Premiantul sînt eu, asta ca să fie clar de la început. E vorba de o poveste de-a mea pe cînd eram în clasa a VIII-a ( B) la școala generală din cartierul Bujac, municipiul Arad. Poate pentru că mama m-a învățat alfabetul înainte de a merge la școală, cînd am și început să citesc, m-a făcut să iau premiul întîi. În fiecare an, fără efort. Mi-a plăcut la școală, am fost activ, m-am înscris la Palatul Pionierului la tot felul de cercuri, am fost în tabere, în excursii, am debutat cu o poezia în clasa a șaptea într-o culegere.

În clasa a VIII-a, într-o zi, repetentul clasei, cu doi ani mai mare decît noi, care ne cam teroriza, i-a cerut, într-o pauză, unui vlăjgan (care nu era neapărat un băiat rău) să-mi dea o palmă, pe motiv că am note bune. Sărmanul băiat, fiind fricos, a venit la mine la bancă și mi-a tras o palmă. M-am ridicat și i-am dat un pumn în burtă, apoi l-am împins în dulapul cu material didactic. L-am lăsat pe jos, și, spre uimirea celorlalți colegi, m-am năpustit asupra repetentului, într-un act de curaj neașteptat. I-am cărat cîțiva pumni, l-am trîntit pe jos (eram destul de vînjos), el, suprins, nu a reacționat, și chiar atunci a intrat pe ușa clasei directorul școlii, profesorul Iulian Negrilă. Rezultatul a fost că mi-a scăzut nota la purtare și, pentru prima dată, nu am luat premiul întîi. Mi-au dat totuși un premiu special, după ce directorul a aflat, în fine, cine a fost de vină.

Mi-am amintit această întîmplare cînd am privit dezbaterea de la DIGI TV, în care repetentul Crin Antonescu (a rămas de două ori repetent la facultate, se știe) a ațîțat-o pe Elena Lasconi să-l atace pe Nicușor Dan. A fost un linșaj la care premiantul Nicușor a rezistat fără “să-i ia la bătaie” pe cei doi.

Respect Nicușor, eu nu știu dacă m-aș fi stăpînit!

(reiau aici un text mai vechi despre tentativa de racolare a mea de către un ofițer de Securitate. Asta ca o dovadă că nu toți am cedat)

 

Eram student în anul patru, la Filologie, la Universitatea Timişoara, în perioada redactării tezei de licenţă. Pentru a mai câştiga un ban, difuzam revista “Forum Studenţesc”, cu taxiul şi cu umărul. Exact când duceam un teanc de reviste spre sediul ASC (Asociaţia Sutudenţilor Comunişti  cu sediul în Universitatea Timișoara– n.m.), mă opreşte secretarul de partid (comunist – n.m.) pe Universitate şi îmi spune că vrea să-mi prezinte pe cineva.

 

După ce termin treaba, mă duc la biroul de partid, acolo unde urma să se petreacă întâlnirea. Înăuntru, surpriză, un individ despre care ştiam că este securistul care răspundea de toată universitatea, numit Lup Ţepelea, posesor al unui autoturism Lada, cu număr mic, de Bihor.

 

Descumpănit mă aşez pe scaun şi secretarul de partid ne lasă singuri. Omul mă atacă din prima: “Ştii ce hram port, nu?”. Eu, mai mult mort decât viu, mă dau glumeţ: “Hramul Mănăstirii Secu”. Trece direct la subiect: “Ai prieteni mai deosebiţi?” “Da, toţi prietenii mei sunt deosebiţi, e criteriul după care îmi fac prieteni.”

 

Mi-a spus că se referă la Ilie Truţ, tot arădean, student în anul doi, acum în Los Angeles. I-am spus că sunt certat cu el, ceea ce era valabil pentru acel moment. M-a întrebat dacă ascultă Europa Liberă. Eu i-am spus că nu ştiu, eu ascult singur. Ca să putem combate, am adăugat.

 

Eram atât de speriat, încât aveam un fel de curaj nebun. M-a mai întrebat tot felul de banalităţi. Apoi a lansat întrebarea “de forţă”: “Cunoşti oameni nemulţumiţi, care se plâng?”. Cred că am trăit cel mai mare moment de inspiraţie al vieţii mele: “Da, eu sunt nemulţumit. Şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu a spus recent că este nemulţumit de ritmul în care se dezvoltă socialismul. Dumneavoastră sînteţi mulţumit?”, l-am întrebat eu.

 

Deja, cred, eram bifat la insuccese. M-a rugat ca, dacă aud cumva de trădători de ţară sau de sabotaje, să anunţ autorităţile. I-am spus: “Credeţi că mai trebuie să-mi spuneţi aşa ceva? Spiritul meu cetăţenesc mă va face ca, în astfel de cazuri, să anunţ imediat autorităţile. Dar eu sper să nu fie cazul. Dumneavoastră nu speraţi asta?”, am întrebat cu o obrăznicie candidă. Mi-a întins mâna şi mi-a spus la revedere enervat. Scăpasem. Când l-am întâlnit, întâmplător, nu mi-a răspuns la salut!

 

Sigur, pot zice, să fiu bucuros că am scăpat. Dar nu e aşa. Precis acest Lup Ţepelea a reuşit să racoleze mulţi studenţi. Altfel ar fi fost dat afară din Securitate, nu? Adică a mutilat multe destine, a târât în noroiul trădării oameni slabi, neputincioşi în faţa tentaculelor poliţiei politice comuniste.

 

Chiar aşa, câţi studenţi a avut în reţea? Cine doreşte să afle răspunsul îl poate căuta (îl putea căuta în 2004 – n.m.) pe Lup Ţepelea la SRI Timiş, unde am auzit că ar lucra pentru consolidarea democraţiei.