Update: Cînd s-a înființat CNSAS, am propus colegilor mei de la Academia Cațavencu să facem o cerere de verificare a întregii redacții și, apoi, chiar să ne punem pe frontispiciu ceva în genul “garantat fără turnători” sau “prima redacție fără turnători”.  Două persoane s-au opus atunci. Iar în astfel de cazuri, decizia se lua doar cu unanimitate de voturi. Vă las să ghiciți care au fost cele două persoane.

Din cînd în cînd trebuie să ne amintim că unii au fost turnători, au colaborat cu Securitatea, și-au trădat prieteni, colegi, cunoștințe, rude apropiate sau îndepărtate.  Iar alții, nu. Iată dovada în ceea ce mă privește

Foto ForbesVăd că e la modă, acum, acuza de “sorosist”. Adică de om care, într-un fel sau altul, a avut “atingere” cu miliardarul american George Soros. Şi eu sînt sorosist, şi încă nu orice fer ci dintre cei care au dat mîna cu el, Am stat chiar la masă cu el, vreo două ore şi i-am luat un interviu, publicat de Academia Caţavencu (cuib de sorosişti, pe vremea aia).

Întîlnirea a avut loc prin iarna lui 91, 92, nu mai ştiu precis, la Timişoara, acolo unde George Soros deschidea prima filială a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă în afara Bucureştiului. Mi s-a propus că fiu maestrul de ceremonii la conferinţa de presă a miliardarului, desfăşurată în sala de Cenaclu a revistei Orizont. Care arăta foarte socialist, la acea dată. Aşa că am făcut cîteva modificări, am adunat toate florile din clădire (acolo era şi Editura de Vest, şi filiala Uniunii Compozitorilor etc) şi am amplasat cîteva tablouri aflate pe inventar în alte încăperi. A fost o surpriză şi pentru cei de-a casei, sala arăta mult mai primitoare. (chiar nu mai ştiu dacă am fost plătit pentru prestaţia asta)

Înainte de a-l întîlni, aflasem că Soros se cazase la Hotelul Continental, unde, însă, nu prea mergea căldura, aşa că i s-a adus în cameră un radiator! Mi s-a părut tare imaginea, am şi spus atunci, eu în locul lui Soros, la banii lui, aş cumpăra hotelul şi l=-aş închide o vreme! Bun, s-a făcut ora conferinţei, a venit, înconjurat de echipa lui (trei-patru persoane), l-am întîmpinat la intrarea în sală, am dat mîna, l-am invitat la masă. Am stat la un scaun sau două de el, l-am studiat cu atenţie, era prima dată cînd vedeam un miliardar. Era îmbrăcat normal, sub veston avea un pulovăr cu nasturi. Unul lipsea. Miiardarul cu un nasture lipsă!  Dialogul a fost foarte firesc. cu umor (am mai pus şi de la mine), apoi,cred, a urmat un cocktail.

M-am mai întîlnit, peste cîteva zile, la o recepţie la Intercontinental, în Bucureşti, cu George Soros, care m,-a recunoscut. Şi asta m-a mirat.

De atunci nu l-am mai văzut. Şi nici n-am mai ţinut legătura.

Specimen_C.I.Recent am fost cu cineva din familie să-și refacă, pentru că expirase, Cartea Națională de Identitate. Nu e o operațiune plăcută, probabil că o știți cu toții. Prima chestie este cea cu timbrul fiscal de cinci lei care se găsește numai la poștă. Din fericire, aberația asta a fost eliminată de Guvernul Cioloș. Felicitări!  dar a rămas problema cozii la ghișeu. Să vezi cine e ultimul, să fii vigilent să nu ți se bage nimeni în față etc. Și să stai într-un spațiu trist, neventilat. Cel mai simplu lucru ar fi o mașină care dă numere de ordine. (Chiar și pentru timbrele fiscale eliminate de acum ar fi fost o soluție: un automat de distribuit timbre, chiar în holul cu ghișeul). Bun, asta ține de neplăcerile contactului cu un sistem greoi, neperformant. E o chestie internă.

Dincolo de asta, sînt cîteva aspecte care fac din cartea Națională de identitate un act greu de utilizat cînd ți-e lumea mai dragă, în străinătate. De pildă, trebuie să primești bani la un ghișeu poștal în Franța. Ți se cere să te legitimezi. Scoți CNI și funcționarul îți spune: “Nu aveți semnătură pe el. Cu ce voi compara ei semnătura de pe formularul de primire?” Așa e, noile ediții nu conțin semnătura titularului. Apoi, poate mergi undeva unde trebuie să spui data de naștere. Scoți actul de identitate și constați că nu e trecută. “Da’, mi se va replica. E în CNP.” Explică unui funționar francez, neamț sau spaniol cum e cu CNP-ul.

Nici numele părinților nu e trecut, deși asta face parte din identitatea fiecăruia. E trecut, în schimb, cel mai volatil element al identității: adresa. Schimbi adresa, schimbi și CI-ul!

Iar ultima dintre chestiile stînjenitoare (cel puțin) este data de expirare pentru persoanele care au depășit 50 de ani. Evidența populației îi invită, pe aceștia, să-și schimbe buletinul peste 60 de ani. Atît e termenul de valabilitate, 60 de ani! Explică și asta funcționarului dintr-o țară europeană care-ți spune că actul tău conține o eroare. Ca exemplu vă dau cazul uni cetățean român care voia să vîndă o mașină la Marsilia. A venit la Consulat cu buletinul, spunînd că e greșit (așa i-a spus funcționarul de la radieri) , avînd data de expirare în 2062! A trebuit să-i eliberăm un act care să ateste că nu e greșit buletinul. Actul l-a costat 60 de euro pe omul nostru.

Poate că, dacă tot s-a pornit Comisia de Tăiat Hîrtii, se va face în cadrul ei o Subcomisie de Îndreptat Acte. Cartea de Identitate are nevoie de așa ceva.

De fiecare dată, de Sărbătoarea Muzicii, îmi aduc aminte de prima mea vizită în Franța (și, de fapt, în Occident), începută pe 21 iunie 1990. Primisem o bursă UNESCO, pentru tineri scriitori și asta însemna că voi petrece o lună la Paris. Aveam o diurnă de la Uniunea Scritorilor pînă să intru în “pîinea” de la bursă. Dar nu-mi rezervasem nici un hotel, aveam în buzunar adresa regretatului meu prieten Țepi, Radu G. Țeposu, care ajunsese cu două săptămîni înaintea mea și stătea în Cité Universitaire, Maison du Mexique, unde reușise să închirieze o cameră (era vară, studenții cam plecaseră) prin nu știu ce româncă lucrînd acolo. Habar nu aveam cum se ajunge la Cité Universitaire, îmi spuneam că, odată ajuns în paris, mă descurc, știu limba, ajung eu cumva să dorm undeva. Norocul meu a fost că am ajutat o doamnă în vîrstă să urce bagajele și să se instalezîe în avion. Pe ea o aștepta fiul, doctor de ceva ani la Paris. Fiul doamnei m-a dus pînăâ exact la singura adresă pe care o știam. Dar Țepi nu era acasă. Umbla toată ziua la întîlniri cu diaspora, cu eventuali parteneri francezi,  voia să stabilească legături pentru revista Cuvîntul pe care o conducea. Am stat cîteva ore în curte, apoi mi-am adus aminte că și Matei Vișniec locuiește în Cité. Am reușit să găsesc clădirea și camera. Matei era acasă. Și m-a invitat să intru. Mi-a spus de la bun început: “Bătrîne, dacă vrei, eu am o saltea și poți dormi la mine pînă-ți găsești un loc să dormi”. Am fost tare suprins. relațiile noastre din țară nu erau de frăție, ne știam, ne nimeream la aceeași masă la Casa Scriitorilor, discutam și cam atît. Eu îl căutasem să-mi las bagajul pînă vine Țepi. Dar am rămas acolo două săptămîni. A fost unul dintre gesturile de solidaritate cela mai impresionante peste care am dat în viață. Îi mulțumesc, în gînd, în fiecare 21 iunie pentru asta.Un om minunat.

După ce mi-am lăsat bagajul am ieșit cu Matei să-mi arate Parisul. Care era în sărbătoare, peste tot se cînta, erau piane scoase în stradă, orchestre, coruri, grupuri vocale, folkiști singuratici, tot ceea ce poate cînta, într-un cuvînt. Eu veneam de pe alt tărîm, din Bucureștiul răvășit de mineri, dintr-un oraș plin de bube și răni.

Seara, adăstînd într-o braserie, uimit de ce-am văzut, mi-au căzut ochii pe un afiș în care se spunea că, potrivit unei legi din 19 și nu știu cît nu se servește alcool “aux mineurs”. “Mineur “înseamnă în franceză și miner, și minor. Dar cum eu veneam după trecerea minerilor, am tresărit și l-am întrebat speriat pe Matei: Cum, și aici minerii fac ravagii?” . El m-a privit îngăduitor și mi-a spus că, de fapt, e vorba de minori!

Pentru mine, așadar, ziua de 21 iunie nu este numai Sărbătoarea Muzicii, ci și aminirea unui act de mare generozitate făcut de scritorul Matei Vișniec. Au trecut ceva ani de atunci, dar eu nu am uitat să te pomenesc în gînd de 21 iunie și să-ți mulțumesc, Matei!

 

 

  Vreau să salvez cumva de la uitare o poveste simpatică. Mi-a fost spusă de Marin Traian, realizator de televiziune (înainte de 89 avea o emisiune Un zîmbet pe 16 mm), cu care am fost coleg o scurtă perioadă de timp după Revoluție. În tinerețea lui, pe cînd lucra la Radio, făcea, împreună cu un coleg, o emisiune “Cine știe răspunde”. S-a întîmplat ca Gheorghe Gheorghiu- Dej, conducătorul României de atunci, să fie în spital, să nu aibă ce face și să asculte emisiunea cu pricina. I-a plăcut și, cînd a ieșit din spital, a sunat-o pe președinta de atunci a Radioului și i-a spus că i-a plăcut  ce a auzit, sugerînd “dă-le băieților o primă”.

Președinta l-a sunat pe redactorul șef care a răspuns de emisiune și i-a cerut o listă cu propuneri de premiere. Redactorul șef s-a conformat și a dus lista. Unde, spre surpriza președintei, figura și el ca propunere de premiere!

– Da’ dumneata ce ai făcut pentru emisiunea asta, care e meritul pentru care vrei să fii premiat!? a întrebat femeia intrigată, știind bine cine erau realizatorii.

Eu nu m-am opus să se facă– a fost răspunsul redactorului șef. Un răspuns care mă amuză și acum, deși știu povestea de vreo 25 de ani.

Îmi dau seama că avem o problemă foarte actuală. Asta lipsește în România, nu inițiativele, ci oameni responsabili care să aibă puterea să nu se opună.

Nu l-am cunoscut pe bunicul meu patern, a murit pe cînd tatăl meu avea cinci ani. Îl chema Ioan Morar, după el mi-au dat mie numele. În istoria orală a comunei Apateu, județul Arad, e reținut faptul că în 1918, la Alba Iulia, au participat doi tineri din comună. Unul dintre ei era bunicul meu. Au plecat amîndoi pe jos și, cine știe, poate cu căruțe prinse pe drum, spre Alba Iulia. Au făcut peste o săptămînă. Au ajuns acolo, au fost în mulțime, au strigat și ei ce s-a strigat și, apoi, s-au întors acasă cu cocarde tricolore și cu un drapel. Au povestit, multe zile după aceea, cum a fost, cine ce-a zis, ce s-a hotărît. Doi tineri din Apateu au fost martorii celei mai mărețe întîmplări din Istoria României moderne.

În cîțiva ani bunicul meu a făcut o boală de plămîni și a murit tînăr. Tata avea cinci ani. Și-l aduce aminte ca pe un om blînd și înțelept. Oamenii din sat îl iubeau, de aceea i-a reprezentat la Alba Iulia. Poate că s-a îmbolnăvit de plâmîni în zilele de iarnă cînd a mers necontenit spre destinație, în bătaia frigului. Poate la întoarcere. Asta a fost soarta lui.

De fiecare dată cînd sărbătorim 1 Decembrie îmi doresc să nu ajungem ziua  în care să regret că bunicul meu s-a dus pe jos pînă la Alba Iulia, într-o călătorie care, poate, l-a costat viața.

 

E o întîmplare simpatică și de aceea o povestesc. Era în primii ani 80 (nu mai știu exact care din ei), vara, la Costinești, la Serbările Mării. Eram acolo cu Ioan Groșan și cu Divertis. Eram un fel de scenariști, inventam jocuri și evenimente și le  chiar puneam în practică. Inițiaserăm Cartea Recordurilor Stațiunii Costinești la care s-a prezentat multă lume cu tot felul de propuneri. Printre ei, un tînăr vînjos care ne-a spus că are cea mai neagră barbă. Așa era. A fost trecut în registru. Apoi a susținut că deține un alt record. Poate vorbi într-o limbă necunoscută nouă. Ce limbă? Limba armenească. L-am poftit la microfon unde a spus ceva , cîteva fraze, într-adevăr, într-o limbă necunoscută de noi. Și pentru ca plaja să nu rămînă ca noi, adică în ceață, l-am rugat să ne traducă. Era vorba despre un apel pentru amicul lui armean,de asemenea, de care se rătăcise și pe care îl chema, în zece minute, la Obelisc, să se regăsească. Tînărul se numea Varujan Vosganian, terminase matematica și a reușit să producă cel mai ciudat “record” al zilei! Am rîs împreună, acolo, sus pe acoperișul Radiovacanței Costinești  și l-am felicitat pentru modul ingenios în care a reușit să ajungă la microfon și să comunice un anunț strict personal! Era clar că un astfel de om va ajunge departe.

 

Marea îngrămădeală, aglomerația și timpul pierdut pe la secțiile de votare din străinătate pot fi  explicate prin aceea că voturile de aici ar fi majoritar anti-Ponta, așa că domnul Cornățean nu-și bate cuie-n talpă de unul singur. Dar mai e un factor obiectiv care a dus la aceasată situație: faptul că toți cei care votează în străinătate o fac pe liste speciale, nefiind în secțiile de votare de acasă, unde sînt trecuți pe lstele permanente. Din această cauză, fiecare votant din afara României trebuie să semneze o declarație pe propria răspundere că votează acolo și doar acolo, nu și în altă partde, adică în țară. În afara României, votarea s-a desfășurat cam așa: oamenii au stat la coadă să ia un imprimat de Declarație, apoi au stat undeva pe hol sau la măsuțe puse la dispozi’ie de organizatori, și au completat declarația. S-au prezentat cu ea la masa comisiei de votare, li s-a verificat identitatea și au fost trecuți pe listele de votare specuale. Au primit buletinul și ștampila și au votat. Marea întîrzîiere a fost provocată de această completare a Declarației pe proprie răspundere. Care nu e un imprimat înseriat sau cu regim special. E pur și simplu o declarație care ar putea fi făcută, la o adică, și de mînă. Soluția pe care o propun eu este de a veni cu declarațiile gata completate de acasă, mai puțin semnătura, care se va face în fața comsiei, în același timp cu verificarea identității votantului. Nu există nici un argument împotriva acestei soluții. V-o spun cu expereiența cuiva care a făcut și înregistrat  niște acte notariale la un consulat. Singurul lucru important este să semnezi declarația în fața comisiei (cum se face la notar pentru acte notariale). Dar asta nu înseamnă că nu poți veni cu ea de acasă, printată de pe internet. Restul, că trebuie să fie o declarație pe care o luați de la ambasadă sau consulat e UN ABUZ. Consultați orice jurist.

Așa s-ar evita, în turul doi, nervii și așteptarea penibilă pentru a-ți exercita un drept fundamental

 

UPDATE: MI-a dat Ponta dreptate! 🙁  după cum puteţi citi aici

 

 

foto rfi international

Era să fac o nedreptate uitînd de o altă “cea mai frumoasă femeie din lume” care, și ea, a împlinit 80 de ani (ca B.B) tot în septembrie, pe 20. Ce s-o fi petrecut în 1934 de s-au născut, în aceeași lună, la 8 zile diferență, două arhetipuri (zic eu) ale frumuseții feminine? Da, și Sophia Loren, și Brigitte Bardot au ajuns la “frumoasa vîrstă” de 80 de ani. Mulțumesc Le Figaro Magazine că mi-a adus aminte. Și Sophia Loren a fost considerată cea mai frumoasă femeie din lume, deși, la începuturile carierei se vorbea că are nasul prea lung și gura cam mare, cu buze prea cărnoase. Găsiți date despre marea actriță pe internet, nu vă voi plictis cu ele. Vreau să vorbesc despre o întîmplare preluată de revista franceză din cartea de amintiri Hier, aujourd’hui et demain, apărută în traducere la Flammarion. Înainte de asta, de reținut o mare diferență între Brigitte Bardot și Sofia Loren. În vreme ce prima a avut tot felul de aventuri și patru căsătorii, Sophia Loren a fost măritată, e drept, de două ori, însă cu același bărbat, Carlo Ponti. Prima căsătorie a celor doi, din 1957, nu a fost recunoscută pentru că divorțul lui Ponti de prima soție nu fusese pronunțat și recunoscut (opoziția bisericii catolice e încă eficientă în Italia). A doua oară, cei doi s-au recăsătorit în 1966, cu actele în regulă.(Deci fidelitatea poate trăi lîngă tine și dacă ești mega-vedetă!) Povestea pe care vreau să o evoc se petrece după o filmare pe care actrița a avut-o cu Cary Grant. la întoarcere, în avion, actrița îi spune soțului că actorul american s-a îndrăgostit de ea și i-a trimis zeci de buchete de trandafiri, dorind chiar să o ceară de nevastă. Reacția soțului a fost rapidă: o palmă dată în public, de față cu toți pasagerii avionului. Scandalos! am spune noi, catastrofal! ar spune feministele, un gest criminal! ar striga oengeurile corectitudinii politice. Împricinata pălmuită, însă, a scris în memorii ceva neașteptat: “În fine, primisem confirmarea pe care o așteptam de atîta timp: Carlo mă iubea!”

 

Am scris de cîteva ori în Academia Cațavencu despre Teodosie, fost Snagoveanul (născut Macedon Petrescu), despre apucăturile lui hrăpărețe și despre unele obiceiuri condamnate, formal, de BOR . Am primit, atunci, multe scrisori care confirmau informațiile. Aplecarea lui spre arginți necinstiți e cunoscută și structurilor bisericești, și mirenilor, și studenților. Însuși Teoctist, care a simțit că Teodosie Snagoveanu (pe atunci) îi vrea locul și forțează un post care să-l plaseze pe un traseu eligibil, a încercat să-l îndepărteze și să-l numească la Giurgiu, de unde nu mai putea avansa. O sursă foarte bine informată, chiar de la Patriarhie, mi-a spus că, înainte de se semna numirea, Patriarhul a primit un telefon de la un prieten al Snagoveanului (prieten care, de atunci, a executat deja, de două ori, penitență fără, însă, a se căi) în urma căruia Snagoveanul a devenit Tomitanul. În vremurile bune ale ziarului Cotidianul, George Lăcătuș a realizat o anchetă foarte reușită despre o mînăstire de la Vatra Dornei care îi aparține, pur și simplu, lui Teodosie Tomitanul și-l urmează, ca arondare, în toate funcțile.. Da, o mînăstire, practic, privată. Nu am primit vreun punct de vedere de la BOR după publicarea acelui articol în care, printre altele, se dovedea și un tip de evaziune fiscală în folosul “proprietarului”.

Am avut ocazia să discut cu un preot de foarte bună calitate din Dobrogea, chiar la cîteva zile după ce Teodosie e fost instalat în Arhiepiscopia Tomisului. I-am spus ce știu despre acesta și interlocutorul meu mi-a spus că nu crede asta, că îmi fac păcate vorbind așa despre un înalt prelat. După un an, întîlnindu-ne din nou, omul meu mi-a spus, cu groază, că e mai rău decît l-a descris eu, că apucăturile de care i-am vorbit se confirmă cu vîrf și îndesat.

Punerea sub acuzare de acum, pentru o șpagă de 850 de euro este un mizilic. Dacă preoții  care au fost constrînși să meargă cu plicuri la Tomitan (și nu numai ei) ar mărturisi toți, într-un acces de pocăință, cred că s-ar ajunge la sume colosale. Ca să nu mai vorbim de celelate apucături care, deși sînt permise în Europa, sînt condamnate, încă, de Biserică.

Sursa foto aici