Scriitorul catalan Xavier Montoliu Pauli, din Barcelona, un perfect vorbitor de limba română și un foarte bun cunoscător al literaturii noastre, mi-a făcut bucuria să-mi ia un interviu și să-mi traducă o poezie în limba catalană. O redau mai jos, urmată de versiunea originală din volumul Paloarea, editura Brumar, Timișoara, 2010

 

 

la meva vida mare

 

En un somni inconvenient veig la mare

estant sense edat

arraulida a la cadireta de fusta al porxo de l’herència

i desgranant les tavelles de pèsols dolços (Pisum sativum)

 

(una imatge de la qual ja no marxem)

 

I els grans cauen al bol amb l’esmalt esquerdat

com les llàgrimes dels antics reis als calzes d’or

però aquells grans ja no alimentaran ningú

 

Tal com sé que el meu cor ha bategat per primer cop dins el teu cos, mare,

com en la foscor més feliç

Sé que els dies de la meva vida caben dins d’algunes tavelles

 

D’allí, des de la meva infantesa

al llindar entre l’endavant i l’enrere la mare continua desgranant ara

les tavelles amb pèsols dolços per cap àpat

La imatge d’aleshores viatja per fils invisibles fins a mi

en un batec del cor, en un dolor amagat a l’estern,

en una carta de la mili perduda per altres guerres

 

 

La meva línia de la vida comença al palmell teu mare

I el teu palmell és des d’ara sota terra

 

 

 

viața mea mamă

 

Într-un vis nepotrivit o văd pe mama

stînd fără vîrstă

ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredității

și dezghiocînd păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)

 

(o imagine din care nu mai plecăm)

 

Și boabele cad în vasul cu smalțul ciobit

precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur

dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni

 

Așa cum știu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,

ca în cel mai fericit întuneric

Știu și că zilele vieții mele încap în cîteva păstăi

 

De acolo, din copilăria mea

pe pragul dintre înainte și înapoi mama dezghioacă și-acum

păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă

Imaginea de atunci călătorește prin fire nevăzute pînă la mine

într-o palpitație a inimii, într-o durere ascunsă în stern,

într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie

 

 

Linia vieții mele începe în palma ta mamă

Și palma ta e de acum sub pamînt

 

Update: Cînd s-a înființat CNSAS, am propus colegilor mei de la Academia Cațavencu să facem o cerere de verificare a întregii redacții și, apoi, chiar să ne punem pe frontispiciu ceva în genul “garantat fără turnători” sau “prima redacție fără turnători”.  Două persoane s-au opus atunci. Iar în astfel de cazuri, decizia se lua doar cu unanimitate de voturi. Vă las să ghiciți care au fost cele două persoane.

Din cînd în cînd trebuie să ne amintim că unii au fost turnători, au colaborat cu Securitatea, și-au trădat prieteni, colegi, cunoștințe, rude apropiate sau îndepărtate.  Iar alții, nu. Iată dovada în ceea ce mă privește

Există, în România, mulți caricaturiști buni, foarte buni, talentați, foarte talentați, harnici, excepționali. Unul singur poate primi, după mine, eticheta de GENIAL. E vorba de Octav Mardale, de la Academia Cațavencu (seria adevărată) și Cațavencii (seria actuală). Mardale este genial. Am avut plăcerea și șansa de a-l cunoaște de peste 25 de ani, este unul din oamenii minunați care mi-au înseninat viața. Pe vremuri, momentul cel mai important în redacție, cînd era ziua de editare a revistei, era cînd venea Octav Mardale cu caricaturile. Toți opream orice treabă și ne adunam în jurul lui ca-n jurul unei minuni. Și apoi rîdeam, rîdeam, rîdeam. Apoi, cînd ne-am electonizat și internetizat existența, așteptam sosirea caricaturilor lui pe calea poștei electronice. Îl cunosc, așadar, de atîta vreme și nici acum nu-mi pot da seama care este secretul genialității lui. Admirația mea e totală.

Îmi lipsesc zilele de luni de la Cațvencu, îmi lipsește momentul acela special cînd aterizau în redacție caricaturile lui Octav.

Aș fi nedrept dacă nu aș vorbi de excepționalul artist plastic Octav Mardale, care împarte aceeași persoană cu fostul meu coleg. Un sculptor, un desenator, un artist plastic de mare anvergură dezavantajat de succesul caricaturilor. Da, asta e…E atît de mare în caricatură încît parcă nu ne mai interesează și ceea ce el face cu seriozitate, cu talent, cu același geniu (dacă aveți argumente, mă puteți contrazice. Cînd veți avea ocazia, mergeți să-i vedeți lucrările în expoziții.

Am scris însemnarea asta în urma unei mici întîmplări. Daniel Alexe din Londra, cu numele @oshlobanul, pe Twitter, mi-a cerut, dacă aș avea pe undeva ,o anume caricatură de Mardale. Nu o aveam, nu am arhiva revistei. Așa că, pur și simplu, i-am scris lui Octav să i-o cer. Nici el nu o mai avea. Dar s-a oferit să o redeseneze! Un gest extraordinar făcut pentru o persoană pe care nu o cunoaște.

Caricatura cu pricina este cea de mai sus. De cînd am primit-o, de cîteva ore, de cîte ori mă uit la ea, rîd instantaneu. O caricatură clasică, refăcută de artist la vreo douăzeci și ceva de ani după prima “ediție”. Aș fi bucuros dacă printre cititorii blogului găsește cineva caricatura de atunci, să o postez alături de cea de azi. Așa, de-o comparație.

Îți mulțumesc, Octav!

afis%cc%a6-barcelona

Miercuri, 14 decembrie, voi fi la Barcelona pentru lansarea traducerii în spaniolă a romanului meu Negru și Roșu de la Polirom. Iată, mai sus, invitația în limba spaniolă. Traducerea întîlnirii va fi asigurată de Adina Mocanu.  Dacă vă nimeriți pe acolo, vă aștept cu drag! 🙂

kim-jong-un

Moartea lui Fidel Castro a demonstrat că Occidentul a pierdut un mare om, un conducător legendar, un erou al timpurilor noastre. Cel puțin, așa au spus, în luările lor de poziții, mulți lideri ai lumii libere. Un erou, și nu un criminal care și-a călcat poporul pe cap, a schingiuit dizidenți, a umplut temnițele și cimitirele cu toți cei care nu gîndeau ca el, a tîrît Cuba într-o cumplită sărăcie. Ultima impresie contează, așa se pare.

Pentru că toți sîntem muritori, și Kim Jong Un, un alt dictator, va muri. (Mai devreme sau mai tîrziu). Și în cazul lui, sînt convins, se vor găsi destui conducători care vor spune ce mare e acest dictator umflat și cu freză de șmeker. Mă gîndesc să sugerez de pe acum cîteva laude ce i se pot aduce conducătorului de la Phenian.

“Prin dispariția lui Kim Jung Un, Coreea de Nord a pierdut un mare lider. Poporul îl plînge cu hohote.” (absolut corect, așa se va vedea la televiziunea din Coreea de Nord)

“Deși conducătorul unei țări mici, Kim Jung Un a fost un factor de echilibru între Nord și Sud, între socialismul avansat, apropiat de oameni, și capitalismul haotic, alienant”

“Nicăieri egalitatea socială nu a atins un nivel de perfecțiune ca în cazul poporului nord-coreean. Un popor fără oameni bogați e un popor cinstit”

“Lui Kim Jung Un i se datorează o alimentație sănătoasă, bazată în principal pe rădăcini miraculoase a ținut poporul său în idealurile de greutate recomandate de OMS.”

“Contribuția lui Kim Jong Un în dezvoltarea justiției din țara sa a fost esențială, ar trebui să fie un exemplu pentru toți. Deciziile justiției nord-coreene au fost atît de drepte încît nu au existat contestații și reecursuri. Iar sentințele au fost executate cu celeritate, cu larga aprobare a poporului.”

“Au fost voci care au suținut că, în activitatea sa, Kim Jung Un ar fi avut unele accente de autoritarism: aici e vorba de porpaganda capitalistă și de denigratorii de profesie. Toate deciziile acestui erou au fost aprobate de poporul nord-coreean în unanimitate. Deci, unde e autoritarismul?”

“Spre deosebire de alte țări unde alternanța la putere aduce să guverneze extrema dreaptă, în Coreea de Nord s-a reușit menținerea unei continuități ideologice de invidiat, dînd naștere unei vieți politice autentice”

“Arsenalul nuclear de care a dispus Coreea de Nord sub conducerea acestui soldat al păcii, Kim Jung Un, a reușit să țină la respect marile puteri, mașina de război și industria de armament Occidentală. Cu aceste arme, conducătorul nord- coreean a făcut din independența țării sale un ideal de o viață. Nici un dușman nu i-a putut sta în cale, chiar dacă a fost vorba de membri ai familiei sale”

“Nu în ultimul rînd, grație unei influențe ideologice de cea mai bună calitate, poporul Nord coreean, prin liderul său, a fost ținut deoparte de misticismul religios, de simboluri desuete ale obscurantismului (care, să nu uităm, prin Inchiziție a ucis milioane de oameni).”

“Deși nu am avut șansa de a ne întalni față în față, simt că prin Kim Jung Un lumea a pierdut un erou, iar eu, personal, un prieten”

 

Sigur, ar mai fi idei, dar las să-și pună mintea la contribuție domnii Trudeau, Junker, Hollande, Obama, Putin (chiar doamna Sego Royal). Sînt convins că mai au resurse.

 

Coperta bună SărbătoareaAstăzi am primit următorul mesaj pe e-mail:

Stimate domnule Ioan T. Morar,

Avem bucuria de a va instiinta ca ati fost nominalizat (cu volumul “Sarbatoarea corturilor”) pentru premiul Cartea Anului de catre juriul revistei Romania literara. Vom fi onorati daca va vom avea printre noi la festivitatea de decernare, miercuri, 7 decembrie, ora 13.30 la Casa Vernescu, Bucuresti.
Numai bine,
Redactia
Este a doua mea nominalizare, prima a fost la Cartea Anului 2013, pentru romanul Negru și Roșu.
Da, mi-am luat bilete de avion, voi fi acolo, deși sînt convins că nu voi lua premiul. Cu toate acestea, sînt bucuros să onorez nominalizarea, o distincție în sine.

dimineat%cc%a6a-careAm văzut, zilele astea, un film românesc ieșit din rînd: e scris și regizat de un preot ortodox care slujește în Cipru. L-am privit cu o oarecare precauție, la început, pînă cînd m-a prins, ba chiar mi-a plăcut. Mă temeam că e prea, cum să zic, “explicit”, dar nu e. Sper să-l vedeți și voi. Dar nu neapărat despre film vreau să scriu, ci despre faptul că presa română nu a preluat nicăieri știrea că filmul acesta a fost premiat la un festival în Italia. Sigur, sîntem atît de plini de premii de cinema în România, încît nu punem la socoteală un festival oarecare. La festivitatea de premiere, scenaristul-regizor, Ciprian Mega,  îmbrăcat în straiele lui de preot, a avut un discurs foarte emoționant. Discurs care, de asemenea, nu a fost preluat de nimeni. Pentru că în el sînt spuse lucruri dureroase, aruncate tot mai mult sub preșul opiniei publice. Corectitudinea politică mușcă hălci tot mai mari din presa română, așa că nu mă miră refuzul de a publica acest discur care “deranjează”.

Tocmai de aceea îi voi face loc pe blogul meu, să ajungă măcar la o mînă de cititori. Iată discursul

Dragi Prieteni,

Vă mulțumesc pentru invitația la acest eveniment și pentru primirea frumoasă cu care ne-ați onorat. Vă mulțumesc și pentru premiu. N-am venit aici cu un film de festival, ci cu o poveste căreia trebuia să-i începem rostirea de undeva. Și s-a potrivit ca locul premierei să fie aici, la Terni. Pentru că dumneavoastră, ca și noi, credeți că cinema-ul poate fi o cale de a schimba lumea.N-am să mai spun nimic referitor la filmul cu care am venit. Nu cred că povestea în sine are nevoie de completări. Observ că festivalul dumneavoastră și-a propus o deschidere față de popoarele lumii și față de diversele lor manifestări religioase, în special față de lumea musulmană. De aceea, m-am gândit să vă spun o poveste. Anul acesta, în octombrie, o multinațională a organizat un teambulding în Cipru. Din România, au participat opt tineri. Buni profesioniști, apreciați în compania pentru care lucrează. Unul dintre organizatorii întrunirii, fiindu-mi prieten, m-a invitat să le vorbesc tinerilor veniți din România. Am dat curs invitației, însă modul în care vroiam să abordez momentul s-a dovedit nepotrivit. Aveam în față un grup de oameni serioși, foarte hotărâți, informați, aș zice chiar convertiți de presa mainstream. Am realizat pe loc că pentru ei vin dintr-o lume pe care vor să o lase-n urmă, o lume pe care o considerau habotnică, retrogradă. Mi-au pus în față toate nemulțumirile lor față de Biserică, față de preoți.

”Opriți odată construcția de biserici, terminați cu îndoctrinarea religioasă în școli!”. Pentru ei devenisem exponentul unui sistem pe care-l vroiau îngropat. N-a contat nicio clipă că eram cam de vârsta lor, din aceeași generație. Eram vinovat de intoleranță, de obscurantism, de ignoranță. Până și de inchiziție mă făceam vinovat în ochii lor. Eu și, odată cu mine, tot clerul.

Îmi reproșau ba implicarea, ba neimplicarea Bisericii în societate. Erau deranjați, deopotrivă, și de cuvintele noastre și de tăcerea noastră. În mijlocul lor, apăream ca un ciudat. Orice le-aș fi spus, ar fi fost nepotrivit. Am decis să tac și să-i ascult. Tăcerea mea i-a iritat și mai mult. Frustrarea a desființat politețurile, încât, la un moment dat, vorbeau unul peste altul. Când, într-un final, au tăcut, i-am rugat să-mi accepte invitația de a servi o cafea împreună. Am mers în centrul vechi al Nicosiei, conducându-i pe aleea pietonală care, la un moment dat, se oprește într-o graniță. Ne-am legitimat și am trecut prin punctul de frontieră. S-au entuziasmat de experiența inedită pe care le-o oferisem. Aglomerație, comercianți gălăgioși cu marfa întinsă pe trotuar, baruri cu mesele aranjate până-n stradă, agitație, mizerie.La rugămintea doamnelor, am intrat într-un depozit comercial. Printre negocieri de poșete contrafăcute și degustări de rahat turcesc, aud o remarcă: ”Ce clădire frumoasă! Ce arhitectură are, dom’le depozitul ăsta. Cu intrarea aceasta imperială, cu bolta de deasupra. Păcat că e neîngrijită!” Și le-am răspuns: ”Aici, până în vara lui ’74, a fost biserică ortodoxă!” Am mers, apoi, la cafeneaua promisă. Câteva măsuțe lângă gardul unei moschei în stare avansată de degradare.  O bijuterie arhitecturală, cu arcuri frânte. ”Să nu ne spuneți că și asta a fost biserică ortodoxă!”. ”Nu a fost ortodoxă, ci catolică. Construită în timpul stăpânirii francilor și consolidată în vremea venețienilor. Pe locul acesta fusese înainte o basilică bizantină. Plimbarea s-a prelungit printre străzile părăginite ale Nicosiei ocupate. Am dat de multe biserici. Acolo unde știam, le-am spus câteva cuvinte. Biserica Maicii Domnului Povățuitoarea, Biserica Sfântului Nicolae, a Sfântului Haralambie, a Sfintei Cruci și celelalte. Multe! Rămase dintr-un oraș cu o spiritualitate efervescentă. Astăzi, fie sunt moschei, fie sunt baruri, depozite, grajduri. Una dintre ele e baie publică.

În 1974, într-o cumplită noapte din august, ciprioții creștini au fost forțați să-și părăsească locuințele, satele, regiunea. Unii dintre ei povestesc în lacrimi cum, copii fiind, au fugit doar cu hainele de pe ei. Au lăsat acolo tot ce aveau. Casele lor au fost populate cu turci din Anatolia, familii numeroase, chiar și bărbați cu mai multe soții Deși a trecut jumătate de veac de-atunci, situația aceasta e menținută și astăzi. Nu de Al Quaeda, nici de ISIS, nici de vreo grupare extremistă, nici măcar de vreuna din țările arabe fundamentaliste. Ci de Turcia, un stat secular, a cărui constituție condamnă fundamentalismul islamic și discriminarea religioasă. Un stat care e membru NATO și care vrea cu înverșunare să fie membru al Uniunii Europene. Guvernul statului respectiv, în numele libertății religioase și a dialogului bilateral, a obținut din partea statului român aprobarea de a ridica la București o imensă moscheie și un centru de studii islamice. Într-o țară în care, iarăși, papucul turcesc a lăsat urme de sânge.  Dar, sigur, argumentul istoric nu ne este îngăduit. Le-am prezentat această situație tinerilor respectivi din același motiv pentru care am deschis subiectul și-n această seară. Pentru că imaginea dezolantă, sfâșietoare a Ciprului de Nord e, de fapt, pespectiva care se deschide Europei.

Ca și creștini, suntem astăzi în fața celei mai mari provocări sociale. Dinspre lumea arabă au venit și mai vin oameni greu încercați de tulburările politice ale zilei. Fug de teroare, de nedreptate, de măcel, de mizerie și de sărăcie. Strigă după ajutor, caută un acoperiș deasupra capului, o societate stabilă, un viitor pentru copiii lor, o lume mai bună. Copii nevinovați, familii disperate, oameni față de care suntem datori cu compasiune. Majoritatea sunt musulmani. Unii bărbați poartă după ei mai multe neveste. Femeile au chipurile acoperite. Ei toți caută liniștea și speră să o găsească aici, în lumea noastră. Deși nu conștientizează acest lucru, teroarea de care fug e consecința unui sistem religios care a adus numai suferință. Împreună cu tinerii despre care v-am povestit, ne-am apropiat de intrarea într-una din bisericile transformate în moscheie, aruncând câte-o privire înăuntru. Pictura bizantină fusese acoperită de un strat de var, mobilierul aruncat. Lângă ușă, vizitatorii își lăsau încălțările, atenționați de un mesaj expres, scris în mai multe limbi. Unii dintre însoțitorii mei intenționau să se descalțe. Au văzut că eu n-am de gând să intru și, dintr-un soi de solidaritate, n-au intrat nici ei. Unul dintre ei m-a întrebat: ”Dacă ați fi însoțit, în această excursie, un grup de copii și, deodată, în acest loc, ar fi început să se tragă. Ce ați fi făcut? I-ați fi lăsat pe copii pradă împușcăturilor, pentru a nu vă călca peste convingerile religioase?” I-am răspuns așa: ”Aș fi descălțat copiii, m-aș fi descălțat și eu și ne-am fi adăpostit în moscheie. Și aș fi strigat către Hristos cu tărie, dar intim, în sufletul meu, nu cu voce tare!” Europa este casa noastră. La ușă ne bat oameni care au nevoie de un adăpost. Înțelegem că vin aici ca să se salveze. Că n-ar fi venit, dacă nu i-ar fi forțat teroarea de acasă. E datoria noastră să le oferim un adăpost sigur, o casă diferită de cea din care au plecat. În casa aceasta, în care locuiesc copiii noștri, vor locui și copiii lor. Le cerem doar, când intră, să se descalțe de încălțările vechi. Când te muți în altă țară, înveți limba țării respective, nu aștepți ca ceilalți să învețe limba ta. Creștinismul nu este o religie. Pentru noi, cei credincioși, este un stil de viață.    Pentru necredincioși, agnostici sau atei, creștinismul e o identitate culturală. Datorită valorilor creștine, Europa încă e un adăpost. Și pentru a-l menține, cei care vin aici trebuie să-și asume această identitate culturală.

Dacă vreți cu adevărat liniște în lume, nu suflați spre flacăra creștinismului, ci lăsați-o să lumineze!

 

Foto ForbesVăd că e la modă, acum, acuza de “sorosist”. Adică de om care, într-un fel sau altul, a avut “atingere” cu miliardarul american George Soros. Şi eu sînt sorosist, şi încă nu orice fer ci dintre cei care au dat mîna cu el, Am stat chiar la masă cu el, vreo două ore şi i-am luat un interviu, publicat de Academia Caţavencu (cuib de sorosişti, pe vremea aia).

Întîlnirea a avut loc prin iarna lui 91, 92, nu mai ştiu precis, la Timişoara, acolo unde George Soros deschidea prima filială a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă în afara Bucureştiului. Mi s-a propus că fiu maestrul de ceremonii la conferinţa de presă a miliardarului, desfăşurată în sala de Cenaclu a revistei Orizont. Care arăta foarte socialist, la acea dată. Aşa că am făcut cîteva modificări, am adunat toate florile din clădire (acolo era şi Editura de Vest, şi filiala Uniunii Compozitorilor etc) şi am amplasat cîteva tablouri aflate pe inventar în alte încăperi. A fost o surpriză şi pentru cei de-a casei, sala arăta mult mai primitoare. (chiar nu mai ştiu dacă am fost plătit pentru prestaţia asta)

Înainte de a-l întîlni, aflasem că Soros se cazase la Hotelul Continental, unde, însă, nu prea mergea căldura, aşa că i s-a adus în cameră un radiator! Mi s-a părut tare imaginea, am şi spus atunci, eu în locul lui Soros, la banii lui, aş cumpăra hotelul şi l=-aş închide o vreme! Bun, s-a făcut ora conferinţei, a venit, înconjurat de echipa lui (trei-patru persoane), l-am întîmpinat la intrarea în sală, am dat mîna, l-am invitat la masă. Am stat la un scaun sau două de el, l-am studiat cu atenţie, era prima dată cînd vedeam un miliardar. Era îmbrăcat normal, sub veston avea un pulovăr cu nasturi. Unul lipsea. Miiardarul cu un nasture lipsă!  Dialogul a fost foarte firesc. cu umor (am mai pus şi de la mine), apoi,cred, a urmat un cocktail.

M-am mai întîlnit, peste cîteva zile, la o recepţie la Intercontinental, în Bucureşti, cu George Soros, care m,-a recunoscut. Şi asta m-a mirat.

De atunci nu l-am mai văzut. Şi nici n-am mai ţinut legătura.

 

sti%cc%82nga-dreaptaArticolul de mai jos a fost pe fluxul Mediafax pentru abonaţi, dar nu l-am văzut preluat nicăieri. Aşa că am decis să-l las şi aici, să se ştie. De obicei românii fericiţi careîşi cîştigă dreptatea la CEDO se mulţumesc cu atît. La sfatul avocatei mele, Iulia Mălăescu, am mers mai departe, încercînd să obţinem o reparaţie totală. Şi, iată, am reuşit!

 

Joi, 17 noiembrie 2016 / 08:20:40

FOCUS: Verdictul în cauza Morar contra România crează precedent în legislaţia mass-

media

BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Jurnalistul Ioan T. Morar a fost despăgubit de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) pentru condamnarea dispusă împotriva sa de Tribunalul Bucureşti în procesulintentat de Victor Găetan, în urmă cu peste zece ani, după publicarea unor articole despre acesta în”Academia Cațavencu”.

Pe 31.10.2016, Ioan T. Morar câştigă şi în revizuire la CEDO. Aceasta după peste zece ani de la scrierea unui articol. Jurnalistului de atunci, sentinţa românească i-a schimbat practic viaţa. ” După peste zece ani, am cîştigat o recunoaştere că mi-am făcut datoria de gazetar cu onestitate şi cu probitate profesională. Că demascarea lui Victor Găetan a fost făcută din respect pentru adevărul public.Încep să cred că şi la noi, iată, nimeni nu e mai presus de lege. Am cîştigat sentimentul că, deşi, uneori, se mai întîmplă rateuri, Justiţia din România funcţionează, acum, la standardele europene. Şi am cîştigat, prin acest interviu, ocazia de a le spune tot mai puţinilor ziarişti de investigaţii din România să nu se predea, să nu se teamă. Pînă la urmă, dacă ai scris ceva cu bună credinţă şi respectînd regulile meseriei, vei avea cîştig de cauză. Char dacă pentru asta traversezi, ca mine, nişte ani grei de aşteptare. Merită!”

În 2004, Victor Gaetan, consilier al Liei Roberts, candidată la alegerile prezidentiale de atunci, l-a dat în judecată pe I.T.Morar pentru publicarea unor articole privindu-l pe acesta, în ”Academia Cațavencu”. Morar a publicat, în februarie – martie 2004, o scrisoare trimisă de Eugen Ionescu lui Mircea Eliade, prin care îl avertiza că Gaetan ar fi lucrător al Securității, alături de mai multe comentarii pe acest subiect. In aprilie 2004, Găetan a făcut plângere penală acuzând autorul articolului  de defaimare.

Prima întrebare este pe ce s-a bazat? Erau dovezi certe pentru o asemenea acuză?

Ioan T.Morar comentează pentru Mediafax: ”M-am bazat pe mai multe. În primul rînd, cazul mi-a fost semnalat de un fost prieten care, cu date din viaţa sa, mi-a demonstrat că, pe cînd era refugiat politic în SUA ar fi fost urmărit şi de Găetan. Mi-a spus că, la caz de proces, vine martor. Evident, n-a venit, de curajos ce e. Apoi m-am bazat pe o piesă forte, scrisoarea lui Eugen Ionescu adresată lui Mircea Eliade în care scria, pe verso (faţa era bătută la maşină), cu mîna, un avertisment, ceva în genul: “Dragă Mircea, îmi tot dă tîrcoale unul Găetan, e un tip dubios. Fereşte-te de el…eu cred că e spion. ” Am obţinut scrisoarea, cu ajutorul unui cititor de Caţavencu, Silviu Brizu, stabilit în SUA, de la Biblioteca Universităţii Chicago. A căutat în arhive şi a găsit-o. Ştiam de ea, de la un alt prieten. În articol am dezvoltat bănuiala lui Eugen Ionescu. Scrisoarea, publicată în facsimil, a fost preluată de mai multe publicaţii.

Până la urmă de ce s-a ajuns la judecată?

Motivul, consideră I.T.Morar, nu l-a constituit propriu-zis afirmația, ci implicațiile ei social-politice. ”Soţia lui Victor Gaetan, fiica unei membre


a Congresului american, lucra la un organism de pe lîngă Ambasada SUAla Bucureşti, care finanţa proiecte ale societăţii româneşti. Au fost cazuri în care unor iniţiatori de proiecte li s- a sugerat să-şi ia un consultant, anume pe Victor Găetan. O persoană, membră a cabinetului Cioloş ştie problema, a fost una dintre persoanele sfătuite în acest sens. Şi gata să vină ca martor, atunci.” Era afectată rețeaua,  nu neapărat persoana Găetan.

Procesul? Prima sentinţă a fost în favoarea lui I.T.Morar. Şi a doua, după primul recurs. La al doilea recurs ITMorar a fost condamnat la o amendă penală de 200 de RON, cu suspendare. Şi cu plata cheltuielilor de judecată care s-au ridicat la peste 20.000 de dolari. Cel mai dramatic episod a fost cel al executării judecătorești ”Am primit “nota de plată” acasă şi am fost sfătuit să nu plătesc, să o tărăgănez, în ideea că vom ajunge la CEDO, unde vom cîştiga categoric. Verdictul final era foarte vicios, mi s-a spus. dar nu am putut amîna plata pentru că m-am trezit la uşă cu executori judecătoreşticare au iniţiat un proces de partaj judiciar între mine şi soţia mea, şi evaluarea apartamentului pentru a fi vîndut. Fără să pot face nimic, am avut un proces de partaj cu soţia mea şi urma să ni se vîndă apartamentul, să-i dau partea ei şi lui Găetan suma de peste 20.000 de dolari. Norocul meu a fost că am putut plăti suma de bani din agoniseala de pînă atunci. Au fost nişte complicaţii,executorul nu voia să primească bani de la mine, voia să-mi vîndă apartamentul, aşa cum îi ceruse clientul. Am plătit, totuşi, prin virament suma, prin avocat. Şi, cu toate astea, lunar venea poliţistul şi ne lipea pe uşă cerere de evacuare din apartament. A trebuit să recurg la instanţă pentru a fi recunoscută plata.”

Care-i efectul primului verdict?

“Efectul primului verdict a fost că am avut cazierul cu o amendă penală în el. Care s-a prescris după trei ani. Dar Găetan şi soţia lui m-au dat în judecată din nou, pentru a primi o nouă condamnare, cu executare. Îmi amintesc, la tribunal, doamna Găetan-Kennely, cu faţa (şi mai) urîţită de ură, îmi striga: Recidivistule, recidivistule!”

IT Morar a ajuns la CEDO. Avocata sa, Iulia Mălăescu, a pledat pentru acceptarea spre judecare a dosarului. Apoi, așteptarea în sine a durat cinci ani. “Anul trecut în iunie, un complet de nouă judecători, din nouă ţări (fără România), mi-au dat dreptate şi au obligat statul român să plătească suma pe care Morar i-a dat-o lui Gaetan şi o despăgubire morală de 6.500 de euro. Procesul s-a numit Morar contra România. ”Cam mult, declară ITMorar, era Morar contra justiţia coruptă din România. Ar fi interesant ca la fiecare proces pierdut de România la CEDO să se dea numele judecătorilor care au dus la situaţia asta, numele celor care au dat sentinţe dubioase şi nedrepte”.

De fapt, care-s efectele unei sentințe târzii?

”M-am bucurat mult de rezultatul de la Strasburg, dincolo de faptul că mi-am recuperat paguba, a mai fost şi sentimentul că nu am plecat din gazetărie cu o pată. Din cele douăzeci de procese pe care le-am avut ca ziarist (nu spun şi de cele cu toată redacţia), unul singur figura pierdut, cel cu Gaetan. La CEDO s-a făcut reparaţia morală. Dar Iulia Mălăescu a spus că există calea de a ataca în revizuire procesul cu Gaetan, după verdictul CEDO. Adică nu doar să mi şe şteargă condamnarea, ci să mi se şteargă şi procesul în urma căruia am fost condamnat. Să fiu pus în situaţia de dinainte de proces (aşa am înţeles eu, poate că situaţia e mult mai subtilă, pentru jurişti). Pe 1 noiembrie am fost anunţat că am cîştigat şi că Victor Gaetan trebuie să-mi plătească o despăgubire de 2.500 de euro. Ar fi interesant să cer unui executor judecătoresc american să-i vîndă lui Gaetan Galeria Alex, (2106 R St NW, Washington, DC 20008, USA) , ca să-mi plătească datoria. Şi să i se tot lipească hîrtii cu chestia asta, să vadă cum e.”

Eugen Istodor, eugen.istodor@mediafax.ro

Keywords:

IOAN T. MORAR,VICTOR GAETAN,CURTEA EUROPEANA PENTRU DREPTURILE OMULUI (CEDO)

Domenii / servicii:

Cultura-Media

Subiecte de cod:

Economie, Afaceri si Finante

Media

Infractiuni, Lege si Justitie

 

 

 

 

 

remoraNu, nu am scris greșit. probabil că vă așteptați să scriu partidul remorcă. Nu e remorcă, e remoră. E un fel de pește (pentru scrupuloși, din familia Echeneidae). L-am văzut prima dată (și, de fapt, și ultima dată) cînd am fost în Noua Caledonie, într-o croazieră de o jumătate de zi la Bariera de Corali. Auzisem, însă, despre el, înainte de asta. Prin ce se deosebește remora de alți pești? Prin aceea că este prevăzut cu o ventuză pe spate, cu care, de obicei, se agață de rechini, atunci cînd aceștia se pregătesc să meargă la prădat, adică la masă. Remora stă fixată pe burta rechinului care hăcuiește bancurile de pești. Cum rechinul nu apucă să mănînce tot, resturile se duc în toate direcțiile, inclusiv spre locul unde de fixată remora. Care nu face nimic decît să aștepte, să deschidă gura și să se bucure de fărimituri.

În Noua Caledonie am văzut niște remore mai proaste, care au crezut că vasul nostru e un rechin și s-au fixat pe coca acestuia. Mai multe remore, că vasul era mare. Nu au avut noroc, ambarcațiunea nu le-a oferit nimic, iar remorele au rămas nemîncate.

Prima dată mi-am adus aminte de remore cînd s-a înființat partidul lui Voiculescu. Remora perfectă. Singur, partidul lui (care și-a tot schimbat numele de acum nici nu mai știu cum se chema) nu ar fi prins nimic. Așa, lipit de burta PSD s-a ghiftuit cu de toate. Cînd ventuza s-a tot slăbit, remora s-a lipit de alții, chiar dacă mutarea a fost percepută ca “o soluție imorală”. Remorele nu au nici un fel de grețuri cu așa ceva. Chiar dacă rechinul vomită (ceea ce e posibil), remorele se bucură de bucate. În apele în care se scaldă remorele nu există soluții imorale.

Următoarea remoră a fost UNPR-ul lui Gabriel Oprea. Care ajunsese  să mănînce aproape mai mult decît rechinii pe care-i parazita. Omul remoră din fruntea partidului-remoră a lovit, în viteza cu care-l purta rechinul, o stîncă submarină și s-a spart, deși avea girofar ca nimeni altul.

În politica din România, în apele ei tulburi, mereu se vor găsi remore. Pentru că mereu vor exista partide cu comportament de rechini.

Spre deosebire de mediul marin, în România, “plevușca” nu se ferește de rechini. Îi votează și-i iubește.

Români, la viitoarele alegeri, votați rechinii!  În acest fel ajutați remorele să nu dispară!