Ieri am semnat scrisoarea de protest care îi ia apărarea lui Andrei Pleşu, atacat mîrlăneşte de alde Gîdea şi Ciuvică. Astăzi, Cezar-Paul Bădescu susţine că scrisoarea, semnată deja de sute de oameni, e ridicolă pentru că e ridicol să-l aperi pe Andrei Pleşu de cei doi prostălăi (ca să fiu delicat). Cum adică să demonstrezi că Pleşu e mai bun decît detractorii lui, că doar toată lumea ştie asta. Întîi, o nuanţă: nu asta face scrisoarea de protest. Ea nu face o demonstraţie a capacităţii intelectuale a domnului Pleşu prin comparaţie cu cei doi, ceea ce, într-adevăr, ar fi ridicol.. Scrisoarea ia act de un atac huliganic, de o mînjire impardonabilă a spaţiului public. Semnatarii ei îşi demonstrează solidaritatea cu un om scuipat de două fiinţe care, în alt context, e adevărat, nu ar merita să fie băgate în seamă. Pentru a susţine “utilitatea” scrisorii, dau două mici exemple.

În 1993, am fost la o întîlnire cu preşedintele Asociaţiei Coreenilor din Los Angeles pentru a discuta despre statutul minorităţii coreene în SUA. Eu am ajuns la locul întîlnirii, ca ardeleanul, cu zece minute înainte. El a întîrzîiat zece minute după ora fixată. Şi-a cerut scuze, dar fusese să vadă un film  în avan-premiera cu presa. Era vorba de filmul Falling Down, cu Michael Douglas. In acest film, dacă nu l-aţi văzut, personajul principal sparge cu o bîtă magazinul unui negustor coreean. Preşedintele Asociaţiei întîrzîiase pentru că a trebuit să redacteze, pe loc, pentru presă, un protest la adresa filmului. Eu, naivul, l-am întrebat: “Credeţi că vor opri filmul!?”. “Cum adică să-l oprească?! De ce?”,”Păi, din cauza protestului Dvs.”. Nici vorbă, nici nu am cerut aşa ceva, filmul e un produs care trebuie să intre în circuit, să-şi scoată banii etc”. “Şi atunci, de ce aţi protestat?””Ca să se ştie că am protestat. Să se ştie poziţia noastră”

Al doilea exemplu este al unui cleric german trăitor pe vremea lui Hitler, al cărui nume îmi scapă acum . În schimb, nici citatul nu-l ştiu exact! 🙂 Zicea aproximativ cam aşa: “Cînd i-au ridicat pe homosexuali, cum nu eram homosexual, nu am zis nimic. Cînd i-a ridicat pe evrei, nu am zis nimic, nu eram evreu. Cînd m-au ridicat pe mine, nimeni nu a zis nimic, nu avea cine.”.( În fine, citatul exact e mult mai bun şi mai dramatic, poate îl are cineva să-l inserez) (mulţumesc Răzvan Pascu! iată varianta integrală aici, în engleză )

Am semnat scrisoarea de protest, aşadar, să se ştie că protestăm. Şi n-aş vrea ca, peste nişte ipotetice sute de ani, cînd vreun ipotetic pasionat va cerceta istoria României de azi, să ajungă la concluzia: Andrei Pleşu, un scriitor român, a fost atacat de golani şi nimeni nu a zis nimic.

 

Lumea şi-a ridicat sprîncenele a mirare cînd a aflat rezultatul cu care a ieşit, din nou, şef suprem Ăla Micu, nepotul Preşedintelui Nemuritor al Republicii Populare şi Democrate a Coreii de Nord. ! Îl ştiţi pe preşedintele nemuritor Kim Ir Sen, doar a murit acum cîţiva ani şi l-a lăsat pe fiu-su,  care şi el a murit şi a ajuns la butoane ăsta cu freza ciudată, puştiulică gras şi nervos. Da, alegerile au fost cîştigate cu sută la sută de pokemonu’ cu freză, prezenţa la vot fiind sută la sută. S-au mobilizat, ce mai!

Totuşi, mirarea în faţa acestui rezultat este nemeritată. O astfel de unanimitate care nu a zis nici pîs  s-a înregistrat, în mod oficial, înainte de 89, în România. Şi nu trebuie să uităm asta. La nu mai ţin minte exact care realegeri, din  judeţul Sălaj (şi nu nu judeţul Zalău) s-a transmis  spre Capitală :prezenţă la vot: sută la sută. pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu votînd sută la sută. Autorul acestei aberaţii se numeşte Ion Traian Ştefănescu (foto), care pe vremea aceea era prim secretar al Comitetului  Judeţean al PCR Sălaj. În restul ţării, toţi ceilalţi şefi de judeţe au raportat cifre aberante, 99,8 % , 98,99% etc, socotind că de la definitivarea listelor pînă la votare a mai intervenit un deces, o îmbolnăvire gravă etc. Doar tovarăşul Ştefănescu a avut curajul să înfrunte legile statisticii dînd cifra beton.

Tov Ştefănescu s-a descurcat după Revoluţie, nu l-a întrebat nimeni de sănătate (deşi, în dec 89 a înarmat gărzile patriotice din Craiova, unde ajunsese tot prim-secretar de judeţ, cu cozi de lopată ca să stingă revolta de la Timişoara), ba chiar a fost profesor la ASE, acum colaborînd, unde altundeva, decît la Spiru Haret! Are ce să-i înveţe pe tineri!

 

Bunica mea, născută undeva în 1904, îmi povestea că pe vremea cînd era ea copil, a auzit în sat că a apărut o cutie din care se auzeau voci omeneşti. Nimeni din Şeitin, judeţul Arad, o comună destul de înstărită, nu avea, la vremea aia, un aparat de radio, aşa că se discuta din auzite şi din ce mai spunea presa vremii. mai tîrziu, în ultimii ei ani de viaţă, locuind cu noi în Arad, bunica mea se minuna tare de telefon: “Mare mai e şi asta, tu eşti la Timişoara, noi la Arad, şi te auzim ca şi cînd ai fi lîngă noi”. Televizorul nu l-a priceput. Se uita dar nu înţelegea ce şi cum. “îmi place cînd văd cai” spunea bunica mea, şi de fiecare dată cînd erau imagini cu cai, i se lumina faţa.  Pentru ea televizorul era un fel de geam prin care, uneori, vedea cai într-o gospodărie de la periferia Aradului, casa noastră, unde nu erau cai de obicei. Pentru mine televizorul alb-negru era ceva normal. Prima imagine la un televizor color, văzută de mine în Polonia în 1980, a fost un mic şoc. Apoi m-am obişnuit. Citeam SF pe cînd eram copil şi-mi imaginam, foarte îndrăzneţ, videofoanele. Jucam “telefonul fără fir” fără să trec dincolo de gluma conţinută în numele jocului. Nu-mi imaginam că vor exista telefoane fără fir, deşi scrisesem o poveste cu un echipaj românesc întorcîndu-se de pe Marte (da, deja se zburase pe lună). Îmi lăsam imaginaţia să zboare, vedeam lumea viitorului super tehnologizată, anul 2000 mi se părea, în anii 60, un tărîm SF.

Au trecut peste noi pagerele, telefoanele portabile cu ditamai bateria şi antena, am ajuns la telefoane mobile, la smartfoane, mai de curînd.

Centrele judeţene de calcul mi se păreau nişte bastioane ale tehnicii de vîrf. La Universitatea din Timişoara îi vedeam pe cei de la informatică purtînd sub braţ nişte cartele perforate pe care le foloseau la computerul gigant aflat într-o sală specială unde se intra numai pe bază de legitimaţie. Calculatoarele au evoluat, apoi foarte repede. Eu mi-am cumpărat primul PC, un 386. Apoi am ţinut ritmul şi am ajuns la Pentium. Am avut şi latop-uri.  Internetul a venit aproape prin surprindere peste generaţia mea. Unii s-au adaptat, alţii s-au dat bătuţi. Unii au rămas la maşina de scris. Eu am fost mereu un optimist, mi-a plăcut progresul. Nu ştiu programare, dar folosesc destul de corect un computer şi programele destinate marelui public. Poate că, într-o zi, în anii ce vin, şi eu mă voi da bătut. Dar mai e pînă atunci! 🙂

Se spune că noua generaţie de tineri are deja modificări anatomice la degetele de la mînă din cauza scrisului pe tastatura telefonului. Eu scriu cu un singur deget, de aceea prefer să ajung la computer pentru texte mai lungi (computerul mai seamănă, cumva, cu maşina de scris.)

În seara asta mi-am dat seama cîte prăpastii se nasc între generaţia mea şi cele care vin. I-am cîntat (mă rog, e mult spus) unei fetiţe de doi ani şi patru luni, cîntecul Frère Jacques, frère Jacques. I-a plăcut, dar nu-l ştia. Ceea ce a urmat a fost pentru mine un şoc: a luat Iphone-ul, l-a deschis (ştie deja codul), a intrat pe youtube şi, apoi, mi-a întins telefonul spunîndu-mi: “On cherche”( Căutăm). Totul cu o naturaleţe care m-a lăsat perplex. O fetiţă de doi ani şi patru luni care, jucîndu-se cu o tabletă pentru copii,  a ajuns să înveţe alfabetul în totalitate. Nu citeşte încă, probabil pentru că nu şi-a propus.

Între bunica mea, copil, care auzise de cutii de lemn din care ies voci omeneşti şi fetiţa din seara asta au trecut o sută de ani. În nici o altă sută de ani din istoria omenirii progresul tehnologiilor nu a fost atît de rapid, de violent, aş zice. Gînditorii de azi numesc această etapă de dezvoltare drept “singularitate”. Există chiar o Singularity University (“on cherce”, dacă vreţi mai multe). Nu am scris rîndurile astea ca un om înspăimîntat de viteza cu care se mişcă lumea în jurul lui. Nu sînt retrograd, nu cred că trebuie să ne întoarcem la opinci pentru a ne regăsi autenticitatea. Nu cred că lumea merge într-o direcţie greşită. Am consemnat doar un moment de mare uimire pentru mine, un moment în care, un copil de doi ani şi un pic  mînuia un aparat mai puternic decît un Centru judeţean de calcul  şi-i dădea curiozităţii ei o formalizare tehnologică pe care, acum douăzeci de ani (nu mai mult), nimeni nu o prevăzuse. 

Doamne dă-mi puterea şi luciditatea să înţeleg vremurile în care trăiesc. Nu aş vrea să ajung în situaţia  să mă uit la cine ştie ce maşinării ori gadgeturi sofisticate şi să mă bucur doar cînd pe ecranele lor, în te miri cîte dimensiuni, voi vedea cai.

 

Da, am rămas dator. V-am anunţat că am fost nominalizat la Premiul Cartea Anului 2013, dar nu v-am anunţat că nu am cîştigat. Deşi mă aşteptam ca titlul să fie adjudecat de  cartea domnului Profesor Paul Cornea , nu a fost aşa. La capătul unei festivităţi impecabile, în care s-a vorbit în egală măsură despre fiecare nominalizat,  a cîştigat buna mea prietenă Adriana Babeţi. Dacă aş fi fost în juriu şi eu aş fi votat la fel! Felicitări, Adriana Babeţi!

Da, acum că am ajuns nominalizat, a mai rămas să scriu în viitor o carte cu care chiar să iau premiul 🙂