Acum niște ani, un contestatar de profesie, fost ofițer de armată, m-a făcut “ziarist ceaușist” pentru că am lucrat la Viața Studențească. El și gașca lui au chiar măsluit o dovadă din care să reiasă că am scris texte cu Ceaușescu. Nu, n-am scris, am povestit despre cum am scăpat în Fake News în Epoca de Aur. Nu a fost simplu, dar am scăpat. Încriminarea venea de la un tip care, cum am zis, a fost ofițer, ajunsese pînă la gradul de căpitan în armata română. Căpitan ceaușist, în armata lui Ceaușescu, avîndu-l comandant suprem pe Ceaușescu. Presa nu avea un Ziarist Suprem, totuși. Fostul ofițer, comic vestit al anticomunismului de ocazie, cu ditamai musca pe chipiu, a replicat că ar fi fost persecutat în armată. Serios?! Și a rămas acolo să-i jure credință lui Ceaușescu, în loc să ”rupă rîndurile” și să își aleagă o meserie în civilie?

Cum spuneam în introducerea cărții sus-citate, nu am ales să mă nasc în Epoca Ceaușescu, nu am fost consultat în legătură cu asta. Am făcut toate școlile în învățămîntul comunist (că nu exista un altul), am muncit într-o ”unitate socialistă” de învățămînt, după aceea, într-o revistă a studenților comuniști. Așa se numeau atunci. Ofițerul cu pricina, însă, a făcut un pas în plus față de mine, a ales o profesiune unde i se jura credință lui Ceaușescu. Pe atunci și unii preoți se rugau pentru Ceaușescu, în biserică. Da, de acord. De asta s-a numit dictatură, de asta s-a revoltat lumea, pînă la urmă.

Ceea ce am reușit, față de cîteva zeci de mii de români care au cedat, a fost faptul că nu am colaborat cu Securitatea, deși mi s-a propus (mai departe scrie-n carte). Aici nu mai am nuanțe: ai turnat sau n-ai turnat. CNSAS e nevoit să spună, în unele cazuri, că oameni care au turnat nu au făcut poliție politică. Eu rămân la clasificarea simplă, o repet: ai turnat sau n-ai turnat.

Recent indignarea mea a fost reactivată de “cazul” prietenului meu Lilian Zamfiroiu, diplomat român, care a terminat un mandat impecabil în Marele Ducat al Luxemburgului. Cînd a fost nominalizat pentru postul de ambasador la Vatican, presa urechistă a reîncălzit o supă sleită. Cu ani în urmă, într-un interviu cu titlul forțat, Lilian Zamfiroiu povestea cum s-a încercat racolarea lui, ca student. Racolare care nu a avut loc, pînă la urmă. Știu cum e, am trecut prin asta. De data asta revista Newsweek, din România (și alte publicații on-line de aceeași teapă), a reluat acuza de colaborare cu Securitatea, deși Lilian Zamfiroiu a produs nu o dată dovada de la CNSAS că e o persoană ”necunoscută” în evidențele Securității. Nu că ar fi semnat un angajament și nu a turnat (cum se scuză mulți găsiți cu nume și cod prin arhive), ci, pur și simplu, persoană necunoscută. Nici turnător, nici turnat. Cînd prietenul meu a înaintat un drept la replică, la  care a atașat un document foarte recent (deci, după primirea a încă niște mii de dosare noi în arhivele CNSAS), revista condusă de Sabin Orcan a lăsat-o mai moale, dar a scos la interval acuza ”a lucrat în presa comunistă”.

Într-adevăr, studentul Lilian Zamfiroiu a coordonat redacția unei reviste (alcătuite din studenți) care se numea Universitatea Comunistă. Acolo s-a afirmat și Adrian Năstase, pe cînd era student. Și mulți alții, mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți azi. Era singura revistă a Universității din București. Poate că vina lui Lilian Zamfiroiu e că nu a făcut un samizdat, că nu a tipărit și lipit manifeste. Dar nici nu s-a înscris la singura școală de jurnalism din România, Academia Ștefan Gheorghiu. A preferat să învețe jurnalism, normal, la revista Universității unde era student. Care avea un titlu destul de strident, dar de neschimbat. Nu-l pusese el.

O acuză subțire de tot. Urmînd tipicul ei aș putea spune că, așa cum se vorbește, nesuportînd numele pe care familia lui l-a purtat în comunism , șeful de la Newsweek și l-a schimbat, astfel încît din Sabin Borcan a devenit Sabin Orcan. Consecvență, nu glumă!

Printul Paul al Romaniei.jpg

Toamna anului 1990, eram în avion, în drum spre Paris, cu alți 24 de jurnaliști români selectați pentru programul Presse et Solidarité oferit de ascociația cu același nume, prin Ambasada Franței la București. Urma să avem cinci săptămîni de experiență în presa de acolo, întîi o săptămînă la Școala de Jurnalism din Lille, apoi patru săptămîni în diverse redacții din toată Franța. Eu am avut șansa să fiu repartizat la Le Figaro, în Paris.

Cu două zile înainte de întoarcere ne-am reîntîlnit tot grupul (vorba vine, unii au încasat banii de bursă și au șters-o englezește, persoane cunoscute, nu spun cine ! ) pentru a primi diplome de stagiu, de data asta, la Școala de jurnalism din Paris, mini-festivitate programată pentru ora 18. Înainte am avut o invitație la primăria Parisului unde am fost primiți de adjunctul lui Jacques Chirac, primarul de atunci. Organizatorii așteptau un grup de 24, dar am ajuns doar jumătate din noi, restul erau la cumpărături (Unul din grup și-a cumpărat televizor color din Lille, că a fost ofertă, și l-a plimbat cu el prin toată Franța).

Am fost tratați ca niște oameni imprtanți, primiți cu șampanie și plimbați prin clădirea impresionantă, prin încăperi la care publicul nu are acces. După primăria Paris, am mers la Festivitatea cu diplomele, care nu a ținut mult, înmînare, felicittări, un fursec, o șampanie, au revoir. Cineva dintre noi, nu mai știu cine, ne-a comunicat că sîntem invitați la Paul Lambrino, nepotul lui Carol al II-lea,  care călătorise cu noi în avionul spre Paris. Îl remarcasem, făcea curte insistentă unei stewardese. Nu știu nic acum  exact modul în care a ajuns invitația la noi. Cum nu aveam alt program și eram curios, m-am alăturat grupului. Am ajuns la adresa lui Paul, undeva în Saint-Germain-Des-Prés, cartier chic, scump. Locuința era mai degrabă modestă, nu am vizitat-o, am stat în sufragerie unde, pe masă erau niște fursecuri și cîteva sticle de vin. Cred că și o șampanie. Noi nu am dus nimic, deh,  veneam dintr-o țară cu politețe socialistă: venim la tine să ne dai. În fine, după vreo oră și jumătate de discuții (în care gazda noastră, subliniez, vorbea doar în franceză) s-a terminat vinul. Am așteptat să mai apară niște sticle, că doar tocmai ne spusese că e prinț moștenitor, dar nu au mai apărut. Ușoare momente de stînjeneală.  După ce toată lumea și-a terminat paharele, am plecat. Eu voiam să mai stau prin zonă, nu m-am grăbit spre hotel, unde era ideea să bem niște bere în hol (bere cumpărată din timp, de la super-market). Și bine am făcut pentru că, din întîmplare, acolo, pe rue Cherche Midi, am nimerit  la finalul unei petreceri dată de Paco Rabanne, unde am reușit să intru cu legitimația de ziarist străin (!) și să mă minunez. Dar asta e altă poveste.

Înscrierea elevilor la ora de religie este o mărturisire! | Doxologia

   În 1993 am avut șansa să particip la un eveniment cum nu s-a mai întîmplat vreunul nici pînă atunci, nici după aceea. E vorba de o croazieră organizată de UNESCO România, prin Cornel Dumitriu, secretarul filialei de la București, pe Dunăre, de la Budapesta, la Passau și retur. Eram cuprinși într- o misiune culturală românească desfășurată în trei capitale dunărene (Budapesta, Bratislava și Viena) și un mare oraș german, Munchen. Vasul închiriat de organizatori era Steaua Dunării, patru stele, pe atunci în adminsitrarea unui armator german sau austriac, nu mai știu sigur. Echipajul era în întregime românesc.
      Înainte de a ne îmbarca la Budapesta, s-a organizat un colcviu la Sinaia, vreo trei zile, după care am urcat într-un tren special, alcătuit doar din vagoane de dormit plus doup vagoane restaurant, care ne-au dus la Budapesta, unde ne-am îmbarcat. Nu voi istorisi toată călătoria, care a fost fabuloasă. Eram acolo împreună cu Ioan Groșan , Tomi Grecu și cu colegii din Divertis (fără Ghiuri Pascu, plecat în altă parte, atunci). În afara noastră mai erau pe vas, îi iau la întîmplare, Florian Pittiș, Mircea Vintilă, Eugen Simion, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Emilia Popescu, Sanda Manu, Ion Sălișteanu, Gelu Colceag, Harry Tavitian, Nicolae Furdui Iancu, Anca Toader și mulți alții, pe care nu mi-i mai amintesc acum, pe loc. Oricum, multă și selectă lume.
        Și, în această, cum să-i spun, pleiadă culturală, se afla și IPS Pimen al Sucevei, regalist, pe atunci. Nu mă întrebați cum s-au făcut invitațiile, că nu știu. Vă imaginați ce atmosferă era acolo. Trebuie să spun că aveam masa asigurată (primiserăm meniurile tipărite, pentru toată perioada, la urcarea pe corabie), iar la bufetul vaporului se vindeau băuturi la prețul fostei Gospodării de Partid, adică foarte ieftine. Rolul meu, a lui Groșan și al colegilor din Divertis era să facem în fiecare seară animație, adică niște spectacole de improvizație. Asta a fost valabil doar prima seară, în care, într-un monolog de um umor necruțător, Ghighi Bejan l-a ironizat în fel și chip pe Cornel Dumitriu, organizatorul. care nu prea avea umor. Așa că omul, ușor vexat,ne-a rugat să nu mai face spectacole seara că lumea e obosită, poate oamenii vor altceva. Așadar, am rămas pe vas toată perioada fără treabă, ceilalți “pasageri” susțineau spectacole, expoziții conferințe în timpul escalelor. Iar noi, nimic. Am făcut, totuși, o “gazetă de perete” intitulată “Dunărea, pămînt românesc” dar am fost sfătuiți să nu mai producem și alte numere…
    Cum ziceam, noi era liberi, stăteam noaptea în salonul vasului cu mai toată lumea, ne distram pînă tîrziu, taraful lui Nicolae Furdui Iancu cînta orice repertoriu etc. Ceva inimaginabil, repet. Zile de fior și rîs!
    Ne culcam pe la trei dimineața, frînți. iar la șase, în zori, în difuzoarele aflate în fiecare cabină, se auzea vocea PS Pimen, rugîndu-se pentru păcatele noastre și ținînd o scurtă predică matinală. Am închis noi difuzoarele, dar de la stație se puteau porni, chiar dacă erau închise de la butonul din cabină, în eventualitatea unor alarme. ÎPS Pimen nu prea ieșea pe punte, mai stătea de vorbă cu Ioan Alexandru, era un om liniștit, aproape nu-l observai. Dar seara se ducea repede la culcare, ne lăsa pe noi în păcatele noastre, cu voie și fără de voie, pentru că trebuia să se trezească dimineața  să se roage pentru iertarea lor.
     Au fost 12 zile în care Înalta față Bisericească a vegheat asupra vasului și s-a rugat pentru noi toți. Și, poate și din această cauză, am ajuns cu toți cu bine înapoi. Rugăciunile i-au fost ascultate. Acum, aflînd Episcopul Pimen că se află greu încercat în spital, din cauza viruslui chinezesc, poate a venit momentul să mă rog și eu pentru el! Doamne, ajută-l!

Tovarăşul Yves Montand ,acordînd autografe Bucureştenilor cu ocazia vizitei sale din 1957 în capitala României

Citind despre faptul că partidul Comunist Chinez vrea să facă mai atractivă ţara încurajînd viaţa de noapte, vă povestesc, în aceeaşi direcţie,  ceva despre Bucureştiul anilor 50. E o poveste pe care am auzit-o de la eminentul doctor Titus Cârstea, din Lugoj, un om care m-a ajutat mult în momente dificile de dinainte de 89. Domnia sa mi-a povestit că îi datorează cultura sa cinematografică de tinereţe lui Yves Montand, personal. A văzut în anii studenţiei cîteva filme noaptea, la cinematograful Patira de pe Magheru.  În februarie 1957, tovarăşul Yves Montand (şi tovarăşa sa Simone Signoret), memtru al Partiudui Comunsit Francez (alături de care a cîştigat primăria minunatei localităţi Saint Paul de Vence), a vizitat România. mai precis, Bucureştiul. După ce s-a plimbat pri capitală, la întîlnirea cu Gheorghiu Dej, actorul francez ar fi spus: Tovarăşi, totul este minunat, da nu aveţi viaţă de noapte.Proletariatul trebuie să se bucure şi noaptea”. La auzul acestor cuvinte, însuşindu-şi critica, organele de partid şi de stat aud decis să deschidă cinematograful Patria toată noapte. Şi să introducă în programul de noapte filme cît mai atractive. Astfel, stimaţi tovarăşi, cînd intra lumea la cinema, la ora unu sau la trei, se remarca agitaţie pe stradă, o agitaţie ce putea trece drept viaţă de noapte. Tovarăşul Yves a fost mulţumit, iar studentul la medicină Titus Cârstea, şi mai mulţumit, că putea vedea filme bune la preţ redus, în sesiunea de examene. 

Desigur, la cîtăva vreme după ce discuţia cu tov Yves Montand a fost uitată, cinematograful Patria a intrat în program normal. 

Image result for academia cațavencu

Citesc pe site-ul Pagina de media un amplu text documentar despre istoria publicației și, apoi, grupului de publicații Academia cațavencu. În general, datele sînt corecte, dar suportă cîteva nuanțări. Și mă voi referi doar la următorul fragment

“Sorin Ovidiu Vîntu preia Cațavencu, companie care între timp ajunsese la circa zece titluri, un post de radio și o cifră de afaceri de aproximativ 12 milioane de euro. Printre acestea: Academia Cațavencu, Radio Guerrilla, Cotidianul, B 24 Fun.A fost cea mai bună afacere pentru cațavenci, care au primit sute de mii de euro (între 500.000 și 800.000 euro) fiecare.Doar doi Cațavenci nu au fost de acord cu vânzarea: Liviu Mihaiu și Mircea Toma. În următorii ani vor părăsi redacția.O parte mare din bani a fost investită în companie. Aproape jumătate din suma totală a tranzacției.”

Din el reiese că șapte din cei nouă acționari (atîția eram în acea vreme, PAH plecase deja) s-au aruncat în brațele lui SOV, în vreme ce doi s-au opus. Faptele sînt ușor diferite, și o spun ca unul din cei șapte, prezent la fața locului și votant. În grupul nostru, al celor nouă, deciziile se luau, în această etapă, cu majoritatea de voturi, adică jumătate plus unu. În încăperea în care s-a votat, așezați la o masă, s-a votat pe rînd. Ultimii doi așezați, Toma și Mihaiu. Votul a fost deschis, la vedere, exprimat unul după altul. Cinci voturi erau suficiente. Deja, după al șaselea vot, decizia era luată. Dar au fost șapte pentru. Toma, penultimul la vot, văzînd că totul e decis, a votat contra. Era doar un vot de palmares, fără consecințe. Eventual de folosit mai tîrziu în discuții publice (oricum, a fost primul care s-a interesat “cînd intră banii”). Mihaiu s-a luat după Toma, văzînd că soarta vînzării deja fusese votată într-un mod confortabil. Ce mai, era și el contra!  Dar asta nu l-a împiedicat să meargă la partide de poker cu Vîntu, să petreacă, gratis, cu bucate și băuturi alese pe pontonul noului nostru asociat, împotriva căruia, sanchi, votase.

Toma și Mihaiu mai votaseră o dată la fel, ei doi, contra celorlalți din redacție, pe vremea cînd deciziile se luau cu unanimitate. Și anume la propunerea mea de a cere nou înființatului CNSAS să ne verifice redacția pentru a putea fi prima publicație certificată fără turnători. S-au opus, deci, Toma și Mihaiu.

PS Deși invitat pe ponton la Vîntu, eu, care am votat pentru vînzare, nu m-am dus nici măcar o singură dată.

 

Sîmbătă, pe 10 februarie, la Destrousse, nu departe de La Ciotat, am avut Adunarea Generală a Asociației Amitié Franco-Roumaine, din care fac parte de cinci ani și mai bine. După această întîlnire “operativă”, la cîțiva metri de sala de festivități a primăriei, adică în Clubul local  Cercle du Progres, s-a desfășurat tradiționala masă pentru adunarea de fonduri în trezoreria asociației. Am fost în jur de 80 de persoane, în afară de membrii asociației venind pentru masă diverși simpatizanți. Costul unui loc: 25 de euro. Bun, asta sună ca o dare de seamă, dar am încheiat capitolul.

La această întîlnire s-a petrecut un gest care pe mine, personal, m-a emoționat. Autorul gestului,  Doamna Gabriela Porțan (soțul ei, Mircea Porțan, originar din Timișoara, a înființat asociația Casa Românească la Marsilia). Pentru că se apropie 1 Martie, doamna Porțan a venit cu aproape 100 de mărțișoare, confecționate, timp de o săptămînă, de ea singură, special pentru acest eveniment. Fiecare mărțișor era învelit într-un sul de hîrtie, legat cu șnur alb-roșu, pe care scria, imprimat în franceză, ce înseamnă mărțișorul la români. O săptămînă de muncă. Doamna Porțan nu e nici diplomat trimis la post, nici om politic venit în vizită la diapora, în căutare de voturi, nu e nimic din toate astea. E o persoană care iubește România și face tot ce-i stă în putință să o promoveze. Toate franțuzoaicele prezente (de diverse vîrste) au citit textul însoțitor, au privit mărțișorul și și l-au pus în piept. Toate! A fost un gest care le-a mers direct la inimă, ne-au mulțumit pentru asta. O promovare eficientă, printr-un gest neașteptat, a obiceiurilor românești.

Vă mulțumesc pentru asta, Doamnă Gabriela Porțan.

 

Scriitorul catalan Xavier Montoliu Pauli, din Barcelona, un perfect vorbitor de limba română și un foarte bun cunoscător al literaturii noastre, mi-a făcut bucuria să-mi ia un interviu și să-mi traducă o poezie în limba catalană. O redau mai jos, urmată de versiunea originală din volumul Paloarea, editura Brumar, Timișoara, 2010

 

 

la meva vida mare

 

En un somni inconvenient veig la mare

estant sense edat

arraulida a la cadireta de fusta al porxo de l’herència

i desgranant les tavelles de pèsols dolços (Pisum sativum)

 

(una imatge de la qual ja no marxem)

 

I els grans cauen al bol amb l’esmalt esquerdat

com les llàgrimes dels antics reis als calzes d’or

però aquells grans ja no alimentaran ningú

 

Tal com sé que el meu cor ha bategat per primer cop dins el teu cos, mare,

com en la foscor més feliç

Sé que els dies de la meva vida caben dins d’algunes tavelles

 

D’allí, des de la meva infantesa

al llindar entre l’endavant i l’enrere la mare continua desgranant ara

les tavelles amb pèsols dolços per cap àpat

La imatge d’aleshores viatja per fils invisibles fins a mi

en un batec del cor, en un dolor amagat a l’estern,

en una carta de la mili perduda per altres guerres

 

 

La meva línia de la vida comença al palmell teu mare

I el teu palmell és des d’ara sota terra

 

 

 

viața mea mamă

 

Într-un vis nepotrivit o văd pe mama

stînd fără vîrstă

ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredității

și dezghiocînd păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)

 

(o imagine din care nu mai plecăm)

 

Și boabele cad în vasul cu smalțul ciobit

precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur

dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni

 

Așa cum știu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,

ca în cel mai fericit întuneric

Știu și că zilele vieții mele încap în cîteva păstăi

 

De acolo, din copilăria mea

pe pragul dintre înainte și înapoi mama dezghioacă și-acum

păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă

Imaginea de atunci călătorește prin fire nevăzute pînă la mine

într-o palpitație a inimii, într-o durere ascunsă în stern,

într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie

 

 

Linia vieții mele începe în palma ta mamă

Și palma ta e de acum sub pamînt

 

Update: Cînd s-a înființat CNSAS, am propus colegilor mei de la Academia Cațavencu să facem o cerere de verificare a întregii redacții și, apoi, chiar să ne punem pe frontispiciu ceva în genul “garantat fără turnători” sau “prima redacție fără turnători”.  Două persoane s-au opus atunci. Iar în astfel de cazuri, decizia se lua doar cu unanimitate de voturi. Vă las să ghiciți care au fost cele două persoane.

Din cînd în cînd trebuie să ne amintim că unii au fost turnători, au colaborat cu Securitatea, și-au trădat prieteni, colegi, cunoștințe, rude apropiate sau îndepărtate.  Iar alții, nu. Iată dovada în ceea ce mă privește

Există, în România, mulți caricaturiști buni, foarte buni, talentați, foarte talentați, harnici, excepționali. Unul singur poate primi, după mine, eticheta de GENIAL. E vorba de Octav Mardale, de la Academia Cațavencu (seria adevărată) și Cațavencii (seria actuală). Mardale este genial. Am avut plăcerea și șansa de a-l cunoaște de peste 25 de ani, este unul din oamenii minunați care mi-au înseninat viața. Pe vremuri, momentul cel mai important în redacție, cînd era ziua de editare a revistei, era cînd venea Octav Mardale cu caricaturile. Toți opream orice treabă și ne adunam în jurul lui ca-n jurul unei minuni. Și apoi rîdeam, rîdeam, rîdeam. Apoi, cînd ne-am electonizat și internetizat existența, așteptam sosirea caricaturilor lui pe calea poștei electronice. Îl cunosc, așadar, de atîta vreme și nici acum nu-mi pot da seama care este secretul genialității lui. Admirația mea e totală.

Îmi lipsesc zilele de luni de la Cațvencu, îmi lipsește momentul acela special cînd aterizau în redacție caricaturile lui Octav.

Aș fi nedrept dacă nu aș vorbi de excepționalul artist plastic Octav Mardale, care împarte aceeași persoană cu fostul meu coleg. Un sculptor, un desenator, un artist plastic de mare anvergură dezavantajat de succesul caricaturilor. Da, asta e…E atît de mare în caricatură încît parcă nu ne mai interesează și ceea ce el face cu seriozitate, cu talent, cu același geniu (dacă aveți argumente, mă puteți contrazice. Cînd veți avea ocazia, mergeți să-i vedeți lucrările în expoziții.

Am scris însemnarea asta în urma unei mici întîmplări. Daniel Alexe din Londra, cu numele @oshlobanul, pe Twitter, mi-a cerut, dacă aș avea pe undeva ,o anume caricatură de Mardale. Nu o aveam, nu am arhiva revistei. Așa că, pur și simplu, i-am scris lui Octav să i-o cer. Nici el nu o mai avea. Dar s-a oferit să o redeseneze! Un gest extraordinar făcut pentru o persoană pe care nu o cunoaște.

Caricatura cu pricina este cea de mai sus. De cînd am primit-o, de cîteva ore, de cîte ori mă uit la ea, rîd instantaneu. O caricatură clasică, refăcută de artist la vreo douăzeci și ceva de ani după prima “ediție”. Aș fi bucuros dacă printre cititorii blogului găsește cineva caricatura de atunci, să o postez alături de cea de azi. Așa, de-o comparație.

Îți mulțumesc, Octav!

afis%cc%a6-barcelona

Miercuri, 14 decembrie, voi fi la Barcelona pentru lansarea traducerii în spaniolă a romanului meu Negru și Roșu de la Polirom. Iată, mai sus, invitația în limba spaniolă. Traducerea întîlnirii va fi asigurată de Adina Mocanu.  Dacă vă nimeriți pe acolo, vă aștept cu drag! 🙂