Tag Archives: Ioan Morar

Posted on
by

Scriitorul catalan Xavier Montoliu Pauli, din Barcelona, un perfect vorbitor de limba română și un foarte bun cunoscător al literaturii noastre, mi-a făcut bucuria să-mi ia un interviu și să-mi traducă o poezie în limba catalană. O redau mai jos, urmată de versiunea originală din volumul Paloarea, editura Brumar, Timișoara, 2010

 

 

la meva vida mare

 

En un somni inconvenient veig la mare

estant sense edat

arraulida a la cadireta de fusta al porxo de l’herència

i desgranant les tavelles de pèsols dolços (Pisum sativum)

 

(una imatge de la qual ja no marxem)

 

I els grans cauen al bol amb l’esmalt esquerdat

com les llàgrimes dels antics reis als calzes d’or

però aquells grans ja no alimentaran ningú

 

Tal com sé que el meu cor ha bategat per primer cop dins el teu cos, mare,

com en la foscor més feliç

Sé que els dies de la meva vida caben dins d’algunes tavelles

 

D’allí, des de la meva infantesa

al llindar entre l’endavant i l’enrere la mare continua desgranant ara

les tavelles amb pèsols dolços per cap àpat

La imatge d’aleshores viatja per fils invisibles fins a mi

en un batec del cor, en un dolor amagat a l’estern,

en una carta de la mili perduda per altres guerres

 

 

La meva línia de la vida comença al palmell teu mare

I el teu palmell és des d’ara sota terra

 

 

 

viața mea mamă

 

Într-un vis nepotrivit o văd pe mama

stînd fără vîrstă

ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredității

și dezghiocînd păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)

 

(o imagine din care nu mai plecăm)

 

Și boabele cad în vasul cu smalțul ciobit

precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur

dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni

 

Așa cum știu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,

ca în cel mai fericit întuneric

Știu și că zilele vieții mele încap în cîteva păstăi

 

De acolo, din copilăria mea

pe pragul dintre înainte și înapoi mama dezghioacă și-acum

păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă

Imaginea de atunci călătorește prin fire nevăzute pînă la mine

într-o palpitație a inimii, într-o durere ascunsă în stern,

într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie

 

 

Linia vieții mele începe în palma ta mamă

Și palma ta e de acum sub pamînt

 

Posted on
by

Nu l-am cunoscut pe bunicul meu patern, a murit pe cînd tatăl meu avea cinci ani. Îl chema Ioan Morar, după el mi-au dat mie numele. În istoria orală a comunei Apateu, județul Arad, e reținut faptul că în 1918, la Alba Iulia, au participat doi tineri din comună. Unul dintre ei era bunicul meu. Au plecat amîndoi pe jos și, cine știe, poate cu căruțe prinse pe drum, spre Alba Iulia. Au făcut peste o săptămînă. Au ajuns acolo, au fost în mulțime, au strigat și ei ce s-a strigat și, apoi, s-au întors acasă cu cocarde tricolore și cu un drapel. Au povestit, multe zile după aceea, cum a fost, cine ce-a zis, ce s-a hotărît. Doi tineri din Apateu au fost martorii celei mai mărețe întîmplări din Istoria României moderne.

În cîțiva ani bunicul meu a făcut o boală de plămîni și a murit tînăr. Tata avea cinci ani. Și-l aduce aminte ca pe un om blînd și înțelept. Oamenii din sat îl iubeau, de aceea i-a reprezentat la Alba Iulia. Poate că s-a îmbolnăvit de plâmîni în zilele de iarnă cînd a mers necontenit spre destinație, în bătaia frigului. Poate la întoarcere. Asta a fost soarta lui.

De fiecare dată cînd sărbătorim 1 Decembrie îmi doresc să nu ajungem ziua  în care să regret că bunicul meu s-a dus pe jos pînă la Alba Iulia, într-o călătorie care, poate, l-a costat viața.