După cum (probabil) se știe, Academia Cațavencu este un titlu de revistă preluat ostil de dubiosul om de afaceri Dan Adamescu, deși era , la respectiva licitație, și o ofertă din partea redacției. Prin șmecherii (cum ar fi împingerea la licitație a ziaristei Sabina Fati, care nu avea nici o treabă acolo), pînă la urmă planul a funcționat, titlul a fost smuls din mîna celor care l-au inventat și l-au adus în topul publicațiilor de la noi, urmînd să fie oferit unui colectiv de stînsură care nu avea nici o legătură cu spiritul revistei. Într-o lume civilizată, primii cărora li s-ar fi propus să lucreze sub noul propiretar ar fi fost cei îndrituiți, adică readactorii fondatori. Dar nici vorbă de așa ceva, Adamescu nu a cumpărat titlul ca să asigure continuitatea, ci ca să fie sigur de discontinuitate. Să poată chiar să îngroape acest titlu. Evoluția ulterioară a lucrurilor demonstrează asta.

Bun, am făcut precizarea de mai sus pentru a sublinia că nu există nici o legătură între Academia Cațavencu de azi și cea de ieri, în afara siglei. Nu voi discuta despre caracterul celor care s-au repezit la “noua” publicație, dar la telent și la umor mă pot referi. Din cît am răsfoit eu revista asta, mulți din cei care scriu acum acolo n-ar fi trecut de poșta redacției la vechea Academia Cațavencu. Și știu ce spun!

Mi se pare interesant că mercenarii lui Adamescu au protestat atunci cînd patronul a făcut ceea ce își propusese, adică a lăsat gazeta să moară prin neplata salariilor. Deja chiar credeau că scot revista Academia Cațavencu pentru totdeauna!

Nu m-ar deranja toată această situație dacă nu aș fi citit pe ici, pe colo, declarații ale acestor impostori care își însușesc istoria și faima brandului de dinainte de furtul lui Adamescu. Băieți, jos labele de pe istoria Academiei Cațavencu, nu aveți nici o treabă cu ea.

 

E de natura evidenţei că situaţia de acum zece ani este foarte asemănătoare cu cea de azi. Să ne amintim, Adrian Năstase era premier şi preşedintele PSD şi nimeni nu se îndoia că va cîştiga postul de la Cotroceni. Avea totul la picioare, era El Însuşi (cum îi plăcea să i se spună), presa (cu puţine excepţii) torcea liniştită în preajmă, televiziunile îl preamăreau, cohorte de profitori îi cîntau osanale şi se băgau în seamă pe lîngă el. Doamna Dana dirija lucrările la viitoarea reşedinţă prezidenţială, Vila Lac 2, alegea perdelele, tablourile,  mobila. Era absurd să îndrăzneşti să spui că nu va fi preşedintele României pe următorii 5 ani.Repetat după aceea. Da, un mandat de 4 ani părîndu-i-se scurt, Năstase a schimbat Constituţia (avea majoritate deplină) şi a modificat durata la 5 ani, cu o penibilă justificare: să nu se suprapună prezidenţialele cu alegerile parlamentare. Deci, îl aşteptau, cum spuneam, zece ani de domnie. Unii răi de gură spuneau că primul mandat era pentru furat, al doilea, pentru şters urmele.

Victor Ponta e preşedintele PSD, premier şi nimic nu-i stă în cale. A călcat în picioare totul şi, acum, cu o majoritate covîrşitoare, a pornit într-un marş triumfal. Presa îi ciuguleşte din mînă, puţini i se mai opun. Cumpără şi supune. A declarat că e pregătit pentru zece ani la Cotroceni.

Paralela din plan politic poate continua şi în plan personal. Şi Năstase, şi Ponta, sînt jurişti ( mă rog, absolvenţi de drept). Amîndoi sînt la a doua căsătorie, amîndoi au luat de nevastă fiica unui fost ministru al Agriculturii. Amîndoi sînt aroganţi peste măsură (lui Năstase nu i-a trecut asta nici după ce a înfundat puşcăria). (Năstase e, însă, în mod clar, mai deştept, mai cultivat. ). Ponta  e mai prost pregătit şi mai vulnerabil (plagiatul, barca trasă de jandarmi), dar recuperează la tupeu. Per ansamblu, însă, putem spune că vorbim de o similitudine aproape rotundă. .

Mai rămîne să vedem dacă electoratul se va trezi în ultimul moment ca acum zece ani. Să sperăm!

Am trăit să o văd şi pe asta, deşi am avut o senzaţie de “déjà vu”: la şedinţa de contopire a PDL în PNL, cînd s-a intonat imnul, s-a sărit peste strofa cu “un nume de Traian. Detalii aveţi aici. Au mai făcut-o şi USL-iştii, prin Marcel Pavel, dacă nu mă înşel. Dacă îm trăi într-o ţară serioasă, asta s-ar numi batjocorirea însemnelor naţionale (imnul, drapelul, stema sînt lucruri de care nu-ţi baţi joc, nu le ciopîrţeşti). Ciopîrţirea imnului este echivalentă cu incendierea unui drapel. Dar cum trăim în România, nu e batjocură, ci prostie. Cei care au avut ideea asta pică de proşti de două ori. Proştii nu vor observa subtilitatea şi, deci, nu-i vor socoti “deştepţi, dom’le, i-au făcut-o Marinarului”. Iar deştepţii îi vor lua de proşti. Orice consilier, chiar şi unul care a terminat facultatea de Instalaţii în Construcţii (gen Bogdan Teodorescu) le-ar fi spus că această şmecherie îi ridică mingi la fileu lui Train Băsescu. Îl victimizează, în cel mai rău caz, dacă nu cumva demonstrează frica piţiponcilor “cu ideea” de cel aflat la Cotroceni. Apoi, ar trebui spus gogomanilor că în imnul României nu e vorba de Traian Băsescu, ci de împăratul Traian. Aşa cum columna lui Traian şi valul lui Traian, de asemenea, nu se referă la Traian Băsescu. În afara împăratului Traian, atunci cînd rostim acest nume, noi, românii, ne putem gîndi la Traian Vuia, Traian Lalescu sau, pentru pedelişti, chiar la Traian Ungureanu.

Ciuntirea imnului e o prostie, asta e clar. Vă daţi seama ce ar însemna pentru francezi ză scoată nişte versuri din imnul lor, din Marseieză, mai ales atunci cînd e cîntată chiar în Marsilia, pentru că ele spun “la arme, cetăţeni”, iar Cetatea Foceeană e plină de kalaşnikoave?

Istoria ştie una şi bună: se repetă. Acum ar urma să se repete măsura din vremea comunistă în care maşinile de scris trebuia, musai, să le înscrii la Miliţie. Nu ştiu dacă se va ajunge pînă acolo încît proiectul de lege să devină lege, deşi, la cum arată legislativul nostru, nu m-aş mira să se voteze .

Ca unul care a avut maşină de scris în comunism, vreau să vă povestesc despre această obligativitate de a avea maşina de scris înregistrată la organele de stat. Imediat după ce am terminat facultatea, în 1981, mi-am cumpărat o maşină de scris. Mi-aş fi dorit una nemţească (est), Erika, dar nu se găseau. De la consignaţie nu am vrut să cumpăr, voiam să-mi iau una nouă, cu caractere româneşti. Cînd căutam eu, “s-au băgat”  maşini chinezeşti, Flying Fish (am găsit o poză pe okazii.ro). Ce legătură avea peştele zburător cu scrisul mecanic, numai chinezii puteau şti. A costat ceva bani, dar m-am împrumutat şi am luat-o. Învăţasem să scriu la maşină în redacţie la revista Forum studenţesc din Timişoara, aşa că m-am acomodat repede cu noua mea achiziţie. Un singur lucru era deranjant (m-am obişnuit şi cu ăla!) : literele erau ceva mai mici decît la celelalte maşini de scris, şi cînd ţi se cerea un text cu un anumit număr de rînduri, eu trebuia să calculez în  aşa fel încît să nu depăşesc spaţiul tipografic şi să fiu nevoit să tai în şpalt.

Şi a venit decretul sau legea sau hotărîrea, nu mai ştiu exact ce era, ca toate maşinile de scris să fie declarate la Miliţie. M-am interesat la Miliţia din Lugoj, unde eram profesor, şi am aflat că trebuie să mă prezint la Miliţia de care aparţine domiciliul meu stabil, adică la cea din Arad. Am aflat tot atunci că se alcătuia o fişă a maşinii şi proprietarului la care se ataşa un text tip scris de fiecare posesor de maşină de scris. Nu mai ştiu tot textul, dar primul rînd era “Republica Socialistă România”. Nu aveam cum să ajung la Miliţia din Arad pentru că aveam ore inclusiv sîmbăta. Iar duminica era închis la înmatriculări maşini de scris. Am rămas în provizorat, după care deja eram în afara legii. Nu puteam să mă prezint cu maşina dintr-o dată pentru că eram deja vinovat că nu m-am prezentat pînă atunci. Dacă m-ar fi întrebat cineva din Lugoj despre înregistrarea maşinii, aş fi putut spune că e înregistrată la Arad. Şi invers. Dar invers nu era cazul, pentru că maşina nu era la Arad decît în vacanţe.

Şi, iac-aşa, nu am avut maşina de scris înregistrată, nu era ascunsă, scriam la ea, colaboram la presa culturală. Şi corespondenţa o scriam tot la maşină pentru că am un scris de mînă greu descifrabil (ulterior am aflat că scrisorile către un anume intelectual ieşean treceau pe la Secu). Îmi era puţin frică, dar şi asta s-a estompat. Prezenţa maşinii de scris în viaţa mea era aproape ostentativă şi nimeni nu-şi imagina că  nu există o fişă a ei la Miliţie. Nu am fost dizident, curajul de a nu respecta acea lege absurdă era, la mine, alcătuit, în mare proporţie din comoditate şi, apoi, din nepăsare.

Şi, oricum, la Revoluţie, inscripţiile împotriva lui Ceauşescu de pe garduri au fost scrise de mînă.

 

 

Pucistul Crin Antonescu a căzut mai repede decît mă aşteptam, dar mai tîrziu decît ar fi fost normal. Ultimele lui piruete, cu Dreapta care trebuie salvată şi PSD-ul care trebuie învins, chiar şi prin înscrierea PNL în PPE, sînt praf în ochi, o cortină înşelătoare de fum menită să-i mai şteargă din vină. Bărbatul de sacrificiu Crin Antonescu nu există. El a ieşit din luptă sau în urma unui şantaj, sau în urma unei crize de nervi. Ambele ipoteze sînt la fel  de grave. Dar mai grav era dacă acest “cel mai bun candidat al Dreptei” cum cu emfază s-a autointitulat Crin ar fi rămas pe poziţie, se distrugea orice credibilitate a luptei anti-PSD.

Dincolo de evenimentele ultimelor zile, sînt fapte care nu se pot uita. Crin Antonescu a defilat în văzul lumii cu securistul turnător Dan Voiculescu şi a folosit Antena 3 pentru luptele personale. Tot el l-a făcut posibil pe Ponta şi lovitura de stat. Oricît ar fi frecat Crin clanţele cancelariilor occidentale, nu ar fi reuşit să-şi şteargă din fişa de personaj rolul de pucist. Amintiţi-vă de marea farsă de pe stadion exact cînd la Bucureşti se derula o importantă întîlnire a Popularilor Europeni. Nu mai vorbesc de tupeul cu care Crin îi spunea Angelei Merkel să şi-l ia pe Traian Băsescu la ea. În plan internaţional, dacă, prin absurd, Crin devenea preşedintele României, era un ciumat, un personaj de evitat.

Crin Antonescu l-a făcut posibil pe Marga, şi la MAE, unde a făcut nişte prostii cu iz penal, şi la ICR, unde a distrus absolut totul. Repetentul şi chiulangiul Crin  i-au dat mînă liberă celui care a distrus PNŢCD-ul să-şi continue opera de demolator autorizat. Elogiul caloriferului şi ICR-urile judeţene stau mărturie despre activitatea unui ipochimen umflat în pene, cu o gîndire bolnavă. Tot Crin a adus în PNL un jurnalist şantajist şi un gunoi moral pe care l-a promovat încălcînd cutumele şi regulile scrise ale partidului său. Penali şi incompatibili au alcătuit curtea prezidenţiabilului Crin.

De notat ceva mai grav: Crin Antonescu, spre deosebire de alţi oameni politici, a avut drept motor un singur sentiment: ura. O ură patologică. Ura faţă de intelectuali, ura faţă de cei care nu-i cîntau în strună şi, evident, ura faţă de Băsescu. În numele acestei uri a călcat tot în picioare, s-a înhăitat cu securişti, mincinoşi, bandiţi. Totuşi, nimic nu s-a construit numai şi numai cu ură.

Acum, s-a dus. Despre morţi, chiar şi despre cei politici, de acum, numai de bine! Somn uşor Crin! Odihneşte-te în pace, somnorosule, dar reţine: nu vom uita niciodată răul pe care l-ai făcut.

UPDATE Uitasem de promovarea lui Gigi Becali în PNL, şi de aici în Parlament, chiar în Comisia Juridică, promovare făcută personal de Crin. Mi-a adus aminte comentatorul Ciufutozaurus pe site-ul În linie dreaptă

 

Această fotografie a fost publicată pe contul de twitter Histoire du Monde şi, potrivit sursei, este realizată în 1936, la Hamburg. Veţi vedea în ea, încercuit, un om care stă cu braţele încrucişate în momentul în care toţi ceilalţi, din jurul lui, onorează cu salutul nazist personalitatea lui Hitler. Acest om a fost în stare să se opună, prin pasivitate, unei presiuni ideologice de o forţă mortală (şi la propriu, şi la figurat). Pentru mine imaginea asta e dovada că se poate lupta. Că niciodată nu e totul pierdut. Au existat în istoria lumii oameni liberi,simpli, din mulţime,  care au spus NU în felul lor, Răului. Deci, se poate! 

UPDATE Am primit pe twitter, de la cel care deţine contul @aiurea, un link despre identitatea celui care sfidează salutul nazist

Ieri am semnat scrisoarea de protest care îi ia apărarea lui Andrei Pleşu, atacat mîrlăneşte de alde Gîdea şi Ciuvică. Astăzi, Cezar-Paul Bădescu susţine că scrisoarea, semnată deja de sute de oameni, e ridicolă pentru că e ridicol să-l aperi pe Andrei Pleşu de cei doi prostălăi (ca să fiu delicat). Cum adică să demonstrezi că Pleşu e mai bun decît detractorii lui, că doar toată lumea ştie asta. Întîi, o nuanţă: nu asta face scrisoarea de protest. Ea nu face o demonstraţie a capacităţii intelectuale a domnului Pleşu prin comparaţie cu cei doi, ceea ce, într-adevăr, ar fi ridicol.. Scrisoarea ia act de un atac huliganic, de o mînjire impardonabilă a spaţiului public. Semnatarii ei îşi demonstrează solidaritatea cu un om scuipat de două fiinţe care, în alt context, e adevărat, nu ar merita să fie băgate în seamă. Pentru a susţine “utilitatea” scrisorii, dau două mici exemple.

În 1993, am fost la o întîlnire cu preşedintele Asociaţiei Coreenilor din Los Angeles pentru a discuta despre statutul minorităţii coreene în SUA. Eu am ajuns la locul întîlnirii, ca ardeleanul, cu zece minute înainte. El a întîrzîiat zece minute după ora fixată. Şi-a cerut scuze, dar fusese să vadă un film  în avan-premiera cu presa. Era vorba de filmul Falling Down, cu Michael Douglas. In acest film, dacă nu l-aţi văzut, personajul principal sparge cu o bîtă magazinul unui negustor coreean. Preşedintele Asociaţiei întîrzîiase pentru că a trebuit să redacteze, pe loc, pentru presă, un protest la adresa filmului. Eu, naivul, l-am întrebat: “Credeţi că vor opri filmul!?”. “Cum adică să-l oprească?! De ce?”,”Păi, din cauza protestului Dvs.”. Nici vorbă, nici nu am cerut aşa ceva, filmul e un produs care trebuie să intre în circuit, să-şi scoată banii etc”. “Şi atunci, de ce aţi protestat?””Ca să se ştie că am protestat. Să se ştie poziţia noastră”

Al doilea exemplu este al unui cleric german trăitor pe vremea lui Hitler, al cărui nume îmi scapă acum . În schimb, nici citatul nu-l ştiu exact! 🙂 Zicea aproximativ cam aşa: “Cînd i-au ridicat pe homosexuali, cum nu eram homosexual, nu am zis nimic. Cînd i-a ridicat pe evrei, nu am zis nimic, nu eram evreu. Cînd m-au ridicat pe mine, nimeni nu a zis nimic, nu avea cine.”.( În fine, citatul exact e mult mai bun şi mai dramatic, poate îl are cineva să-l inserez) (mulţumesc Răzvan Pascu! iată varianta integrală aici, în engleză )

Am semnat scrisoarea de protest, aşadar, să se ştie că protestăm. Şi n-aş vrea ca, peste nişte ipotetice sute de ani, cînd vreun ipotetic pasionat va cerceta istoria României de azi, să ajungă la concluzia: Andrei Pleşu, un scriitor român, a fost atacat de golani şi nimeni nu a zis nimic.

 

Am fost şi eu în China, dar nu ca alţi ziarişti, însoţindu-l pe Ponta, Marele Ghid,  şi delegaţia TSD! Am fost ca ziarist şi, în cadrul acestei vizite, am ajuns la o uzină “capitalistă”, listată pe Bursa de la Hong- Kong. Acolo a avut loc o mică festivitate care mi-a amintit de toate festivităţile de dinainte de 89, de la noi. O festivitate la care a vorbit managerul fabricii, o femeie, apoi secretarul de partid. După festivitatea din sală, cu muncitori aplaudaci, a urmat o masă comună, sp zic aşa. Am nimerit la masă cu un ziarist chinez de la radio China în limba română, un vorbitor excelent al limbii noastre. L-am întrebat ce rol are secretarul de partid în această întreprindere. Mi-a spus că-i ajută pe membrii de partid să fie mai buni, îi încurajează bla-bla. “dar încurajarea este financiară într-o intreprindere capitalistă, nu e nevoie de o organizaţie de partid. Pentru alte probleme, există sindicatul”. “Păi stai aşa, mi-a zis jurnalistul chinez, noi avem democraţie, la noi există pluripartidism, avem mai multe formaţiuni politice”. Atunci i-am pus o întrebare după care el a tuşit şi a schimbat vorba destul de inabil: “Şi unde sînt secretarii celorlalte partide, ei de ce nu vorbesc? De ce există doar organizaţia Partidului Comunist în uzină?”.

Concluzia e simplă: deşi există mai multe partide politice, China este ţara partidului unic. Şi cred că asta îl atrage pe Ponta, iluzoria combinaţie de capitalism cu o disciplină de partid care permite, unora, să se îmbogăţească. Unora, din partid, o clientelă disciplinată, cu carnet. Un partid solid, stăpîn pe toţi şi pe toate, care nu se mai încurcă cu celelalte partide, ţinute în vitrină la Muzeul Democraţiei Populare. Cam cum s-a auto-aşezat opoziţia de la noi, astăzi.

N-am avut nimic cu el pînă cînd am aflat că a fost turnător. Era un individ  nu tocmai pe gustul meu, cu o smerenie jucată pînă-n buza perfidiei, cu un fel de naivitate de băiat de la ţară nevoit să-şi cîştige viaţa la oraş. Cînd am fost invitat la Goteborg, la un tîrg de carte, am fost mai tot timpul împreună, însă. Mă rog, ăştia-s oamenii, cu ăştia ne plimbăm. Nu pot spune că s-a dezvoltat o mare prietenie, dar nici nu m-am plictisit de moarte.

Am rămas trăsnit cînd am citit, cu puţin timp de a ieşi decizia oficială, de la CNSAS, mărturisirile lui în România literară. Da, a fost turnător, vai ce greu i-a fost, da, a luat bani pentru ce a turnat (semn că Securitatea a folosit informaţiile lui). M-am gîndit, atunci, că Ioan Es Pop se va retrage de bună voie, pentru o vreme, din viaţa literară, aşa, de ruşine. De unde ruşine, oameni buni? Dacă nu ajungea CNSAS-ul la dosarului, nici vorbă de mărturisire şi de cenuşă light în cap. Alta era situaţia dacă, imediat după 89, omul îşi cerea iertare. Dar, nu. A sperat că nu va fi descoperit (chestia care s-a întîmplat cu sute de turnători). Dacă nu era 89, Ioan Es Pop  turna în continuare şi avansa în carieră.

Acum aflu că Ioan Es Pop, cel fără onoare,  merge din nou la tîrgul de la Goteborg, unde România e invitată de onoare. Veţi putea zice că nu are importanţă, că una e una, alta e alta. Bun, dar să spunem că una dintre victimele turnate de Ioan Es Pop merge şi ea la Goteborg şi iese cu o pancartă : “un scriitor invitat de onoare m-a turnat!” E un subiect de televiziune în Suedia? Şi cum ar ieşi România cu faţa curată cînd a acceptat să fie reprezentată de un turnător?

Deși cred că torționarii ar trebui demascați și pedepsiți pentru ceea ce au făcut, totuși, mi se pare că agitația din ultimul timp în legătură cu alde Vișinescu și Ficior are ceva din datele unei diversiuni. Pentru că această demascare vine din partea celor care au fluierat atunci cînd a avut loc condamnarea oficială a comunismului ca regim criminal, condamnare făcută cu cap și coadă, pe baza unei documentări serioase. Au existat zeci de voci care au spus că nu e bine, că nu trebuie, că nu e nevoie, că de ce Băsescu, de ce Tismăneanu etc. Nu, nu avem nevoie să condamnăm comunismul, în fond, am dus-o mai bine pe vremea lui Ceaușescu (aveam locuri de muncă, nimeni nu murea de foame ) decît acum. Circul din Parlament, permis atunci, la citirea Raportului, (și încurajat) de un fruntaș al actualei coaliții de guvernare, președintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, a fost menit să arate că poporul, prin aleșii lui, nu dorea această condamnare. Românii nu aveau nevoie de așa ceva, toți am dus-o bine în comunism, în special căpitanul de vapor Băsescu.

Acum, brusc, apar niște torționari. Cărora Ponta vrea să le ia pensia. Nu se vorbește despre comunim ca regim criminal, ci despre niște moșnegi care au torturat în vremea comunismului, cam de capul lor, pentru că aveau niște suflete otrăvite. Ei sînt vinovați, nu sistemul. Ei au tîrît intelectualitatea română la canal și apoi prin sinistre pușcării, nu sistemul. Sistemul, zic noii stîngiști, o fi avut niște erori, dar asta tocmai din cauza acestor torționari ticăloși care merită să rămînă fără pensie și fără abonament gratuit la RATB. Asta merită, asta li se dă! Ei doar au întinat nobilele idealuri.. Comunismul e bun, dar a fost aplicat prost pînă acum. Deci, Jos capitalismul!

(sursă imagine aici)