Am cunoscut-o pe Doamna Valmy la New York, prin Liana Cojocaru și prin prietenii de la Lumea Liberă, regretații Dan Costescu și Cornel Dumitrescu. Am stat de vorbă , însă,mai mult în România, unde se reîntorsese după 90. Începusem să lucrăm la o biografie a ei, am înregistrat ore întregi pe reportofon, am și transcris zeci de pagini, dar Doamna Valmy a tot ezitat dacă să publice sau nu cartea. Nu a publicat-o. Mi-a spus lucruri foarte interesante, multe dintre ele se știu acum, au apărut prin tot felul de interviuri, altele s-ar afla numai dacă s-ar publica acea biografie.

Istoria cosmeticii din Statele Unite îi va reține numele din mai multe motive, unul dintre ele fiind că ea a fondat prima școală de cosmetică din New York și a pus bazele Asociației Cosmeticienilor din SUA. Plecată în America spre 40 de ani, divorțată, mamă a unei fetițe, Christine Valmy s-a angajat la un salon de cosmetică. Acolo a aplicat un tratament propriu unei fete tinere care avea acnee. Și care s-a vindecat. Povestea a ajuns într-o revistă iar în urma articolului a primit milioane de scrisori. Milioane. De aici a început totul, rețeaua de cabinete de cosmetică, școala din NY, producția de cosmetice etc. Cînd am ajuns prima dată în NY, înainte de a o cunoaște (îi știam doar numele) am văzut salonul ei pe Fifth Avenue, față în față cu Hotel Plaza. Acum, în acel loc (și în locul altor cîteva magazine de atunci) se înalță celebrul Apple Store, deschis non-stop.

Christine Valmy a avut o activitate politică interesantă și importantă în America, ca membrpă de vază a Partidului Republican a fost apropiată de Nancy Reagan, soția președintelui Ronald Reagan. Alte detalii despre viața și onorurile din timpul vieții puteți citi aici .

În România, Christine Valmy a inițiat Balul de Cristal, un eveniment venit într-un moment în care nu eram pregătiți pentru așa ceva. Aș sublinia totuși, caracterul filantropic al acestui Bal. (unii au rîs atunci cînd o parte din bani au fost folosiți pentru a echipa miile de căruțe din România cu “ochi de pisică”. Au rîs, cu toate că s-a dovedit o inițiativă care a redus numărul de accidente cu căruțe de pe drumurile patriei)

Am avut o șansă de tip “o dată-n viață” cu Doamna Valmy, care mi-a pus la dispoziițe, pentru o lună, apartamentul ei din Manhattan, de pe 55 cu Lexinton. Mi-a dat cheia și o scrisoare pentru administrator, confirmînd că vom locui acolo, singuri. Apartamentul era un penthouse de pe a cărei terasă priveam Citicorp și Waldorf Astoria. Dar, dacă am fi vrut și am fi avut echipe, am fi putut juca și minifotbal. Doamna Valmy era o femeie cu viață socială marcantă, primea musafiri, organiza la ea acasă întîlniri cu prietenii și jocuri (pocher, printre altele). Înainte de apartamentul despre care vorbesc, a avut unul în zona Central Park cu 21 de încăperi. L-a vîndut pentru că era chiar prea mare.

Prima dată cînd s-a dus la biserica românească, imediat după ce a ajuns în SUA, Doamna Valmy a observat dpuă mașini de poliție foarte aproape de clădire. A întrebat ce e cu ele și i s-a spus că românii, cînd ies de la biserică, strigă unul la altul Securistule! și  se încaieră. Mașinile de poliție au stat la post, din păcate, în fiecare duminică, ani de zile, semn că Securitatea și-a îndeplinit de minune misiunea de dezbinare a diasporei.

Nu am mai văzut-o, în ultimii ani pe doamna Valmy, așa au mers lucruile, am afalt cu tristețe despre atacul de cord care i-a fost fatal. Va rămîne pentru mine imaginea unei persoane stenice, neînfricate, care a reușit o carieră extraordinară bazandu-se numai pe propriile forțe. Pare banal, dar nu e. Un om care a făcut ceva pentru alți oameni. Pentru mulți.

RIP, Christine Valmy