Acum cîteva luni am fost sunat de prietenul meu Marius Scarlat, celebru chirurg ortoped din Sudul Franței, care m-a întrebat dacă aș fi disponibil trei zile în decembrie pentru a fi atașat al echipei României la Campionatul European de Cros. Competiția urma să se desfășoare în  Hyeres, orașul în care locuiește el. Am fost de acord în principiu, apoi am fost sunat de organizatorii locali și de un reprezentant al Federației Franceze de Atletism care m-a acreditat. Rolul unui “Attaché d’Equipe” este de a face legătura între organizatori și echipă și de fi translator cînd e nevoie. Am făcut această introducere mai tehnică preîntîmpinînd întrebările “da’ ce ai tu cu atletismul?”. De subliniat că această activitate a fost integral benevolă, ținînd de voluntariat.

Nu m-am dus acolo cu alte gînduri decît acela de a-i ajuta pe conaționalii mei să se simtă cît mai bine la competiție. Să nu aibă nici un stres organizatoric. Am preluat echipa la coborîrea din autocar și am fost alături de ea aproape tot timpul, traducînd, transmițînd informațiile de tot felul de la organizatori. (una dintre sportive, după ce am avut primul schimb de replici cu ei, m-a întrebat de unde știu românește 🙂

Totul a fost peste așteptări. Conducătorul delegației românești, profesorul Ioan Bură, antrenor emerit, a fost un partener de discuții impecabil, discuții care au depășit aria sportului. Am sporovăti despre artă, despre Brâncuși (Ioan Bură e din Tîrgu Jiu) și multe altele, conversații spumoase și inteligente de parcă am fi fost la Concursul European de Cultură Generală. Întreaga echipă de antrenori mi-a făcut o impresie excelentă, oameni harnici și modești. Și la fel și sportivii (de fapt, sportivele, că am avut doat un băiat, la juniori), liniștiți, civilizați, la locul lor.

Singura mea surpriză a fost cînd am văzut că din autocar coboară, în brațele tatălui, un copilaș, o fetiță de sub un an. Ceva nu rima. Am fost lămurit imediat, era Eva Maria, fetița Ancuței Bobocel, sportivă care avea să se claseze pe locul 5 la senioare. Pentru ca ea să poată să se antreneze și să alerge, a venit în deplasare, pe banii lui, și tatăl fetiței. Anca Bobocel încă o alăptează pe micuță, așa că era absolut necesar să fie împreună.

România, cu o echipă restrînsă, s-a clasat a șasea pe echipe la senioare (Ancuța Bobocel a tras echipa după ea). În fața unor țări care au venit cu delegații numeroase. E un rezultat bun, foarte bun, avînd în vedere starea sportului de performanță de la noi. Toți alergătorii au alergat cît au putut de bine. Nu sîntem pe podium, dar sîntem acolo, de neocolit. (Dacă îl socotim și pe francezul Palcau, adică Palcău, născut în Franța și cîștigător al medaliei de argint individual, ducînd echipa pe locul întîi, atunci sportivii români chiar au ieșit bine!).

Mă bucur că am acceptat postura de ajutor al echipei, a fost pentru mine o experiență foarte plăcută, o ocazie să văd niște tineri care vor să facă performanță, chiar dacă asta nu le aduce satisfacții materiale majore (premierile pentru sportivi au fost sistate de ceva vreme la nivel național).

Hai România!

PS În fotografie apar tinerele franțuzoaice care au purtat drapelul și pancarta  “România” la deschidere.

 

Pentru că e ziua lui de naștere, zic să mă alătur cu un mic omagiu adus marelui sculptor francez, născut în România. Așa a fost reținut de cultura mondială. Pentru că Brâncuși este o stea fixă în constelația valorilor în care cred, am înțeles să-l apăr de un grup de golani culturali care voiau să se îmbogățească de pe urma marelui artist. Și am fost nevoit să-l apăr și la tribunal, pentru că unul din acei golani m-a tîrît în trei procese (distincte) pentru ceea ce am scris în apărarea artistului. Articolul principal a fost “Brâncuși și Clona Infinitului” (în Academia Cațavencu), în care am sărit în ajutorul unui important om de cinema și de televiziune, atacat de golanii respectivi și uluit de tupeul lor.  Pe scurt, era vorba de un montaj grosolan în urma căruia “apăreau” pe piață și erau autentificate peste o sută de noi lucrări “descoperite în poduri”. Cum o lucrare e minim 3 milioane de euro, tunulrespectiv aducea minimum 300 de milioane în buzunarele lor. Golănia a fost bine montată, o “lucrărică” ajunsese și pe biroul unui mare colecționar de artă, astăzi pușcăriaș. La tribunal a trebuit să merg în persoană, nu doar prin avocat, și să mă apăr. Judecătorul care avea dosarul cu pricina mi se părea destul de bătut în cap, nu înțelegea ce am eu cu niște descoperitori de valori culturale. Cînd mi-a dat cuvîntul (cerîndu-mi să stau drepți) am spus chiar fraza din titlu”După cum se știe, după ce a murit, Constantin Brâncuși nu a mai sculptat nimic” Judecătorul a tresărit și m-a rugat să explic. “Toate operele marelui scultptor sînt inventariate de sine însuși, cu specificarea că atît a lucrat, atît recunoaște că a făcut în timpul vieții. Cum după ce a murit nu a mai sculptat, e clar că toate aceste făcături nu au legătură cu Brâncuși”Judecătorul mi-a dat dreptate, dar tolomacul cu procesul m-a mai chemat de două ori în Justiție. Fără succes.