Pentru că, în cîteva zile, se va desfășura, la București, un simpozion dedicat centenarului Gherasim Luca , poet suprarealist considerat, la un moment dat, de unii critici, cel mai mare poet francez în viață, mă gîndesc să vă povestesc, în legătură cu acesta, o scurtă secvență din prima mea călătorie pariziană. Era în vara lui 90, cînd “am scăpat” la Paris pentru prima dată. Cu această ocazie am reușit să realizez, împreunăcu regretatul meu prieten Radu G. Țeposu,  un interviu cu Eugen Ionesco (publicat în revsta Amfiteatru) și un alt interviu cu Isidore Isou, botoșăneanul ajuns în capitala Franței, un avangardist de seamă, părintele letrismului (interviu publicat în revista Orizon). Pentru că făcusem rost de numărul de telefon a lui Gherasim Luca, mi-am propus să fac un interviu și cu el. M-am dus, timid, la o cabină telefonică, am format numărul și am așteptat plin de emoție. Oare ridică receptorul marele poet? Da, norocul mi-a surîs. Mi-a răspuns însuși Gherasim Luca. L-am întrebat dacă vrea să vorbim românește. El mi-a spus că ar prefera franceza. I-am spus că vreau să fac un interviu cu el. Mi-a răspuns, cu o voce tristă, că nu dă interviuri. Nu mai dă. Nu mai are nimic de spus. A spus tot ce avea în poezii. Am insistat, dar a rămas neclintit: “Nu am ce să spun”. Am închis telefonul cu sentimentul că am fost învins. Nu am reușit să fac nici un interviu cu Gherasim Luca.

Patru ani mai tîrziu, poetul s-a sinucis, s-a aruncat în Sena . Îl urma, la 24 de ani depărtare, pe Paul Celan, un alt mare poet,  înghițit și el de apele Senei.