Acum cîteva luni am fost sunat de prietenul meu Marius Scarlat, celebru chirurg ortoped din Sudul Franței, care m-a întrebat dacă aș fi disponibil trei zile în decembrie pentru a fi atașat al echipei României la Campionatul European de Cros. Competiția urma să se desfășoare în  Hyeres, orașul în care locuiește el. Am fost de acord în principiu, apoi am fost sunat de organizatorii locali și de un reprezentant al Federației Franceze de Atletism care m-a acreditat. Rolul unui “Attaché d’Equipe” este de a face legătura între organizatori și echipă și de fi translator cînd e nevoie. Am făcut această introducere mai tehnică preîntîmpinînd întrebările “da’ ce ai tu cu atletismul?”. De subliniat că această activitate a fost integral benevolă, ținînd de voluntariat.

Nu m-am dus acolo cu alte gînduri decît acela de a-i ajuta pe conaționalii mei să se simtă cît mai bine la competiție. Să nu aibă nici un stres organizatoric. Am preluat echipa la coborîrea din autocar și am fost alături de ea aproape tot timpul, traducînd, transmițînd informațiile de tot felul de la organizatori. (una dintre sportive, după ce am avut primul schimb de replici cu ei, m-a întrebat de unde știu românește 🙂

Totul a fost peste așteptări. Conducătorul delegației românești, profesorul Ioan Bură, antrenor emerit, a fost un partener de discuții impecabil, discuții care au depășit aria sportului. Am sporovăti despre artă, despre Brâncuși (Ioan Bură e din Tîrgu Jiu) și multe altele, conversații spumoase și inteligente de parcă am fi fost la Concursul European de Cultură Generală. Întreaga echipă de antrenori mi-a făcut o impresie excelentă, oameni harnici și modești. Și la fel și sportivii (de fapt, sportivele, că am avut doat un băiat, la juniori), liniștiți, civilizați, la locul lor.

Singura mea surpriză a fost cînd am văzut că din autocar coboară, în brațele tatălui, un copilaș, o fetiță de sub un an. Ceva nu rima. Am fost lămurit imediat, era Eva Maria, fetița Ancuței Bobocel, sportivă care avea să se claseze pe locul 5 la senioare. Pentru ca ea să poată să se antreneze și să alerge, a venit în deplasare, pe banii lui, și tatăl fetiței. Anca Bobocel încă o alăptează pe micuță, așa că era absolut necesar să fie împreună.

România, cu o echipă restrînsă, s-a clasat a șasea pe echipe la senioare (Ancuța Bobocel a tras echipa după ea). În fața unor țări care au venit cu delegații numeroase. E un rezultat bun, foarte bun, avînd în vedere starea sportului de performanță de la noi. Toți alergătorii au alergat cît au putut de bine. Nu sîntem pe podium, dar sîntem acolo, de neocolit. (Dacă îl socotim și pe francezul Palcau, adică Palcău, născut în Franța și cîștigător al medaliei de argint individual, ducînd echipa pe locul întîi, atunci sportivii români chiar au ieșit bine!).

Mă bucur că am acceptat postura de ajutor al echipei, a fost pentru mine o experiență foarte plăcută, o ocazie să văd niște tineri care vor să facă performanță, chiar dacă asta nu le aduce satisfacții materiale majore (premierile pentru sportivi au fost sistate de ceva vreme la nivel național).

Hai România!

PS În fotografie apar tinerele franțuzoaice care au purtat drapelul și pancarta  “România” la deschidere.

 

Mi-am readus aminte de figura foarte cunoscută a violonistului, dirijorului și, evident,compozitorului Vladimir Cosma cînd am văzut un interviu cu el în Figaro Magazine din 15 martie 2013. A scris muzică pentru peste 300 de filme, lucrări simfonice și chiar ăiese de muzică, să-i zicem, ușoară. Titlul interviului este Muzician panoramic. Voi reține două întrebări și răspunsuri care au legătură cu România”Prima am,intire muzicală? – La București, la 7 ani, am fost vrăjit de culoarea orchestrală și de expresia impresionistă a Sheherezadei de Rîmski-Korsakov”; “Ș cea mai frumoasă amintire din copilărie? – Sentimentul de siguranță în brațele tatălui meu sau mamei mele cînd fugeau spre un adăpost în timpul războiului”.(E interesant de subliniat faptul că o amintire poate fi plăcută chiar dacă ea evocă războiul, bombardamentele etc. Aviz nostalgicilor!). Uneori, în discuțiile cu francezul mediu, numele lui Vladimir Cosma este mai eficient decît cel al lui Cioran și Ionesco, atunci cînd vrei să dai exemple de români care nu ne fac de rîs în țara lor, ba, dimpotrivă..

Pnetru mine, personal, Vladimir Cosma mai înseamnă ceva. Fiind născut pe 13 aprilie, avem aceeași zi de aniversare. Pînă anul trecut o sărbătorea și Nea Sergiu!

Update: Un interviu amplu cu Vladimir Cosma, în franceză, aici.

 

 

În viermuiala mondenă de la noi, în care pînă și scara non-valorilor e inversată, sîntem bombardați de zăvorance și de senzuale, de fotbaliști de pe banca de rezerve sau asistente de televiziune care nu știu deschide gura (în public). Și, totuși, există oameni despre care merită să vorbim, oameni care au succese autentice și cu care nu ne e rușine să defilăm. Mă voi ocuppa, în fiecare duminică de un astfel de nume dintre cele pe care le cunosc. Voi începe cu un nume destul de rar pomenit în România, acela a lui Vlad Bina (absolvent de arhitectură la Mincu). Vlad a lucrat pentru Matrix Reloaded și Matirx Revolutions, pentru Sin City și Codul lui da Vinci. Și nu numai.  Specialitatea lui este decorul virtual. Iar realizările le vedeți aici.

Am avut plăcerea să-l cunosc și vă pot spune că Vlad e un om de o modestie și de o cumsecădenie de foarte rară calitate. În ciuda unor realizări extraordinare, succesul nu i-a întunecat mințile, nu i s-a urcat la cap, nu l-a făcut să umble cu nasul pe sus.

Scriu această postare în speranța că se va găsi vreun muzeu, vreo fundație care să-l invite în România pe Vlad Bina cu o expoziție despre munca lui . Și în speranța că astfel de exemple vă pot face duminicle mai plăcute.