O ştire care a trecut aproape neobservată: bustul poetului Grigore Alexandrescu, cea mai veche statuie din Tîrgovişte,  a fost furat. Detalii aveţi aici. Să fie asta o revoltă împotriva operei literare a sus-numitului? Nici vorbă. Nu trebuie căutată nici o explicaţie culturală, nu e vorba de batjocorirea valorilor naţionale. E vorba, pur şi simplu, de furtul unei bucăţi babane de bronz. Asta au văzut cei care au demontat şi furat statuia, o sursă de bronz. Din care vor face nişte cazane de ţuică.

Am tot întrebat, am scris, m-am mirat pe tema asta: cum de se primesc la fier vechi tot felul de piese care nu au cum să provină din moşteniri de familie.?Cînd se duce “recuperatorul de metale” cu o şină de cale ferată, cu un capac de canal, cu cabluri de cupru sau cu nişte robinete industriale, de ce nu e anunţată poliţia? Pentru că, în mod clat, e vorba de furt, iar cumpărarea la centrele de colectatre e tăinuire şi ascndere a unor bunuri furate. E fapt penal.

Probabil, bustul lui Grigore Alexandrescu nu va ajunge la centrul de colectare, va fi topit undeva, în clandestinitate, iar din materialul rezultat se vor face cazane de ţuică. Se pierde o operă de artă, dar se cîştigă un pic la alcoolemia naţiunii. Făcînd haz de necaz, parcă Alexandrescu s-a şi gîndit la întîmplarea asta cînd a scris poezia Adio. la Tîrgovişte!

 

Ne întrebăm de cîţiva ani cum de a ajuns presa română în punctul ăsta, la un pas de moartea clinică. Sigur, e un anume paralelism de făcut cu scăderea presei scrise în general, în lume, din cauza afirmării presei digitale. E o explicaiţe pentru restul lumii, pentru presa de la noi e parţială. La noi a început cam în momentul în care s-a afirmat Becali, care şi-a dat seama că-l costă puţin ca să apară mereu la ştiri, să se scrie texte despre el în toată presa.. A făcut pe bufonul, a dat încoace şi încolo, a acceptat dictonul maiorescian, fără să fi auzit de el: “Scrieţi băieţi, orice, numai scrieţi” . Pe lîngă Becali au intrat şi alţii, văzînd reţeta. A devenit comod să nu mai cauţi subiecte, să le iei pe tavă de la “subiectele subiectelor”. Lenevirea spiritului jurnalistic a lovit din plin. Scăderea prestigiului a urmat în mod logic. Lîngă Becali au început să apară costinmărculeştii, simonelesenzuale care aveau grijă să nu deruteze paparazii pentru ca nu  cumva  să nu li se facă poze bînd, mestecînd, pipăind la locul stabilit. E ca în bancul acela în care o debutantă întîrzîie la o filmare şi e întrebată de ce, iar ea spune “m-a urmărit cineva, şi mergea prea încet! “Tabloidizarea a devenit totală cînd televiziunea din garsoniera lui Diaconescu a intuit că există un public derutat pe care îl poate recupera gratis, ori cu preţul iluziei că face dreptatea de care presa scrisă nu s-a mai interesat, ocupată cu Gigi. Din toată această confuzie axiologică, din toată erodarea prestigiului presei a cîştigat, exact, Becali. Cum spuneam şi cu altă ocazie, el e adevăratul cîştigător al alegerilor.

Din păcate, după cum merg lucrurile, presa română, presa scrisă, nu va mai avea o doua şansă. Se va vinde, în continuare, iluzia că dreptatea se face din studiourile de televiziune. Se va guverna de acolo. Ziarele vor fi ceva de luat peste picior de către Mircea Badea. Pînă vor dispărea. Căci Antena 3 nu e decît puiul în uniformă al OTV!

Alături de urările mele cele mai bune, vă las în compana unei imagini care mi-e dragă. Unul din zecile de curcubee pe care le-am văzut în Noua Caledonie

.

Televiziunile franceze au difuzat, în perioada asta, o grămadă de filme cu Depardieu, încît dacă nu ai fi ştiut că e vorba de refugiul fiscal al actorului, puteai foarte bine să crezi că e un omagiu postum! Ceea ce credeau guvernanţii francezi că se va întoarce împotriva   lui Depardieu, acuzele de laşitate şi de lipsă de patriotism, au avut alt efect şi, încet, încet, un nou val de simpatie îl spală pe actor. Pentru că Depardieu nu este un moştenitor al unei averi fabuloase care părăseşte ţara strămoşilor săi bogaţi. Dimpotrivă, e vorba de un om cu o biografie de sărac, pînă la un moment dat. Crescut, într-u  orăşel proletar din centrul Franţei,  de un tată alcoolic şi violent, care vindea l’Humanité (ziarul comuniştilor francezi) şi de o mamă care, ca să nu mai îngreuneze familia cu noi guri, avorta mereu, Gérard nu avea alt viitor în faţă decît să muncească şi să devină ca tatăl lui, beţiv şi violent. Nici şcoala nu i-a plăcut viitorului actor. La 13 ani a scăpat cu noroc de închisoarea pentru minori. La 14 ani s-a angajat la o tipografie. La 17 ani plecă la Paris, cu un prieten, să-şi încerce norocul. Se agnajează la diverse circuri ambulante, apoi ajunge la Teatrul Popular, unde joacă pentru muncitori. Ce stîngă mai curată şi mai pauperă vreţi? Nu-şi neagă originile, mai tîrziu va susţine Partidul Comunist Francez, apoi pe Mitterand la preşedinţie.

De cînd şi-a anunţat intenţia de a părăsi regimul fiscal al Franţei, brusc, Depardieu e numit “prietenul lui Sarkozy”!. Stînga îl beşteleşte pe unde apucă, primul ministru îl face de ruşine, îl acuză în fel şi chip. Depardieu plăteşte, în ultimul an, 85% impozit! Iar viitorul sună sumbru pentru bogaţi, deşi Legea care impozita cu 75 % veniturile mari a căzut la Consiliul Constituţional. Depardieu s-a trezit şi e revoltat. Atît de revoltat încît va părăsi Franţa. Dar nu toată Franţa, ci doar Franţa lui Hollande. În scrisoarea către premierul Ayrault, Deardieu îşi consfinţeşte poziţia de dreapta: “Plec pentru că dumneavoastră consideraţi că sccesul, creaţia, talentul, de fapt, diferenţa, trebuie să fie sancţionate!”

 

Într-un top 100 al fazelor tari de televiziune prezentat de un post francez, pe locul întîi s-a situat o mică poveste care mi-a plăcut foarte mult, deşi e, în mod clar, încărcată de aroganţă. Un concurent la varianta americană de ala Vrei să fii milionar, John Carpenter, a ajuns în faţa întrebării finale, de un milion de dolari. Regis, moeratorul emisiunii, i-a spus că nu a folosit pînă atunci niciuna dintre variantele ajutătoare. John Carpenter a spus că, la această întrebare, ar vrea să apeleze la varianta “sună un prieten”. A vrut să-şi sune familia, să vorbească cu tatăl său. Cînd l-a avut la telefon, a spus: “Tată, sînt în faţa ultimei întrebări, dar nu te-am sunat ca să-ţi cer ajutorul, te-am sunat ca să-ţi spun că tocmai voi cîştiga un milion”. După care, în faţa prezentatrului uşor descumpănit, John Carpenter a dat răspunsul corect. (Tot parcursul acestui concurent îl puteţi urmări aici) .Deşi e o doză destul de mare de aroganţă în aceadtă atitudine (după părerea mea), totuşi, cred că împortantă este, aici, mîndria unui fiu care-şi sună tatăl ca să-i anunţe o reuşită. Şi, trebuie să recunoaştem, să cîştigi un milion de dolari pe bază de ce ai în cap e o reuşită!

Un moment de respiro, o amintire de la mare. Poate e nevoie și de așa ceva, acum, în zumzetul finalului de an. Iată o fotografie care să vă acompanieze pornirea nostalgică.


O caricatură de Mardale face, adesea, cît zeci de editoriale. Ceea ce e cazul şi cu desenul de mai jos.

 

Am o mare admirație pentru oamenii dedicați spiritului, credinței, mai ales. Îi admir pe preoți, pe călugări, pe pastori, pe rabini,  pe pustinici. Vorbesc foarte serios. Dar admirația mea se referă doar la prelații autentici, nu la papagali. (Știți, probabil, povestea cu preotul care a venit la Arghezi și l-a întrebat ce crede, dacă există sau nu Dumnezeu, că ar vrea să afle de la cineva autorizat. iar Arghezi i-a spus: Părinte, dacă ai astfel de întrebări, de ce te-ai făcut preot și nu te-ai făcut căcănar?!). Mi se pare că este înălțător să-ți dedici viața credinței (nu una anume, nu fac, în această postare, o deosebire prea mare), să încerci să ții legătura între semenii tăi și lumea textelor sacre.Să dai spiritului o importanță mai mare decît trupului. De la această premisă pornesc atunci cînd spun că Mihai Gâdea are circumstanțe agravante pentru ceea ce face acum. El s-a pregătit să devină un slujitor al lui Dumnezeu, a făcut o facultate de Teologie, era gata să-i lumineze pe semenii și frații săi. Dar a luat-o în altă direcție. A ales să iasă din lumea pentru care se pregătise. Cînd îl văd (de fapt, de ceva vreme nu mă mai uit, dar am ecouri) cum se pune în slujba lui Felix, un odios servitor al Diavolului Roșu, încerc să-mi explic cumva situația. Nu cred că Mihai Gâdea nu știe cum a prigonit Securitatea lumea credincioșilor. Nu cred că nu știe, de asemenea, să deosebească, așa, la modesta scară umană, adevărul de minciună. Atunci, cum se explică rîvna odioasă cu care pledează pentru “valorile” lui Felix? Nu-mi pot explica rolul lui de inchizitor transfigurat atunci cînd atacă alți semeni. Asta e iubirea de oameni pentru care s-a angajat, prin drumul lui profesional, prin jurămintele lui spirituale, Mihai Gâdea?Nu pot să înțeleg ce mecanism sufletesc pervers acționează atunci cînd îl slujește pe Iuda. Nu arunc cu piatra, nu-l judec pe Mihai Gâdea. dar nu pot să nu afirm ce cred: dacă există o judecată de Apoi, atunci Mihai Gâdea va confisca, pentru sine, un întreg complet de judecată.

Pentru că a vrut să se lipească şi el de Moş Crăciun, să-şi ia un pic de strălucire, Crin Antonescu a venit cu o urare pentru toţi cei  care se numesc Cristian. Dar nu a lăsat lucrurile aşa, a inventat şi un Sfînt Cristian care, culmea, nu există în calendarul Ortodox pe 25 decembrie. Acolo, în calendar, este marcată doar Naşterea Domnului. Dar, ignorantul, leneşul repetent de la Istorie, a vrut să se dea mai catolic decît Patriarhia, inventînd un sfînt. După ce a luat 300 de like-uri, postarea a dispărut de pe net. dar o găsiţi aici! Păi, cu astfel de gafe, Crin va ajunge la Cotroceni cînd comemorăm un alt sfînt: Sfîntul Aşteaptă!

Să mai luăm şi un subiect uşor şi plăcut. Vă propun un cîntec interesant. E vorba de Comme d’habitude, cimpusă de Claude François. da, cînd o asculţi zici că e o preluare în franceză a mai cunoscutei melodii My Way. Ei, bine, nu e aşa. Cum spuneam, compozitorul şi primul interpret este Claude François. Paul Anka, în vizită în Sudul Franţei a auzit piesa, i-a plăcut şi a cumpărat dreptul de autor. Apoi a rescris-o pentru Frank Sinatra. Astăzi, My Way este cel mai tare cover din lume. Iar varianta primă o ştie muuuult mai puţină lue. Eu am ales, petru seara asta de Crăciun, varianta interpretată de Michel Sardou.
http://youtu.be/_pL_mDNsJUs