Archives: 2014

Posted on
by

Am trăit să o văd şi pe asta, deşi am avut o senzaţie de “déjà vu”: la şedinţa de contopire a PDL în PNL, cînd s-a intonat imnul, s-a sărit peste strofa cu “un nume de Traian. Detalii aveţi aici. Au mai făcut-o şi USL-iştii, prin Marcel Pavel, dacă nu mă înşel. Dacă îm trăi într-o ţară serioasă, asta s-ar numi batjocorirea însemnelor naţionale (imnul, drapelul, stema sînt lucruri de care nu-ţi baţi joc, nu le ciopîrţeşti). Ciopîrţirea imnului este echivalentă cu incendierea unui drapel. Dar cum trăim în România, nu e batjocură, ci prostie. Cei care au avut ideea asta pică de proşti de două ori. Proştii nu vor observa subtilitatea şi, deci, nu-i vor socoti “deştepţi, dom’le, i-au făcut-o Marinarului”. Iar deştepţii îi vor lua de proşti. Orice consilier, chiar şi unul care a terminat facultatea de Instalaţii în Construcţii (gen Bogdan Teodorescu) le-ar fi spus că această şmecherie îi ridică mingi la fileu lui Train Băsescu. Îl victimizează, în cel mai rău caz, dacă nu cumva demonstrează frica piţiponcilor “cu ideea” de cel aflat la Cotroceni. Apoi, ar trebui spus gogomanilor că în imnul României nu e vorba de Traian Băsescu, ci de împăratul Traian. Aşa cum columna lui Traian şi valul lui Traian, de asemenea, nu se referă la Traian Băsescu. În afara împăratului Traian, atunci cînd rostim acest nume, noi, românii, ne putem gîndi la Traian Vuia, Traian Lalescu sau, pentru pedelişti, chiar la Traian Ungureanu.

Ciuntirea imnului e o prostie, asta e clar. Vă daţi seama ce ar însemna pentru francezi ză scoată nişte versuri din imnul lor, din Marseieză, mai ales atunci cînd e cîntată chiar în Marsilia, pentru că ele spun “la arme, cetăţeni”, iar Cetatea Foceeană e plină de kalaşnikoave?

Posted on
by

Textul e simplu: “Am greşit în urmă cu 16 ani. Dacă omoram pe cineva, eram pus în libertate” şi se găseşte aici. E limpede, deşi, mai apoi, Ponta o scaldă, că Jusţia a decis că nu e vinovat etc.A greşit dar nu e vinovat. Bravo, dottore!  Dar  şeful pesediştilor nu pomeneşte nimic despre forurile academice prestigioase care au dat clar verdictul, după care au fost desfiinţate şi înfiinţate comisii de pupincurşti cu coloană de moluscă şi ageamii universitari. Cît despre  enunţul “dacă omoram pe cineva, eram pus în libertate”, să reţinem, totuşi, Victore, că nu e clară deloc moartea procurorului Panait. (sura foto aici)

Posted on
by

Am scris, acum cîţiva ani, un text intitulat Blestemul poneiului roz, text macerat, pesemne, de stomacul uriaş al internetului. Nu-l mai găsesc. Era un text referitor laîntîmplarea cu poneiul roz de la ICR New York, pe care o puteţi afla aici . După acest scandal, s-a luat decizia să se alcătuiască o comisie senatorială specială care să analizeze implicaţiile bla bla. Comisia urma să cuprindă vreo şase sau şapte senatori care au fost desemnaţi de partide. Între timp Senatul şi-a încheiat mandatul şi nici unul din cei şase sau şapte senatori nu a mai intrat în Senat, deci comisia nu s-a mai alcătuit din lipsă de membri. Am numit asta Blestemul poneiului roz care, chiar dacă era mic, de îl ascundeai în pamă, a avut, s-a văzut, puteri mari de a zădărnicit ancheta şi a blocat nişte cariere de senatori. Astăzi am simţit cum poneiul roz a lovit din nou. De data asta în scormonitorul de rahat de la Antena 3, Andrei Bădin, cel care a declanşat scandalul cot la cot cu doi rataţi din diaspora românească de la NY. Deşi a încercat el să se vopsească în democrat, în băiat bun, cu emisiune combativă la B1 tv, poneiul roz nu l-a iertat şi a făcut să iasă la iveală caracterul de şantajist mărunt a lui Andrei Bădin.

Atenţie Mihai Gâdea, am impresia că nici tu nu scapi dacă te-a luat la ochi poneiul roz. Şi nici şeful şi creditorul tău, Varanul!

Posted on
by

Cum poţi să crezi că PNL poate fi altceva decît partidul PeNaL, cum a dovedit-o, pînă acum, sub  somnoroasa conducere a lui Crin Antonescu? Şi cum poţi crede că acest partid va respecta legile ţării cînd nu e în stare să-şi respecte propriul statut? Am sperat că venirea unui neamţ va inspira un pic de ordine în partid. Dar nu e aşa. Mă refer, aici, la întîmplarea că Sorin Roşca Stănescu, un şmecheraş de doi bani, un oportunist jalnic, este băgat în seamă şi lăsat să participe la Delegaţia Permanentă a PNL deşi a fost exclus din acest partid. Un infractor faţă de statutul liberal, nu numai că nu e luat de guler şi poftit afară, ci e lăsat să-şi dea cu părerea în chestiuni care privesc chiar regulamentul partidului.

Domnu’ Johannis, dacă aşa vedeţi lucrurile, invitaţi-l să-şi dea cu părerea şi pe Relu Fenechiu, din penitenciarul Iaşi, prin videoconferinţă, că precis şi el are idei constructive. Că, oricum, omul lui de încredere vi l-aţi luat consilier.

UPDATE Doamna Cristina Pocora, pe care am întrebat-o pe Twitter despre această situaţie, mi-a răspuns că SRS a redevenit membru înscriindu-se în PNL sector 1. Apoi, fiind senator, a intrat de drept în Delegaţia permanentă. Asta mi se pare şi mai jenant. Te dă afară Delegaţia Permanentă, cu majoritate,  şi tu mergi şi te reînscrii la sector. Atunci de ce tot circul cu excluderea? Nu există o perioadă de interdicţie, de carantină? Aşadar, în PNL funcţionează şi un mic atelier de “revirginare” a celor daţi afară.

 

Posted on
by

Poate e un rafinament pe care eu nu-l prind, tocmai de aceea mă gîndesc să vă împărtăşesc şi vouă această poveste, pe care o şi rezum pentru cei care nu se ostenesc să citească documentul original.  O funcţionară dintr-o primărie franceză a încercat să se sinucidă şi nu a reuşit. Dar şi-a luat un concediu medical ca şi cum ar fi avut un accident de muncă. Primăria unde a lucrat doamna A (aşa e dată în actele oficiale) nu a fost de acord şi, considerînd că nu e vorba tocmai de un accident de  muncă, a apelat la justiţie. Care, la rîndul ei, a dat dreptate primăriei. Doamna A nu s-a lăsat şi a ajuns la Consiliul de Stat, instanţa supremă în Franţa. Pe data de 16 iulie a.c. s-a citit decizia acestei instanţe. Din care reiese că, deoarece s-a petrecut la birou, în orele de muncă, tentativa de sinucidere este un accident de muncă. Şi sinuciderea reuşită este accident de muncă, unul mortal, ce-i drept. Primăria a fost obligată să-i plătească doamnei A concediul medical pe vreo şapte luni, plus o îndemnizaţie de 3000 de euro. La care se adaugă reintegrarea pe postul pe care l-a ocupat înainte de “accident”. Tot Consiliul de Stat a decis că şi sinuciderea în afara orelor de muncă şi în afara locului de muncă poate fi socotită accident de muncă dacă există o legătură directă între acest gest şi locul de muncă.  iar dacă doamna se înfurie, îşi mai poate provoca un accident de muncă! Singura ei grijă este ca tentativa să nu-i reuşească.

Dacă ajunge Ponta preşedinte, poporul român, care l-a ales, ar merita, cu prisosinţă, o îndemnizaţie de sinucidere. O sinucidere ratată şi jenantă, însă repetabilă o dată la cîţiva ani. Şi care nu e obligatoriu să se întîmple la la locul de muncă, deoarece mulţi şi-l vor fi pierdut deja. 

Popor dus cu zăhărelul, sinucigaş în serie.

Posted on
by

 ‘La Universitatea Yale, spre exemplu, la care am absolvit un masterat și un doctorat, 91% dintre studenți primesc o ofertă de muncă în primele 3 luni după absolvirea studiilor (ultima statistică 2013). Poate domnul Președinte Băsescu nu știe, dar Universitatea Yale a fost înființată în 1701, pe vremea reformei fiscale a lui Constantin Brâncoveanu, un domnitor care a înțeles importanța reducerii taxelor în Țara Românească, acum mai bine de 300 de ani. Astăzi, Traian Băsescu, președintele unei democrații moderne, membră a Uniunii Europene, nu-și poate asuma nici măcar rolul său instituțional” Ce are a face Yale cu Brîncoveanu, desigur, e mai greu de priceput. Citatul de mai sus este din gîndirea şi scrierea doamnei Ana Birchall, singura personă din lume care a reuşit ca, după un doctorat la Yale, să devină deputat PSD de Vaslui. Personajul Ana Birchall este unul foarte misterios (ca să fiu elegant), evoluţia sa în politica românească nu a fost scutită de picanterii. Şi cuvîntul picanterie e folosit elegant aici.

Alt citat “Domnul președinte s-a opus unei viziuni coerente privind un nou model economic-financiar-fiscal pe termen mediu și lung, îmbrățișând date incomplete și continuând să promoveze un model conflictual din punct de vedere social și auster din punct de vedere economic. Ambele modele promovate de președinte s-au dovedit a fi falimentare și au adus România într-o criză gravă, inclusiv a valorilor” Aici, cu criza valorilor sînt de acord. Asta a şi determinat-o pe doamna Birchall să schimbe biroul de avocatură din SUA, cu biroul de deputat de Vaslui. Dar viziunea coerentă din spusele doamnei Petrescu mie, unul, mi-a rămas total necunoscută. Şi nevăzută. Unde a fost coerenţa în bîlbîielile ministresei? Iar datele incomplete “îmbrăţişate” de preşedinte au venit chiar din partea Ioanei Petrescu!

Totuşi, să îţi faci doctoratul Yale şi la Harvard şi să te înregimentezi în PSD,  să-l legitimezi, prin asta, pe plagiatorul şef al partidului, asta chiar nu mai pot înţelege, dincolo de cancanuri, burse, nostalgii. Singura explicaţie e într-o spusă mai veche din umorul poporan : dacă-i ordin, cu plăcere!  Deci, doamnelor, e ordin?!

 

Sursa citatelor e aici. sursă foto aici

Posted on
by

Acum, că au ieşit la iveală iţele afacerii de arendaş al Academiei Române trase de Dan Voiculescu, e momentul să re-amintim că asta, colaborarea păguboasă, nu a apărut din senin. Presiunea “profesorului” pe Academie a fost mare şi a urmărit nu doar acapararea terenurilor, ci şi ocuparea unui loc călduţ, de nemuritor român, sub cupolă. Pe vremuri am tot scris despre asta în Academia Caţavencu, fără efect. Asta era una din marele dorinţe ale orgoliosului Varan, să îşi pună academician în faţa numelui: profesor doctor academician Dan Voiculescu. În plus, intrarea în Academie ar fi fost o perfectă acoperire pentru afacerile cu terenuri ale acesteia. Modelul e dat de afacerea Institutul de Cercetări Alimentare. Numai că aici nu a funcţionat  ceva, iar rîvnitul tilu nu a mai venit. Ca dovadă că Voiculescu a vrut să cumpere înaltul for, vă reamintesc brusca apariţie, în 2007,  a unui premiu al Academiei Române cu banii lui Voiculescu, premiu în valoare de trei miliarde de lei vechi. Aveţi aici linkul. Socotelile au fost simple: dă vreo trei-patru premii din astea, de 100.000 de dolari, iar după trei-patru ani e asociere cu Academia Română, opiniei publice i se va părea firesc titlul de academician pentru Dom’ Profesor. Nu am urmări afacerea, nu ştiu dacă s-a dat vreun premiu sau mai multe, important este mesajul a fost distribuit şi că acest pas al planului s-a trecut la realizări.

Ei, hai că nu mai e mult şi dom’Profesor va putea să intre liniştit nişte ani la “facultate” şi să scrie nişte cărţi.

.

Posted on
by

Acum vreo trei zile mi-am amintit o povestioară din anii liceului. Şi nu ştiam de ce anume mi-am amintit exact acum exact acea povestioară. Azi, după ce am urmărit înregistrările de la Cotroceni mi-am dat seama că avusesem o amintire cumva premonitorie.

Aşadar, pe cînd eram  la liceu, un prieten de-al nostru, cu foarte mult umor,  era foarte supărat că are o corigenţă la zoologie. Omul chiulise şi nu-l prea interesa zoologia. Iar profesoara era una care credea că materia ei este cea mai importantă (probabil aţi întîlnit genul). Ajuns în faza notei hotărîtoare, prietenului nostru i s-a dat un subiect (din cele cîteva anume desemnate): codobatura. A stat el, s-a gîndit, a spus că e o pasăre, că face ouă, că zboară, că trăieşte în natură, că are penaj colorat, mă rog, banalităţi valabile cam pentru orice pasăre. Şi a venit întrebarea încuietoare: “Cu ce se hrăneşte codobatura?”. Amicul nu a mai stat pe gînduri şi a dat un răspuns sec”Tovarăşa profesoară, cum să vă spun, codobatura se descurcă“. Fără să aprecieze umorul, profesoara l-a picat.

La discuţia de la Cotroceni, după ce papagalul Victor şi coţofănica de la Harvard au răspuns cam ca prietenul meu din liceu, c-o fi, c-o păţi, că e o măsură bun ă, că lumea aşteaptă măsurile bune, că măsurile bune sînt foarte bune, la întrebarea concretă, de baraj, “Cu ce hrăniţi scăderea CAS-ului?” premierul a răspuns imbatabil: ” Domnule preşedinte, o să ne descurcăm”

Posted on
by

În spatele cuplului Ceauşescu, mereu slugarnic, cuplul Bobu

Emil Bobu nu a avut aproape nici o calitate care să sară în ochi, în afara slugărniciei sale de prima calitate. Probabil că va rămîne într-o istorie a slugărnicie, dacă asta se va scrie. Iar acolo ar trebui să se consemneze episodul, devenit folclor, cu Emil Bobu slujbaş de partid la Suceava (după alţii la iaşi) care a dormit pe pragul camerei în care era cazat Ceauşescu. Întrebat ce caută acolo ar fi spus că vrea să se asigure personal că multiubitul tovarăş este păzit bine şi apărat. După acest episod, care l-a uimit pe Ceauşescu, deşi cunoscuse mulţi slugarnici, a fost chemat la Bucureşti  unde a promovat. Bobu a ţinut aproape de Ceauşescu, deşi au mai fost şi alţii care au rîvnit un loc lîngă Marele Cîrmaci. Dar Bobu avea, spre deosebire de ceilalţi (şi asta i-a explicat longevitatea) slugărnicia potrivită la locul potrivit.

Am auzit, chiar în vremurile acelea, una care mi se pare că ar merita să rămînă în eventuala istorie a slugărniciei. Pentru cei care s-au născut mai tîrziu, reamintesc faptul că, în ultimii ani ai comunismului românesc, de cum dădea un strat mic de zăpadă, Ceauşescu oprea circulaţia autovehiculelor. Nu pentru o zi sau două, ci pînă în primăvară, la o dată pe care tot el o stabilea. Nu circula  nici o maşină particulară, erau autorizate doar cele ale administraţiei, adică cele de stat. La care se adăugau autobuzele şi taxiurile. Se spune că după o iarnă în care circulaţia fusese interzisă, Ceauşescu ar fi constatat că, totuşi, nu mai e zăpadă. Şi, într-o pornire de democraţie, i-ar fi întrebat pe cei prezenţi. “Ce ziceţi, să dăm drumul la circulaţie? Poate că asta îşi doreşte poporul” . Pe fază, Bobu, care a simţit că Ceauşescu nu prea e convins că trebuie să dea drumul maşinilor, Bobu a zis: “Tovarăşe preşedinte, poporul vă iubeşte, poporul îşi doreşte să mai lăsaţi o săptămînă-două, tot aşa, fără circulaţie, că e aerul mai curat, mersul pe jos e sănătos.” Mulţumit, Ceauşescu s-a uitat la Bobu şi i-a spus: “Bine tovarăşe Bobu, atunci hai să-i mai lăsăm o săptămînă”

(În fotografie, cuplul Ceauşescu secondat, slugarnic, de Bobu şi nevastă-sa)

PS Dumnezeu să-l ierte!

Posted on
by

Istoria ştie una şi bună: se repetă. Acum ar urma să se repete măsura din vremea comunistă în care maşinile de scris trebuia, musai, să le înscrii la Miliţie. Nu ştiu dacă se va ajunge pînă acolo încît proiectul de lege să devină lege, deşi, la cum arată legislativul nostru, nu m-aş mira să se voteze .

Ca unul care a avut maşină de scris în comunism, vreau să vă povestesc despre această obligativitate de a avea maşina de scris înregistrată la organele de stat. Imediat după ce am terminat facultatea, în 1981, mi-am cumpărat o maşină de scris. Mi-aş fi dorit una nemţească (est), Erika, dar nu se găseau. De la consignaţie nu am vrut să cumpăr, voiam să-mi iau una nouă, cu caractere româneşti. Cînd căutam eu, “s-au băgat”  maşini chinezeşti, Flying Fish (am găsit o poză pe okazii.ro). Ce legătură avea peştele zburător cu scrisul mecanic, numai chinezii puteau şti. A costat ceva bani, dar m-am împrumutat şi am luat-o. Învăţasem să scriu la maşină în redacţie la revista Forum studenţesc din Timişoara, aşa că m-am acomodat repede cu noua mea achiziţie. Un singur lucru era deranjant (m-am obişnuit şi cu ăla!) : literele erau ceva mai mici decît la celelalte maşini de scris, şi cînd ţi se cerea un text cu un anumit număr de rînduri, eu trebuia să calculez în  aşa fel încît să nu depăşesc spaţiul tipografic şi să fiu nevoit să tai în şpalt.

Şi a venit decretul sau legea sau hotărîrea, nu mai ştiu exact ce era, ca toate maşinile de scris să fie declarate la Miliţie. M-am interesat la Miliţia din Lugoj, unde eram profesor, şi am aflat că trebuie să mă prezint la Miliţia de care aparţine domiciliul meu stabil, adică la cea din Arad. Am aflat tot atunci că se alcătuia o fişă a maşinii şi proprietarului la care se ataşa un text tip scris de fiecare posesor de maşină de scris. Nu mai ştiu tot textul, dar primul rînd era “Republica Socialistă România”. Nu aveam cum să ajung la Miliţia din Arad pentru că aveam ore inclusiv sîmbăta. Iar duminica era închis la înmatriculări maşini de scris. Am rămas în provizorat, după care deja eram în afara legii. Nu puteam să mă prezint cu maşina dintr-o dată pentru că eram deja vinovat că nu m-am prezentat pînă atunci. Dacă m-ar fi întrebat cineva din Lugoj despre înregistrarea maşinii, aş fi putut spune că e înregistrată la Arad. Şi invers. Dar invers nu era cazul, pentru că maşina nu era la Arad decît în vacanţe.

Şi, iac-aşa, nu am avut maşina de scris înregistrată, nu era ascunsă, scriam la ea, colaboram la presa culturală. Şi corespondenţa o scriam tot la maşină pentru că am un scris de mînă greu descifrabil (ulterior am aflat că scrisorile către un anume intelectual ieşean treceau pe la Secu). Îmi era puţin frică, dar şi asta s-a estompat. Prezenţa maşinii de scris în viaţa mea era aproape ostentativă şi nimeni nu-şi imagina că  nu există o fişă a ei la Miliţie. Nu am fost dizident, curajul de a nu respecta acea lege absurdă era, la mine, alcătuit, în mare proporţie din comoditate şi, apoi, din nepăsare.

Şi, oricum, la Revoluţie, inscripţiile împotriva lui Ceauşescu de pe garduri au fost scrise de mînă.