(text scris în 2007…în mare parte e valabil și azi)

Poate ca trebuie sa plătesc taxa pe naivitate și să cred, în continuare, ca francmasoneria este o organizație care face lumea mai bună (sau măcar depune strădanii pentru asta), ca exista solidarități luminate care văd binele mai bine decît noi. Dar oricît de naiv aș fi, nu pot să nu observ cum, în România, pîna și masoneria a fost confiscată.

Exista o schema clasică de discreditare, o știm din ’90, de cînd a apărut, in contrapondere la PNL, o uniune liberala, si de cînd PNTCD a fost dublat de Partidul Agrarian. Cred că așa se intîmpla acum cu tulburarea luminilor. Au apărut tot felul de personaje care și-au adjudecat ramuri masonice, ba cu capitala in Bragadiru, ba cu centrul in Periș.

Informatori și ofițeri de Securitate, fosși activiști de partid și infractori de drept comun s-au înghesuit să sprijine, dupa puterile lor, compromiterea imaginii acestei organizații. Daca mai vreți un exemplu picant, iată-l: apare pe la televiziuni obscure (in alt sens, desigur) un domn numit Olimpian Ungherea, mare membru și specialist in masonerie, dupa cum se recomanda.

Pîna în decembrie 1989, tovarășul Olimpian Ungherea a fost redactorul-șef al revistei Ministerului de Interne, celebra ,,Pentru Patrie!”.

Cînd am văzut o fotografie in care, printre cîteva uniforme de masoni, se afla si Gigi Becali, in civil, am crezut ca e vorba despre un trucaj foto. Și ca trucaj însă mi se părea exagerat.

Cum să insinuezi că, intr-o societate atît de presupus aleasa, ar avea loc Gigi Becali? Ceva mai tîrziu am aflat ca Becali si Vadim s-au păruit mediatic pentru că, la o reuniune masonică, unul a primit o diploma de mai mare patriot decît celălalt. Vadim si Becali premiați de masonerie? Alta aparenta gluma, cam proasta, dupa gustul meu.

Dar e greu să te mai irite astfel de glume petrecute aievea, cînd te gîndesti ca Gheorghe Florea, cel cu Fulgerul Bragadiru, daca vă aduceți aminte, e unul dintre capetele masonice de vază de la noi. Sau că Dinu Săraru (RIP) e mare pro-maestru în aceeași organizație discretă. Și că, in aceasta calitate, a fost șeful lui Răzvan Theodorescu (RIP), ministrul de care depindea Teatrul National unde era director Săraru. Oare cine l-a împins acolo? Dragostea șii Revoluția sau Niște țărani?

Recrutat din cine știe ce rațiuni (și interese), Adrian Nastase și-a dorit si el o organizație (aici Iorgovan nu a exagerat), una care sa fie numai a lui. Si, pentru asta, l-a luat drept consilier chiar pe șeful lui pe linie masonica, Eugen Ovidiu Chirovici. Ca in cazul Săraru-Răzvan Theodorescu, unul e sef pe linie oficiala, celălalt, pe linie oculta.

Ceea ce ar trebui sa fie o instituție constructivă a devenit, in varianta dimbovițeană, o gașcă, o coterie meschină, un grup de interese. Fratele Nastase a crezut, probabil, că e bine să ai, pe dedesubtul hainei de demnitar, si un șorț cu însemne ezoterice care, la o adică, te păzesc in vremuri tulburi.

Indiferent de partidele sau persoanele care vin la putere, o fi existînd un frate care sa pună o vorbă buna, să ia o decizie părtinitoare, sa ascundă un dosar. Nu marele patriotism i-a împins pe Nastase &Co. spre loji, ci dorința de căpătuială, de chiverniseală, de cîștig obținut mai repede si mai sigur.

„Să intram și noi, că poate punem mîna pe ceva, poate ne pică și nouă un ban”, pare să fie fraza conducătoare pentru acești buticari ai masoneriei de carton. Pentru ei, binele țării trece prin stomacul propriu și se adăpostește in facturiere si conturi. Masoneria este, in capul unora, o modalitate mai eficienta, mai sigura, de a da un tun, eventual din afaceri cu statul.

Cunosc oameni de mare calitate care au intrat in masonerie mînați de idealuri si au ieșit, adică au intrat in adormire, scîrbiti de fojgăiala de interese meschine de acolo. Nu se pot face construcții durabile cu cărămizi sfărimicioase, cu mistrii strîmbe și cu echerul descleiat.

Așa cum e ea acum, masoneria română demonstrează o constatare mai veche, făcuta și de alții: și întunericul se propag cu viteza luminii!