Posted on
by

Acum, că au ieşit la iveală iţele afacerii de arendaş al Academiei Române trase de Dan Voiculescu, e momentul să re-amintim că asta, colaborarea păguboasă, nu a apărut din senin. Presiunea “profesorului” pe Academie a fost mare şi a urmărit nu doar acapararea terenurilor, ci şi ocuparea unui loc călduţ, de nemuritor român, sub cupolă. Pe vremuri am tot scris despre asta în Academia Caţavencu, fără efect. Asta era una din marele dorinţe ale orgoliosului Varan, să îşi pună academician în faţa numelui: profesor doctor academician Dan Voiculescu. În plus, intrarea în Academie ar fi fost o perfectă acoperire pentru afacerile cu terenuri ale acesteia. Modelul e dat de afacerea Institutul de Cercetări Alimentare. Numai că aici nu a funcţionat  ceva, iar rîvnitul tilu nu a mai venit. Ca dovadă că Voiculescu a vrut să cumpere înaltul for, vă reamintesc brusca apariţie, în 2007,  a unui premiu al Academiei Române cu banii lui Voiculescu, premiu în valoare de trei miliarde de lei vechi. Aveţi aici linkul. Socotelile au fost simple: dă vreo trei-patru premii din astea, de 100.000 de dolari, iar după trei-patru ani e asociere cu Academia Română, opiniei publice i se va părea firesc titlul de academician pentru Dom’ Profesor. Nu am urmări afacerea, nu ştiu dacă s-a dat vreun premiu sau mai multe, important este mesajul a fost distribuit şi că acest pas al planului s-a trecut la realizări.

Ei, hai că nu mai e mult şi dom’Profesor va putea să intre liniştit nişte ani la “facultate” şi să scrie nişte cărţi.

.

Posted on
by

Acum vreo trei zile mi-am amintit o povestioară din anii liceului. Şi nu ştiam de ce anume mi-am amintit exact acum exact acea povestioară. Azi, după ce am urmărit înregistrările de la Cotroceni mi-am dat seama că avusesem o amintire cumva premonitorie.

Aşadar, pe cînd eram  la liceu, un prieten de-al nostru, cu foarte mult umor,  era foarte supărat că are o corigenţă la zoologie. Omul chiulise şi nu-l prea interesa zoologia. Iar profesoara era una care credea că materia ei este cea mai importantă (probabil aţi întîlnit genul). Ajuns în faza notei hotărîtoare, prietenului nostru i s-a dat un subiect (din cele cîteva anume desemnate): codobatura. A stat el, s-a gîndit, a spus că e o pasăre, că face ouă, că zboară, că trăieşte în natură, că are penaj colorat, mă rog, banalităţi valabile cam pentru orice pasăre. Şi a venit întrebarea încuietoare: “Cu ce se hrăneşte codobatura?”. Amicul nu a mai stat pe gînduri şi a dat un răspuns sec”Tovarăşa profesoară, cum să vă spun, codobatura se descurcă“. Fără să aprecieze umorul, profesoara l-a picat.

La discuţia de la Cotroceni, după ce papagalul Victor şi coţofănica de la Harvard au răspuns cam ca prietenul meu din liceu, c-o fi, c-o păţi, că e o măsură bun ă, că lumea aşteaptă măsurile bune, că măsurile bune sînt foarte bune, la întrebarea concretă, de baraj, “Cu ce hrăniţi scăderea CAS-ului?” premierul a răspuns imbatabil: ” Domnule preşedinte, o să ne descurcăm”

Posted on
by

În spatele cuplului Ceauşescu, mereu slugarnic, cuplul Bobu

Emil Bobu nu a avut aproape nici o calitate care să sară în ochi, în afara slugărniciei sale de prima calitate. Probabil că va rămîne într-o istorie a slugărnicie, dacă asta se va scrie. Iar acolo ar trebui să se consemneze episodul, devenit folclor, cu Emil Bobu slujbaş de partid la Suceava (după alţii la iaşi) care a dormit pe pragul camerei în care era cazat Ceauşescu. Întrebat ce caută acolo ar fi spus că vrea să se asigure personal că multiubitul tovarăş este păzit bine şi apărat. După acest episod, care l-a uimit pe Ceauşescu, deşi cunoscuse mulţi slugarnici, a fost chemat la Bucureşti  unde a promovat. Bobu a ţinut aproape de Ceauşescu, deşi au mai fost şi alţii care au rîvnit un loc lîngă Marele Cîrmaci. Dar Bobu avea, spre deosebire de ceilalţi (şi asta i-a explicat longevitatea) slugărnicia potrivită la locul potrivit.

Am auzit, chiar în vremurile acelea, una care mi se pare că ar merita să rămînă în eventuala istorie a slugărniciei. Pentru cei care s-au născut mai tîrziu, reamintesc faptul că, în ultimii ani ai comunismului românesc, de cum dădea un strat mic de zăpadă, Ceauşescu oprea circulaţia autovehiculelor. Nu pentru o zi sau două, ci pînă în primăvară, la o dată pe care tot el o stabilea. Nu circula  nici o maşină particulară, erau autorizate doar cele ale administraţiei, adică cele de stat. La care se adăugau autobuzele şi taxiurile. Se spune că după o iarnă în care circulaţia fusese interzisă, Ceauşescu ar fi constatat că, totuşi, nu mai e zăpadă. Şi, într-o pornire de democraţie, i-ar fi întrebat pe cei prezenţi. “Ce ziceţi, să dăm drumul la circulaţie? Poate că asta îşi doreşte poporul” . Pe fază, Bobu, care a simţit că Ceauşescu nu prea e convins că trebuie să dea drumul maşinilor, Bobu a zis: “Tovarăşe preşedinte, poporul vă iubeşte, poporul îşi doreşte să mai lăsaţi o săptămînă-două, tot aşa, fără circulaţie, că e aerul mai curat, mersul pe jos e sănătos.” Mulţumit, Ceauşescu s-a uitat la Bobu şi i-a spus: “Bine tovarăşe Bobu, atunci hai să-i mai lăsăm o săptămînă”

(În fotografie, cuplul Ceauşescu secondat, slugarnic, de Bobu şi nevastă-sa)

PS Dumnezeu să-l ierte!

Posted on
by

Istoria ştie una şi bună: se repetă. Acum ar urma să se repete măsura din vremea comunistă în care maşinile de scris trebuia, musai, să le înscrii la Miliţie. Nu ştiu dacă se va ajunge pînă acolo încît proiectul de lege să devină lege, deşi, la cum arată legislativul nostru, nu m-aş mira să se voteze .

Ca unul care a avut maşină de scris în comunism, vreau să vă povestesc despre această obligativitate de a avea maşina de scris înregistrată la organele de stat. Imediat după ce am terminat facultatea, în 1981, mi-am cumpărat o maşină de scris. Mi-aş fi dorit una nemţească (est), Erika, dar nu se găseau. De la consignaţie nu am vrut să cumpăr, voiam să-mi iau una nouă, cu caractere româneşti. Cînd căutam eu, “s-au băgat”  maşini chinezeşti, Flying Fish (am găsit o poză pe okazii.ro). Ce legătură avea peştele zburător cu scrisul mecanic, numai chinezii puteau şti. A costat ceva bani, dar m-am împrumutat şi am luat-o. Învăţasem să scriu la maşină în redacţie la revista Forum studenţesc din Timişoara, aşa că m-am acomodat repede cu noua mea achiziţie. Un singur lucru era deranjant (m-am obişnuit şi cu ăla!) : literele erau ceva mai mici decît la celelalte maşini de scris, şi cînd ţi se cerea un text cu un anumit număr de rînduri, eu trebuia să calculez în  aşa fel încît să nu depăşesc spaţiul tipografic şi să fiu nevoit să tai în şpalt.

Şi a venit decretul sau legea sau hotărîrea, nu mai ştiu exact ce era, ca toate maşinile de scris să fie declarate la Miliţie. M-am interesat la Miliţia din Lugoj, unde eram profesor, şi am aflat că trebuie să mă prezint la Miliţia de care aparţine domiciliul meu stabil, adică la cea din Arad. Am aflat tot atunci că se alcătuia o fişă a maşinii şi proprietarului la care se ataşa un text tip scris de fiecare posesor de maşină de scris. Nu mai ştiu tot textul, dar primul rînd era “Republica Socialistă România”. Nu aveam cum să ajung la Miliţia din Arad pentru că aveam ore inclusiv sîmbăta. Iar duminica era închis la înmatriculări maşini de scris. Am rămas în provizorat, după care deja eram în afara legii. Nu puteam să mă prezint cu maşina dintr-o dată pentru că eram deja vinovat că nu m-am prezentat pînă atunci. Dacă m-ar fi întrebat cineva din Lugoj despre înregistrarea maşinii, aş fi putut spune că e înregistrată la Arad. Şi invers. Dar invers nu era cazul, pentru că maşina nu era la Arad decît în vacanţe.

Şi, iac-aşa, nu am avut maşina de scris înregistrată, nu era ascunsă, scriam la ea, colaboram la presa culturală. Şi corespondenţa o scriam tot la maşină pentru că am un scris de mînă greu descifrabil (ulterior am aflat că scrisorile către un anume intelectual ieşean treceau pe la Secu). Îmi era puţin frică, dar şi asta s-a estompat. Prezenţa maşinii de scris în viaţa mea era aproape ostentativă şi nimeni nu-şi imagina că  nu există o fişă a ei la Miliţie. Nu am fost dizident, curajul de a nu respecta acea lege absurdă era, la mine, alcătuit, în mare proporţie din comoditate şi, apoi, din nepăsare.

Şi, oricum, la Revoluţie, inscripţiile împotriva lui Ceauşescu de pe garduri au fost scrise de mînă.

 

 

Posted on
by

N-am văzut multe reacţii faţă de acest articol. A fost tratat mai degrabă cu simpatie, ca un fapt divers despre delfini, aceste fiinţe inteligenţe pentru care Remus Cernea cerea statut de persoane. Pe scurt, iată povestea: Malcolm Brenner (foto) a scris recent o carte în care povesteşte relaţia sa sexuală cu un delfin (delfină?). Mă rezum aici doar la acest aspect: un om îşi expune public relaţia intimă cu un animal, ceea ce, în mai toate societăţile, se numeşte zoofilie. Deci, asta este, s-a trecut de această barieră, trăim, în fond, în secolul 21 (cum îmi atrăgea cineva atenţia), sîntem moderni, neinhibaţi. Ce urmează? Să apară unul cu o capră şi să-şi descrie experienţele intime, altul cu o gîscă, alta cu un cal etc. Nu spun că astfel de întîmplări nu s-au petrecut pînă acum. Spun doar că erau de domeniul patologiei, erau considerate deviaţii sexuale chiar condamnate penal (în unele ţări). Acum ele vor deveni cool. Vor fi trendy. Urmează ca domnul Malcolm Brenner să militeze pentru legalizarea căsătoriilor inter-regn. Să vrea să-şi oficializeze relaţia cu delfinul (delfina), că doar căsătoria este pentru toţi. Ah, nu vor putea face copii? Vor cere să înfieze, normal. Poate vor înfia copii, poate vor înfia “animăluţe”, nu?!

Ipoteza asta nu e foarte departe. După căsătoria persoanelor de acelaşi sex, de ce să nu se poată uni pe viaţă, cu acte în regulă, şi persoane din regnuri diferite (pînă atunci, Remus Cernea le va obţine statutul de persoană non-umană). În Franţa se fac demersuri pentru a se scoate din actele oficiale termenii tată şi mamă pentru a fi înlocuite cu părinte 1 şi părinte 2 (să nu se simtă discriminaţi copiii cu doi taţi sau două mame) . Etapa următoare, ca să nu jignească cuplurile om-animal, va fi înlocuirea  termenului “părinte” cu acela de “Vieţuitoare 1” şi “vieţuitoare 2”! Că doar trăim în secolul 21 şi nu sîntem închişi la minte!

Sînt curios cît mai trece pînă cînd un pedofil autentic îşi va publica memoriile şi va explica lumii că, nici vorbă, copiii nu au suferit, dimpotrivă, i-au mulţumit pentru cadouri.

Posted on
by

Pucistul Crin Antonescu a căzut mai repede decît mă aşteptam, dar mai tîrziu decît ar fi fost normal. Ultimele lui piruete, cu Dreapta care trebuie salvată şi PSD-ul care trebuie învins, chiar şi prin înscrierea PNL în PPE, sînt praf în ochi, o cortină înşelătoare de fum menită să-i mai şteargă din vină. Bărbatul de sacrificiu Crin Antonescu nu există. El a ieşit din luptă sau în urma unui şantaj, sau în urma unei crize de nervi. Ambele ipoteze sînt la fel  de grave. Dar mai grav era dacă acest “cel mai bun candidat al Dreptei” cum cu emfază s-a autointitulat Crin ar fi rămas pe poziţie, se distrugea orice credibilitate a luptei anti-PSD.

Dincolo de evenimentele ultimelor zile, sînt fapte care nu se pot uita. Crin Antonescu a defilat în văzul lumii cu securistul turnător Dan Voiculescu şi a folosit Antena 3 pentru luptele personale. Tot el l-a făcut posibil pe Ponta şi lovitura de stat. Oricît ar fi frecat Crin clanţele cancelariilor occidentale, nu ar fi reuşit să-şi şteargă din fişa de personaj rolul de pucist. Amintiţi-vă de marea farsă de pe stadion exact cînd la Bucureşti se derula o importantă întîlnire a Popularilor Europeni. Nu mai vorbesc de tupeul cu care Crin îi spunea Angelei Merkel să şi-l ia pe Traian Băsescu la ea. În plan internaţional, dacă, prin absurd, Crin devenea preşedintele României, era un ciumat, un personaj de evitat.

Crin Antonescu l-a făcut posibil pe Marga, şi la MAE, unde a făcut nişte prostii cu iz penal, şi la ICR, unde a distrus absolut totul. Repetentul şi chiulangiul Crin  i-au dat mînă liberă celui care a distrus PNŢCD-ul să-şi continue opera de demolator autorizat. Elogiul caloriferului şi ICR-urile judeţene stau mărturie despre activitatea unui ipochimen umflat în pene, cu o gîndire bolnavă. Tot Crin a adus în PNL un jurnalist şantajist şi un gunoi moral pe care l-a promovat încălcînd cutumele şi regulile scrise ale partidului său. Penali şi incompatibili au alcătuit curtea prezidenţiabilului Crin.

De notat ceva mai grav: Crin Antonescu, spre deosebire de alţi oameni politici, a avut drept motor un singur sentiment: ura. O ură patologică. Ura faţă de intelectuali, ura faţă de cei care nu-i cîntau în strună şi, evident, ura faţă de Băsescu. În numele acestei uri a călcat tot în picioare, s-a înhăitat cu securişti, mincinoşi, bandiţi. Totuşi, nimic nu s-a construit numai şi numai cu ură.

Acum, s-a dus. Despre morţi, chiar şi despre cei politici, de acum, numai de bine! Somn uşor Crin! Odihneşte-te în pace, somnorosule, dar reţine: nu vom uita niciodată răul pe care l-ai făcut.

UPDATE Uitasem de promovarea lui Gigi Becali în PNL, şi de aici în Parlament, chiar în Comisia Juridică, promovare făcută personal de Crin. Mi-a adus aminte comentatorul Ciufutozaurus pe site-ul În linie dreaptă

 

Posted on
by

Dacă treceţi prin Nantes (Franţa) pe 16 mai a.c. şi vedeţi prin oraş  mai mulţi băieţi îmbrăcaţi în rochii, să nu vă miraţi. Nu sînt toţi transsexuali, sînt doar dotaţi  cu un accentuat  spirit de turmă. Pentru că aici s-a născut iniţiativa propovăduită în 27 de licee din oraş ca băieţii să vină în acea zi  îmbrăcaţi în fuste. Aşa se demonstrează solidaritatea. Un francez cu umor a anunţat pe Twitter că, pentru a sprijini egalitatea între oraş şi sat, elevii din Paris vor veni, într-o zi anume, cu o capră la şcoală. Altcineva a cerut ca şi Francois Hollande şi Manuel Valls să se îmbrace în fustă (la Hollande nu m-ar mira chiar să o facă, i-au mai rămas rochii de la ţiitoare prin dulapuri!).

Sigur, vor sări corecţii politici şi amatorii studiilor de gen. care se dau foarte progresişti, egalitarişti. Dar, după cum a demonstrat o întîmplare recentă, la o Universitate din Paris, şi corecţii politici sînt defecţi la cap ca şi noi, ăştia cărora ni se pare ciudată transexulăreala asta: Pe un formular foarte corect politic erau două rubrici care nu mai pomeneau cuvintele odioase Tată şi Mamă, ci doar Părinte 1 şi Părinte 2. Frumos, conform noilor directive de stînga. Doar că la Părinte 2 autorii formularului au mai adăugat o sub-rubrică: numele de fată!

Posted on
by

Această fotografie a fost publicată pe contul de twitter Histoire du Monde şi, potrivit sursei, este realizată în 1936, la Hamburg. Veţi vedea în ea, încercuit, un om care stă cu braţele încrucişate în momentul în care toţi ceilalţi, din jurul lui, onorează cu salutul nazist personalitatea lui Hitler. Acest om a fost în stare să se opună, prin pasivitate, unei presiuni ideologice de o forţă mortală (şi la propriu, şi la figurat). Pentru mine imaginea asta e dovada că se poate lupta. Că niciodată nu e totul pierdut. Au existat în istoria lumii oameni liberi,simpli, din mulţime,  care au spus NU în felul lor, Răului. Deci, se poate! 

UPDATE Am primit pe twitter, de la cel care deţine contul @aiurea, un link despre identitatea celui care sfidează salutul nazist


Posted on
by

Îmi declar solidaritatea deplină cu fosta conducere a ICR şi public acest text semnat de Horia-Roman Patapievici, remis mass media. Aşa, să rămînă şi aici o probă a ceea ce s-a întîmplat în aceste zile murdărite de acţiunile lui Ponta

 

Declarație de presă

“Față de intervenția televizată de ieri a premierului Ponta (7 mai 2014), mă văd obligat

(1) Domnule prim-ministru, ați spus despre Mircea Mihăieș că este un “fascist

bătrîn”. La care vă răspund: cine acuză de fascism un om care a sprijinit

întotdeauna valorile democrației arată că nu dă doi bani nici pe democrație, nici

pe bun simț, nici pe datoria de a fi drept. Ca prim-ministru, aveți datoria de a

fi drept, de a judeca cu bun simț și de a respecta democrația. Or, felul în care

bagatelizați grozăvia fascismului acuzînd de fascism un om care nu are nimic de-
a face cu fascismul vă dezonorează ca prim-ministru, dezvăluindu-vă cinismul: un

cinism pentru care fascismul și democrația sunt interșanjabile, simple etichete de

lipit pe oameni după plac ori interes. De aceea vă spun: prin acuzațiile aduse lui

Mircea Mihăieș vă dezonorați funcția de prim-ministru și demonstrați că vă tratați

cetățenii ca supuși, iar principiile ca etichete.

(2) Ați spus că echipa pe care am condus-o a deturnat bani publici și că această

fraudă a fost constatată de Curtea de Conturi. La care vă răspund: este o

minciună, domnule prim-ministru. O minciună pe care o tot repetați din 2012

încoace și care deja întrunește toate criteriile calomniei calificate. Curtea de

Conturi nu a constatat niciodată vreo deturnare de fonduri publice, în perioada

2005-2012, cît am condus Institutul. Continue reading →

Posted on
by

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Știam că Thomas Mann a trăit o vreme la Sanary sur Mer, o localitate care a devenit, după cum puteți vedea în fotografia alăturată, o adevărată capitală a exilului literar și artistic, găzduind scriitori și artiști fugiți de prigoana nazistă din Germania și Austria. Thomas Mann a scris, la Sanary, primul volum din cartea mea favorită (e pe locul întîi în topul personal), Iosif și Frații săi. Mă tot gîndeam să caut casa în care a scris, să identific locul în care marele scriitor a trăit. Sîmbătă am ajuns absolut întîmplător în Sanary și, venind din parcare, ascunsă parcă de o tufă verde, am zărit placa. Am fotografiat-o, apoi am citit, toate numele. În coloana a doua, al doilea nume , Valeriu Marcu, mă face să-l citesc încă o dată. Îmi aduc aminte, vag, că profesorul Andrei Corbea-Hoișie a scris ceva despre acest autor român prin naștere, evreu prin origine și german prin cultură și prin limba în care a scris.Da, opera lui e scrisă în limba germană. După căutări pe internet, reușesc să deslușesc interesantul autor și personaj.  S-a născut la 8 martie 1899, la București și a murit, în 1942, la New York. Între aceste date o viață și o operă interesante. Valeriu Marcu a fost comunist în tinerețe, a scris chiar prima biografie a lui Lenin, pe care l-a cunoscut la Zurich. S-a convins repede ce-i cu comunismul, apoi a apărat ideile de dreapta (simplifc puțin, nu fac un studiu, scriu pe blog!). S-a refugiat la Sanary alături de cîteva nume importante, de la Thomas Mann, Heinrich Mann, Klaus Mann, la Bertold Brecht, Leon Feutchwanger sau Stefan Zweig. În fața amenințării naziste, Valeriu Marcu este ajutat de uluitorul personaj Varian Fray să ajungă, împreună cu familia, la New York. Unde moare la scurt timp din cauza unui atac de cord.

În românește puteți găsi biografia lui Machiavelli, scrisă de Valeriu Marcu și tradusă de profesorul Andrei Corbea-Hoișie.

Iată biografia unui scriitor pe care aș citi-o cu mare plăcere.