De fiecare dată, de Sărbătoarea Muzicii, îmi aduc aminte de prima mea vizită în Franța (și, de fapt, în Occident), începută pe 21 iunie 1990. Primisem o bursă UNESCO, pentru tineri scriitori și asta însemna că voi petrece o lună la Paris. Aveam o diurnă de la Uniunea Scritorilor pînă să intru în “pîinea” de la bursă. Dar nu-mi rezervasem nici un hotel, aveam în buzunar adresa regretatului meu prieten Țepi, Radu G. Țeposu, care ajunsese cu două săptămîni înaintea mea și stătea în Cité Universitaire, Maison du Mexique, unde reușise să închirieze o cameră (era vară, studenții cam plecaseră) prin nu știu ce româncă lucrînd acolo. Habar nu aveam cum se ajunge la Cité Universitaire, îmi spuneam că, odată ajuns în paris, mă descurc, știu limba, ajung eu cumva să dorm undeva. Norocul meu a fost că am ajutat o doamnă în vîrstă să urce bagajele și să se instalezîe în avion. Pe ea o aștepta fiul, doctor de ceva ani la Paris. Fiul doamnei m-a dus pînăâ exact la singura adresă pe care o știam. Dar Țepi nu era acasă. Umbla toată ziua la întîlniri cu diaspora, cu eventuali parteneri francezi,  voia să stabilească legături pentru revista Cuvîntul pe care o conducea. Am stat cîteva ore în curte, apoi mi-am adus aminte că și Matei Vișniec locuiește în Cité. Am reușit să găsesc clădirea și camera. Matei era acasă. Și m-a invitat să intru. Mi-a spus de la bun început: “Bătrîne, dacă vrei, eu am o saltea și poți dormi la mine pînă-ți găsești un loc să dormi”. Am fost tare suprins. relațiile noastre din țară nu erau de frăție, ne știam, ne nimeream la aceeași masă la Casa Scriitorilor, discutam și cam atît. Eu îl căutasem să-mi las bagajul pînă vine Țepi. Dar am rămas acolo două săptămîni. A fost unul dintre gesturile de solidaritate cela mai impresionante peste care am dat în viață. Îi mulțumesc, în gînd, în fiecare 21 iunie pentru asta.Un om minunat.

După ce mi-am lăsat bagajul am ieșit cu Matei să-mi arate Parisul. Care era în sărbătoare, peste tot se cînta, erau piane scoase în stradă, orchestre, coruri, grupuri vocale, folkiști singuratici, tot ceea ce poate cînta, într-un cuvînt. Eu veneam de pe alt tărîm, din Bucureștiul răvășit de mineri, dintr-un oraș plin de bube și răni.

Seara, adăstînd într-o braserie, uimit de ce-am văzut, mi-au căzut ochii pe un afiș în care se spunea că, potrivit unei legi din 19 și nu știu cît nu se servește alcool “aux mineurs”. “Mineur “înseamnă în franceză și miner, și minor. Dar cum eu veneam după trecerea minerilor, am tresărit și l-am întrebat speriat pe Matei: Cum, și aici minerii fac ravagii?” . El m-a privit îngăduitor și mi-a spus că, de fapt, e vorba de minori!

Pentru mine, așadar, ziua de 21 iunie nu este numai Sărbătoarea Muzicii, ci și aminirea unui act de mare generozitate făcut de scritorul Matei Vișniec. Au trecut ceva ani de atunci, dar eu nu am uitat să te pomenesc în gînd de 21 iunie și să-ți mulțumesc, Matei!