Toamna anului 1990, eram în avion, în drum spre Paris, cu alți 24 de jurnaliști români selectați pentru programul Presse et Solidarité oferit de ascociația cu același nume, prin Ambasada Franței la București. Urma să avem cinci săptămîni de experiență în presa de acolo, întîi o săptămînă la Școala de Jurnalism din Lille, apoi patru săptămîni în diverse redacții din toată Franța. Eu am avut șansa să fiu repartizat la Le Figaro, în Paris.

Cu două zile înainte de întoarcere ne-am reîntîlnit tot grupul (vorba vine, unii au încasat banii de bursă și au șters-o englezește, persoane cunoscute, nu spun cine ! ) pentru a primi diplome de stagiu, de data asta, la Școala de jurnalism din Paris, mini-festivitate programată pentru ora 18. Înainte am avut o invitație la primăria Parisului unde am fost primiți de adjunctul lui Jacques Chirac, primarul de atunci. Organizatorii așteptau un grup de 24, dar am ajuns doar jumătate din noi, restul erau la cumpărături (Unul din grup și-a cumpărat televizor color din Lille, că a fost ofertă, și l-a plimbat cu el prin toată Franța).

Am fost tratați ca niște oameni imprtanți, primiți cu șampanie și plimbați prin clădirea impresionantă, prin încăperi la care publicul nu are acces. După primăria Paris, am mers la Festivitatea cu diplomele, care nu a ținut mult, înmînare, felicittări, un fursec, o șampanie, au revoir. Cineva dintre noi, nu mai știu cine, ne-a comunicat că sîntem invitați la Paul Lambrino, nepotul lui Carol al II-lea,  care călătorise cu noi în avionul spre Paris. Îl remarcasem, făcea curte insistentă unei stewardese. Nu știu nic acum  exact modul în care a ajuns invitația la noi. Cum nu aveam alt program și eram curios, m-am alăturat grupului. Am ajuns la adresa lui Paul, undeva în Saint-Germain-Des-Prés, cartier chic, scump. Locuința era mai degrabă modestă, nu am vizitat-o, am stat în sufragerie unde, pe masă erau niște fursecuri și cîteva sticle de vin. Cred că și o șampanie. Noi nu am dus nimic, deh,  veneam dintr-o țară cu politețe socialistă: venim la tine să ne dai. În fine, după vreo oră și jumătate de discuții (în care gazda noastră, subliniez, vorbea doar în franceză) s-a terminat vinul. Am așteptat să mai apară niște sticle, că doar tocmai ne spusese că e prinț moștenitor, dar nu au mai apărut. Ușoare momente de stînjeneală.  După ce toată lumea și-a terminat paharele, am plecat. Eu voiam să mai stau prin zonă, nu m-am grăbit spre hotel, unde era ideea să bem niște bere în hol (bere cumpărată din timp, de la super-market). Și bine am făcut pentru că, din întîmplare, acolo, pe rue Cherche Midi, am nimerit  la finalul unei petreceri dată de Paco Rabanne, unde am reușit să intru cu legitimația de ziarist străin (!) și să mă minunez. Dar asta e altă poveste.