure personal că multiubitul tovarăş este păzit bine şi apărat. După acest episod, care l-a uimit pe Ceauşescu, deşi cunoscuse mulţi slugarnici, a fost chemat la Bucureşti  unde a promovat. Bobu a ţinut aproape de Ceauşescu, deşi au mai fost şi alţii care au rîvnit un loc lîngă Marele Cîrmaci. Dar Bobu avea, spre deosebire de ceilalţi (şi asta i-a explicat longevitatea) slugărnicia potrivită la locul potrivit.

Am auzit, chiar în vremurile acelea, una care mi se pare că ar merita să rămînă în eventuala istorie a slugărniciei. Pentru cei care s-au născut mai tîrziu, reamintesc faptul că, în ultimii ani ai comunismului românesc, de cum dădea un strat mic de zăpadă, Ceauşescu oprea circulaţia autovehiculelor. Nu pentru o zi sau două, ci pînă în primăvară, la o dată pe care tot el o stabilea. Nu circula  nici o maşină particulară, erau autorizate doar cele ale administraţiei, adică cele de stat. La care se adăugau autobuzele şi taxiurile. Se spune că după o iarnă în care circulaţia fusese interzisă, Ceauşescu ar fi constatat că, totuşi, nu mai e zăpadă. Şi, într-o pornire de democraţie, i-ar fi întrebat pe cei prezenţi. “Ce ziceţi, să dăm drumul la circulaţie? Poate că asta îşi doreşte poporul” . Pe fază, Bobu, care a simţit că Ceauşescu nu prea e convins că trebuie să dea drumul maşinilor, Bobu a zis: “Tovarăşe preşedinte, poporul vă iubeşte, poporul îşi doreşte să mai lăsaţi o săptămînă-două, tot aşa, fără circulaţie, că e aerul mai curat, mersul pe jos e sănătos.” Mulţumit, Ceauşescu s-a uitat la Bobu şi i-a spus: “Bine tovarăşe Bobu, atunci hai să-i mai lăsăm o săptămînă”

(În fotografie, cuplul Ceauşescu secondat, slugarnic, de Bobu şi nevastă-sa)

PS Dumnezeu să-l ierte!

Lumea şi-a ridicat sprîncenele a mirare cînd a aflat rezultatul cu care a ieşit, din nou, şef suprem Ăla Micu, nepotul Preşedintelui Nemuritor al Republicii Populare şi Democrate a Coreii de Nord. ! Îl ştiţi pe preşedintele nemuritor Kim Ir Sen, doar a murit acum cîţiva ani şi l-a lăsat pe fiu-su,  care şi el a murit şi a ajuns la butoane ăsta cu freza ciudată, puştiulică gras şi nervos. Da, alegerile au fost cîştigate cu sută la sută de pokemonu’ cu freză, prezenţa la vot fiind sută la sută. S-au mobilizat, ce mai!

Totuşi, mirarea în faţa acestui rezultat este nemeritată. O astfel de unanimitate care nu a zis nici pîs  s-a înregistrat, în mod oficial, înainte de 89, în România. Şi nu trebuie să uităm asta. La nu mai ţin minte exact care realegeri, din  judeţul Sălaj (şi nu nu judeţul Zalău) s-a transmis  spre Capitală :prezenţă la vot: sută la sută. pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu votînd sută la sută. Autorul acestei aberaţii se numeşte Ion Traian Ştefănescu (foto), care pe vremea aceea era prim secretar al Comitetului  Judeţean al PCR Sălaj. În restul ţării, toţi ceilalţi şefi de judeţe au raportat cifre aberante, 99,8 % , 98,99% etc, socotind că de la definitivarea listelor pînă la votare a mai intervenit un deces, o îmbolnăvire gravă etc. Doar tovarăşul Ştefănescu a avut curajul să înfrunte legile statisticii dînd cifra beton.

Tov Ştefănescu s-a descurcat după Revoluţie, nu l-a întrebat nimeni de sănătate (deşi, în dec 89 a înarmat gărzile patriotice din Craiova, unde ajunsese tot prim-secretar de judeţ, cu cozi de lopată ca să stingă revolta de la Timişoara), ba chiar a fost profesor la ASE, acum colaborînd, unde altundeva, decît la Spiru Haret! Are ce să-i înveţe pe tineri!

Dacă după revoluţie acest tovarăş ar fi făcut nişte puşcărie, sigur nu am mai fi avut în zilele noastre o numărătoare ca aceea a lui Dragnea! Sînt sigur.