Am citit zeci, sute de texte ale unor tipi care trăiesc în SUA şi le pute. Drepturile omului sînt încălcate, corectitudinea politică nu-i destul de clară, capitalismul îi cocoşează etc etc. Am citit şi texte ale unor autori care trăiesc în Europa Occidentală. Care, evident, pute şi ea. Drepturile omului sînt ameninţate, primează banul, capitalul, exploatarea e insuportabilă,  trebuie aplicată egalitatea aia minunată despre care vorbea Marx. Sînt destui care locuiesc în România şi le pute şi lor a exploatare capitalistă. Era mai bine pe vremea marelui patriot Ceauşescu, a avut el nişte excese, dar ce cultură înfloritoare aveam, ce libertate a spiritului etc. E dreptul fiecăruia să spune ce-i trece prin cap, e dreptul oricui să creadă în Marx. Atîta doar că, în spiritul unei minime onestităţi intelectuale, îi rog pe cei care împărtăşesc ideile  marxiste, comuniste, leniniste, gorbacioviste sau iliesciste, să explice de ce nu se cer în Coreea De Nord, cea Democratică şi Populară, unde pot avea parte de acest tip de întîmplări:

“Hyon Song-wol, o cântăreaţă despre care s-a zvonit că s-a iubit cu Kim Jong-un, a fost arestată la 17 august împreună cu alte 11 persoane pentru încălcarea legilor privind pornografia. Trei zile mai târziu, toţi cei 12 au fost ucişi de un pluton de execuţie, în prezenţa familiilor lor, dar şi a unor grupuri cunoscute de muzică. Potrivit presei sud-coreene, aceştia din urmă au fost trimişi în lagăre. „Au fost executaţi cu mitraliere în timp ce membri-cheie ai orchestrei Unhasu, ai Wangjaesan Light Band şi ai Moranbong Band, precum şi familiile victimelor au fost obligaţi să privească”, a declarat o sursă chineză pentru „Chosun Ilbo”. (de aici). O nuanţă: cunoscutele trupe de muzică din textul de mai sus cîntau doar şlagăre patriotice!

Întrebat de ce a plătit purcoiul de bani pentru a “închide” cheltuielile din Trofeul Calităţii, Năstase a spus că nu va răspunde, deocamdată. Cineva se întreba de ce a plătit dacă se consideră nevinovat. Da, asta e o întrebare. Că doar nu e mare făcător de bine care inventează Trofeul Carităţii. Deci, implicit, Năstase recunoaşte că e vinovat. S-ar putea să vină momentul în care  Tribunalul îl găseşte vinovat şi în dosarul Zambaccian, unde îl aşteaptă zece ani de Jilava. Dar asta nu ar trebui să-l sperie prea tare pe gînditorul politic Năstase. Va avea răgazul să scrie noi cărţi şi să lase ceva important în urma sa. Vă daţi seama, dacă în cîteva luni a reuşit să scrie un ditamai cărţoi, în zece ani va produce un raft de bibliotecă.

Adriene, eşti la maturitatea gîndirii politice. Ai idei, eşti creativ, e momentul să laşi o operă impresionantă în urma ta! Pînă la urmă, asta rămîne, nu intrigăraia din PSD! Du-te acolo unde ai linişte să scrii, să gîndeşti, să împlineşti o operă de mare gînditor. Restul e gargară! Eu, unul, mă angajez să cumpăr toate cărţile pe care le vei scrie în laboratorul de creaţie de la Jilava! Du-te, scrie, ruinează-mă!

Am auzit tot mai des vorbindu-se prin media despre “milionul de euro ” luat de Cărtărescu de la ICR, ca și cum ar fi avut loc o spargere la casieria Institutului, în urma căreia scriitorul s-a ales cu acesti bani. La început “informația” asta a apărut în locuri fetide, pentru, încet, încet ca să prindă glas și-n pagini onorabile. Evident că e vorba de o manipulare grosolană care vrea să-l mai spele puțin pe Marga, că iată, el curmă scurgerea de milioane către “băsiști”. Un milion de euro e o sumă pe care nici fotbaliștii nu o cîștigă în România (am impresia). E o sumă la care visează tot omul, de la un milion în sus începe dezmățul imaginației. E destul să-i lipești pe frunte lui Cărtărescu această sumă  pentru ca lumea să intre la idei, să-l invidieze și să-l înjure pe scriitor.

De fapt, toate cheltuielile care s-au făcut “în contul” lui Cărtărescu, timp de patru ani, au fost în jur de 90.000 de euro (nici Marga nu poate spune mai mult!).Asta înseamnă plata unor traduceri ale cărților sale și plata unor deplasări în diverse capitale unde ICR are secții pentru seri dedicate literaturii române, lecturi, participări la festivaluri. Diurna în astfel de deplasări este de 35 de euro pe zi. Scoateți creioanele și faceți socotelile: să vedem cîți bani se pot pune deoparte din diurnă? Așa. Pentru conferință, autorul român (oricare ar fi el) primește fabuloasa sumă de 150 de euro. Cum a putut să scoată Mircea Cărtărescu un milion de euro din 90.000 care, să zicem, i-au fost “alocați” lui?

Să nu uităm că nu e vorba de nici o șmecherie, de nici o deturnare, de nici un Trofeu al calității, ci pur și simplu de participarea la programele ICR, conform legilor în vigoare și a misiunii acestei instituții. ICR nu i-a pus termopane lui Cărtărescu, nu i-a dat caltaboși sau țuică. Necum să-i bage în buzunar un milion de euro!  Dar prostul e mulțumit cînd aude ceva care-i poate provoca nemulțumirea! Ăsta e secretul manipulării, să-i furnizezi retardatului ceva gata mestecat de care să-i fie greață. Ceea ce mă miră este că informația a fost ventilată și de oameni despre care eu încă am o impresie bună. Poate e o scăpare de moment, o pauză de moment a rațiunii. E un subiect bun cînd n-ai de ce te indigna. Dar e un subiect care le-a fost răpit proștilor.

În rest, cum am mai spus-o și altă dată, jos labele de pe Mircea Cărtărescu!

 

Oricît l-ar ține în brațe Crin Antonescu, oricît l-ar urî el pe Băsescu, pînă la urmă Marga va fi dat jos. Cît de curînd. Cîtă vreme măgăriile acestui personaj jenant au fost vizibile doar în plan intern, mai mergea, se mai acoperea, mai intrervenea mitraliera cu fecale de la Antene ca să-i spurce pe contestatari.. Acum, însă, dimensiunea internațională a scandalului legat de salonul Cărții din Paris, care a servit drept scuză pentru absența lui Ponta (scandalul, nu salonul), a umplut paharul. Presa franceză a scris despre refuzul lui Cărtărescu de a participa. Și a scris pe larg. ( aici, aici si aici). Marga se comportă ca un om bolnav (la cap) cu ICR. Începe să-mi fie milă pe lîngă silă. Chiar oamenii din echipa lui s-au săturat și deja îl sapă conștiincios. Știu ce spun! Problema este că, în acest moment, nu s-a decis cum să fie dat jos fostul turnător, pentru că nu există un precedent de cînd ICR a fost mutat la Senat. Se studiază o cale pentru a-l îndepărta pe acest bezmetic. Cum spuneam, Marga va fi lăsat din brațe înainte de a-l lăsa, de tot, memoria. Vor trebui ani întregi pentru ca ICR să-și recîștige prestigiul terfelit de Marga. Ca un rinocer plin de noroi care zburdă într-o galerie de porțelanuri, Marga a reușit să murdărească ce nu a putut distruge.

Știe cineva dintre Dvs. ce acțiuni au făcut ICR-urile deschise de Marga în România? Ce alt program decît programul de încasare a salariilor mai derulează acești nuli servitori ai “filosofului” (Liviu Alexa, mi-a plăcut aia cu “față de filosof”!)

PS Încă nimeni din personalul ICR Paris și din Ambasada noastră în capitala Franței nu l-a auzit pe Al.Dobrescu, noul director, vorbind franceză. Omul vine la birou și se închide acolo. Așteptînd, evident, salariu și momentul acela în care se va trage linie. Linia de despărțire.

Primirea poetului englez Michael Edwards în Academia Franceză a fost un subiect pentru presa din Hexagon. Un subiect căruia, de pildă, Le Figaro i-a dedicat o pagină. Pentru că admiterea oricăriu nou membru e un subiect. Academia Franceză, după cum se știe (sau nu), are doar 40 de “nemuritori”. Patruzeci! În momentul de față, trei fotolii nu sînt ocupate pentru că, la ședințele de alegeri, nu s-a ajuns la nici un rezultat. Chiar Michael Edwards a candidat de trei ori, reușind, pînă la urmă, să fie admis. Nu vă plictisesc cu asta, vreau să spun că Academia Franceză e un loc cu un prestigiu imens, păstrat de ani la aceleași cote. Nu au fost făcuți membri nici Petain, în vremea regimului cu același nume, nici de Gaulle. În compensație, Academia Română e un loc de care-și bate joc Ioan Păun Otiman cum vrea el, după cum s-a văzut, vag, prin presa română. În Academia Română a fost membru plin Elena Ceaușescu, alături de Suzana Gâdea. Iar Nicolae Ceaușescu a fost membrui de onoare. Așa ceva nu se va șterge curînd de pe fața instituției. Dar nici cu asta nu vreau să vp plictisesc. Vreau să vă vorbesc despre cum este parazitată această instituție de o “Academie” privată, pre numele ei complet Academia Oamenilor de Știință din România. ca și cum în Academia Română ar fi oameni de neștiință (mă rog, mai sînt). Vedeți în deschiderea acestui articol stema celor două instituții. Surori gemene, nu alta. Cine sînt băieții deștepți din Academie? Păi, unii chiar membri titulari ai Academiei Ropmâne, alături de tot felul de veniți cu pluta și neaveniți. Iau exemplu Secţia Ştiinţe Istorice şi Arheologice, unde, alături de tov Scurtu, fost șef al Arhivelor Naționale (Scurtu îl avea adjunct pe Lungu! fără glumă!) îl regăsim pe acad, Răzvan Theodorescu, dar și pe Dinu Săraru, bancherul religiilor! Nu ați auzit de istoricul și arheologul Dinu Săraru?Nu se poate! Ca să nu mai vorbim de pictorul Dan Hatmanu, membru de onoare al Secției, remarcat prin aceea că l-a pictat pe Ceaușescu, un personaj istoric!

Bun, cred că v-ați dat seama despre teapa (sau țeapa) Academiei Oamenilor de Știință care a făcut mare lobby mare pe la toate guvernările să fie finanțată precum Academia Română. Nu știu în ce fază sînt aceste demersuri, poate există ziariști prin sală ca să preia subiectul.Așadar, membrii acestei Academii cu japca vor să ia bani de la stat, îndemnizații, onoruri etc. Acești uzurpatori se îmbracă într-o uniformă de “academicieni” și se numesc între ei academicieni.

Mai mult, membrii AOSR susțin că sînt continuatorii legitimi ai AOSR de dinainte de Război. Cine le-a dat legitimitatea? Ei înșiși. Au spus că sînt urmași legitimi, nimeni nu-i va contrazice. E ca și cum eu, de pildă, mi-aș schimba numele în Rebreanu și, apoi, aș spune că sînt urmașul legitim al lui Rebreanu, drept pentru care pretind toate bunurile lui Rebreanu!

 

 

L-am cunoscut pe Dinu Zamfirescu la Paris în 1990 și am considerat acest fapt o onoare. Îl vedeam pe unul dintre contestatarii activi ai regimului Ceaușescu și simțeam că e un privilegiu.. Era unul dintre cei care l-au demascat pe Gustav Pordea și faptul că acesta era o cîrtiță a spionajului românesc. Domnul Dinu Zamfirescu, la care am ajuns cu ajutorul doamnei Monica Lovinescu, era un domn sigur pe valorile lui, elegant dar ferm cînd trebuia să și le apere. Era anti-comunist autentic, de cea mai bună fibră. Un om în legătură directă, de sînge, cu istoria autentică și valorile liberale, rudă, într-un fel, cu neamul Brătienilor. Un exemplu de atitudine demnă, de om curajos.

L-am mai întîlnit apoi în România cînd, parcă i-a mai scăzut din aplomb. Nu l-am văzut de vreo cinci-șase ani. Dar am auzit despre isprăvile lui, pe care nu mi le pot explica. Totuși, vorbim de Dinu Zamfirescu, nu de Ioan Ghișe!  Pentru că nu cred că ar avea în trecut ceva cu ce să fie șantajabil, cu atît mai abitir nu-mi explic atitudinea sa. Încrîncenarea cu care luptă împotriva ideilor liberale, slugărnicia cu care-i servește pe Ponta și pe Antonescu. Vorbim de Dinu Zamfirescu, din neamul Brătienilor, devenit pupătorul de mînă al unui repetent din Isaccea și al unui plagiator din Gorj.

Domnule Zamfirescu, nu se poate să nu știți ce a devenit partidul liberal, cel al înaintașilor Dumneavoastră și nu se poate spune că nu știți cine e vinovatul pentru asta, cine i-a terfelit valorile și l-a transformat într-o mașinărie de satisfăcut pofta de putere a unei singure persoane.

Domnule Zamfirescu, nu se poate! Nu o să spun niciodată asta, dar dintr-un anume punct de vedere ar trebui să-mi pară rău că a căzut comunismul. Dacă nu cădea, aș fi avut în minte imaginea demnă a unui luptător dîrz împotriva lui Ceaușescu, domnul Dinu Zamfirescu, de la Paris. . Așa, sînteți jalnicul domn Dinu  Zamfirescu de la București.

Iarăși evoc o prostie din comunismul românesc, de teamă să nu se uite, Problema bărbilor și a pletelor. Înainte de 89, nu aveai voie să-ți lași barbă și nici părul lung. De ce? Nu exista nici o explicație. Ca să te tundă sau să te radă, miliția recurgea la un truc ieftin: îți cerea buletinul. Unde, desigur,nu aveai barbă și nici plete. pentru că nu ți se primeau poze cu barbă sau plete. Și pentru că nu erai corespunzător fotografiei din buletin, erai tuns și ras. Doar actorii și călugării beneficiau de clemența regimului.  Béla Kamocsa povestea în cartea sa de memorii că avea o adeverință de “colaborator” al Studiouriulor din Buftea. Cu așa ceva te lăsau în pace, însemna că joci în filme și ai voie cu barbă. Și pictorii și sculptorii reușeau să păcălească organele, avînd legitimații de UAP, deci fiind artiști. Pentru milițian era greu de făcut deosebirea între actor și artist!

Poate că lui Ceaușescu nu-i erau prea simpatici fondatorii comunismului, Marx, Engels și lenin pe care, de-o pildă, i-a  cam ras de prin bibliografii, singurul nume obligatoriu de citat fiind al lui Ceaușescu. În chiar ultimii ani protretele bărboșilor fondatori nu mai apăreau la nici o defilare.Iar marxism -leninismului i-a luat locul, în totatlitate, ceaușismul. O substituire brici!

 

MI-am adus aminte, recent, una din “marile tîmpenii mărunte” ale Epocii de Aur și vreau să o povestesc, mai  ales pentru cei tineri care nu numai că nu au amintiri din acea vreme, ci se și întreabă cum a fost posibil așa ceva. Deci, prostia:

Nu știu pe ce s-a bazat această măsură, dar în anii 70-80, nu aș putea fixa cu precizie anul, s-a dat o dispoziție stranie. Nici un autobuz nu are dreptul să treacă de granița județului în care fusese înmatriculat. (povesteam aici că, după principiul “unde dai și unde crapă”, erau decizii inexplicabile logic). Asta a ținut o vreme bună, un an, doi, poate trei.

Opera din Timișoara, de pildă, avea spectacol, la Arad. Porneau interpreții cu autobuzul Operei (care ducea, de obicei și decorul) și ajungeau la limita județului Timiș. Acolo îi aștepta autobuzul Teatrului de Stat din Arad, în care urcau interpreții și se tranfera decorul. Ajungeau la Arad, dădeau spectacolul, apoi se întorceau pînă la graniță, unde îi aștepta autobuzul Operei din Timișoara, iar transfer, iar decoruri cărate dintr-o parte în alta. La fel se petrecea și cu elevii care mergeau în excursie dintr-un județ în altul, cu autobuzul. Trasfer la limita județului. Nu știu cum s-a ajuns la această măsură care punea pe drumuri un număr cel puțin dublu de autobuze, dar măsura a fost aplicată cu strictețe și la autobuzele instituțiilor de spactacol, și la cele ale taberelor școlare.

Cum ar veni, Ceaușescu reușise prin această măsură să buleze treaficul și să mărească viteza de transfer!

Trecerea zilei de 26 ianuarie prin viața noastră publică a mai înviorat un val de nostalgii, a mai adunat o serie de “like”-uri pe pagina lui Ceaușescu de pe FaceBookul de Istorie Națională. Vreau să vă povestesc o mică întîmplare (am mai povestit-o, cred, pe undeva) despre minunata Epocă de Aur. Exista, în acele vremuri, un istoric pe numele lui Ion Spălățelu. Una dintre cărțile lui de căpătîi se numește Scornicești, vatră de istorie, carte reeditată și după 89. În acea carte dedicată locului de naștere a lui Ceaușescu se lansează și existența unui tip uman (iară nu cuman) care a trăit pe acele meleaguri, homo scornicestiensis  Care credeți că erau caracteristicile acestuia? Păi, mai mic la statură, cu tenul măsliniu, cu nasul acvilin și cu părul creț și cărunt. Nu credeți? Căutați prima ediție a acestei cărți și convingeți-vă! Povestea are o parte a doua, neanticipată de Ion Spălățelu care, fiind și el din Scornicești (încadrîndu-se chiar în tiplogia cu pricina) , a avut imprudența să-și pună fotografia pe ultima copertă a cărții. Ceea ce a stîrnit, se zicea atunci, mînia tovarășei: “Ce, acuma ăsta vrea să-și lege numele de Scornicești?”. Urmarea a fost că s-a interzis fotografia de pe coperta a patra pentru toate  cărțile, cu excepția scriitorilor clasici. Nici un scriitor, nici un autor în viață, nu a mai avut dreptul să-și pună fotografia pe coperta a IV-a. Că o supăra pe soția lui  Homo Sconiceștiensis!

(Imaginea care ilustrează textul este o lucrare semnată de Dan hatmanu, lucrare care a apărut, prima dată în epocă, pe coperta revistei de cultură studențească Dialog din Iași)

Nu știu cîtă lume mai merge, acum, în Ghencea, deși, nostalgia își are, și ea, soldații săi. Dacă nu era împușcat în 89, probabil că Ceaușescu ar fi murit de moarte naturală pînă acum și nu ar fi prins, astăzi, 95 de ani. Deci, tot la un mormînt i s-ar fi întreținut memoria.

Cînd am postat această fotografie, cineva a spus că e fotoșopată. De data  aceasta vă prezint o altă imagine, de al CNN, unde fotoșopatele nu prea țin.

E o fotografie nu doar despre coreenii de Nord, ci și despre noi. Dacă nu erau evenimentele din 89, cam spre așa ceva ne îndrepta Ceaușescu. Încolonați, vorbind doar la comandă, aprobînd ideile geniale ale conducătorului. Care doar” EL însuși” are dreptate.
Înțelepciunea populară ne spune că nu e bine să vorbești despre funie în casa spînzuratului. Dacă e așa, ar trebui ca mulți ani de zile de aici încolo, mânia, în viața publică, nimeni să nu mai spună că doar el are dreptate și să-i elimine din sistem pe cei care-l contrazic!