(În fotografie, la Avignon, cu Matei Vișniec, cel care m-a găzduit în primele mele nopți în Occident)
(o amintire recuperată, un text care a apărut, mai întîi, într-o anchetă a României Literare)
Prima mea destinație în Occident (pînă atunci mai călătorisem doar „la noi“, în Ungaria, Bulgaria, Polonia și URSS) a fost Parisul, pe 21 iunie 1990, cu avionul. Primisem o bursă UNESCO pentru tineri scriitori, din partea Societății Oamenilor de Litere din Franța. Plecam dintr-un București traumatizat de Mineriadă, dintr-un fel de întuneric social și ajungeam în Orașul Luminilor. Și nu în orice zi, ci în ziua în care toată Franța era cuprinsă de Sărbătoarea Muzicii. Aveam în buzunar invitația, pașaportul cu viză, o mică diurnă de la Uniunea Scriitorilor (care să-mi ajungă pînă iau bursa) și o adresă la Cité Universitaire unde era cazat prietenul meu, regretatul Radu G. Țeposu, care îmi era, la vremea respectivă, și șef la „Amfiteatru“ și „Cuvîntul“. Aveam în cap ideea, comună pe atunci, că „mă voi descurca“, în cel mai rău caz „dorm o noapte în gară“. Eram tînăr și setos de Occident, era o vreme cînd alții, mai lipsiți de franci decît mine, dormeau chiar sub podurile Parisului (asta e o glumă pentru Victor Ponta). Am ajuns la Cité Universitaire avînd noroc cu o doamnă din Tîrgoviște pe care am ajutat-o la bagaj și pe care o aștepta fiul ei, doctor de ceva ani în Paris, cu mașina. Vorbeam pentru prima dată franceza de la facultate cu francezi din Franța. „Vorbești o franceză mai veche“!, esențialul e că ne înțelegeam, așa că am ajuns la Maison du Mexique, numele căminului unde era cazat Țepi. Care nu era acasă, bîntuia prin Paris.
