Pe vremuri a fost GhinIon Iliescu, dacă mai ţineţi minte. Pe unde mergea el se întîmpla ceva rău. Acum e Victoraş care pare că aduce şi el nişte ghinion. Sînt fapte. L-a vizitat premierul Franţei, s-a întîmplat un accident feroviar în ţara sa, Ayrault a plecat cu avionul direct la locul accidentului. A fost Ponta în Spania, l-a primit premierul spaniol, apoi aflăm că a avut loc un groaznic accident feroviar în Spania.
Să-l vedem cum se descurcă cu privatizarea CFR Marfă!
Am citit, în numărul din 19 iulie al revistei Figaro Magazine, un interviu cu Alain Delon pe tema numărului “Unde au dispărut bărbaţii?” Interviul poartă titlul :’Nu mai sînt modele“. Nu am drepturi de traducere pentru tot interviul, voi lua cîteva fragmente doar. La prima întrebare “Vi s-a întîmplat vreodată să vă întrebaţi, şi dumneavoastră, unde sînt bărbaţii?”, actorul răspunde” Cine pune întrebarea asta? Femeile? Cunosc destule care se întreabă unde au dispărut gagiii… Sînt mai puţini pentru că din ce în ce mai multe femei au devenit bărbaţi. Femeile s-au bătut pentru a avea drepturi, au obţinut ce voiau, foarte bine…Dar de ce să mergi pînă acolo încît să te comporţi ca bărbaţii, de ce vor ele să le semene? Nu înţeleg”. În următorul răspuns vine nuanţarea: “Le înţeleg, de fapt, pînă la un punct.Trebuie să fim atenţi, însă, la limite, la echilibrul între bărbaţi şi femei. Pe vremea mea se spunea că nu trebuie ca femeile să ducă războaiele. Dacă mîine ar trebui să se bată, s-ar bate ca bărbaţii… nu sînt sigur că ar cîştiga. În acest moment se caută să se şteargă diferenţele. Pe cînd chiar diferenţele dintre un bărbat şi o femeie sînt frumoase..”(….) “Era o vreme cînd , pe stradă, puteai să distingi între bărbaţi şi femei, acum nu ştii cine ce e. (…)Şi apoi mai există ideea subînţeleasă că a fi cu cineva de sex opus sau de acelaşi sex e la fel. Asta e grav! Nu sînt împotriva mariajului gay, mă doare-n cot, dar sînt contra adopţiei copiilor. O să mi se spună că trebuie să mă adaptez şi să trăiesc în pas cu vremea. Chiar dacă par un bătrîn prost, asta mă şochează!” Vă supun atenţiei un fragment în care acest cuceritor face un elogiu femeii : “Datorez viaţa şi cariera mea femeilor. Cînd am revenit din armată, la 22 de ani, ele sînt cele care m-au învăţat. Era fascinant pentru un tînăr bărbat obişnuit cu fetele de vîrsta lui, să fie iubit de femei ceva mai în vîrstă decît el, care au înţeles viaţa. (…) sînt femei cu un caracter puternic care n-au avut nevoie să-şi afirme masculinitatea.E atît de frumos, o femeie-femeie care nu caută să ascundă ceea ce e. Astăzi femeile mai păstrează calităţi feminine, dar într-un fel mai disimulat. Păcat, pentru că nu există ceva mai frumos pe lume decît femeia! Asta am gîndit mereu. O femeie adevărată care are aerul unei femei..”
Trebuie să recunoaştem că Alain Delon se pricepe la ‘făcutul din vorbe”. Pentru mine rămîne nu doar un mare actor, ci şi un intelectual, cu lecturi ample (l-am văzut la o emisiune discutînd despre cărţi cu competenţă şi bine informat), un bărbat care face viaţa mai frumoasă. Mai ales femeilor!
Marianne este una din emblemele Franţei, reprezentînd, alegoric, libertatea şi raţiunea. Este imaginea unei femei din semi-profil, care stă şi pe logo-ul Franţei, şi pe spatele euro-ului francez, şi pe timbrele poştale franceze. Asta e tradiţia. Recent, Francois Hollande a dat mînă liberă unui designer care a “revizitat” imagina acestei Marianne de pe timbre, inspirîndu-se, din greu, din imaginea militantei feministe ucrainiene Inna Shevchenko, şefa mişcării Femen. Aflu din Figaro Magazine că Inna Feminista, noua Marianne, ar fi scris pe twitter :“Désormais, tous les homophobes, extrémistes et fascistes devront lécher mon cul pour envoyer une lettre”. Pentru nefrancofoni: “lécher” înseamnă a linge iar “cul” e un cuvînt pe care noi îl scriem cu litera “r” în loc de “l” .
E un fel de a mulţumi Franţei care i-a oferit azil politic.
imaginea de aici
Am primit astăzi două variante de copertă pentru romanul meu Negru şi Roşu, în curs de apariţie la editura Polirom. Vreau să vi le supun atenţiei şi vă cer părerea: care vi se pare mai bună dintre cele două? Acţiunea romanului se petrece în interbelicul românesc şi în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Unul din fundalurile istorice ale acţiunii este deportarea ţiganilor în Transnistria. Nu vă spun mai mut, cred că e suficient pentru a vă exprima părerea şi preferinţa pentru copertă.
Sigur, motivul oficial pentru neintrarea în Spaţiul Schengen este legată de detalii ale stadiului graniţelor, MCV-ului etc. Dar, neoficial, mai e ceva: proştii din Europa nu sînt pregătiţi pentru libera circulaţie a proştilor din România. Dovada certă e furtul operelor de artă de la Muzeul din Rotterdam. Pe scurt, nişte idioţi, oligofreni (sau cum vreţi să le ziceţi în încercarea de a-i defini) au mers în Olanda să fure ceva. S-au gîndit să fure de la muzeu ceva uşor de dus, care ar putea să-l intereseze pe Becali. Ca să ajungă la muzeu au folosit GPS-ul! Deci, nici vorbă de studiu la faţa locului, de harta amănunţită a încăperilor (cum fac deştepţii din filme). Nu, băieţii au intrat, au furat, au băgat în perne marfa şi s-au gîndit că scot vreo 50 de mii de euro de la Becali. marfa fiind de vreo 20 de milioane. Se pare, din unele versiuni, că Becali nefiind interesat (el cumpără de predilecţie tablouri care-l reprezintă pe el) , mama idioţilor (ştiţi ce se spune despre mama idioţilor, nu?) a aruncat tablourile în foc.
Ce comentarii să faci pe seama acestui şir de stupidităţi comise de gaşca de la Slobozia? dar despre stupiditatea paznicilor de muzeu din Rotterdam? Singura prostie care fi putut depăşi dimensiunea acestui furt ar fi fost transmiterea lui în direct la OTV.
Deşi nu sîntem în spaţiul Schengen, vedeţi, idioţii, totuşi, nimeresc Europa (cu GPS-ul). Atunci de ce ne-am mai strădui să fim admişi? Pentru proştii care nu au GPS?
“Doamnelor şi domnilor, dragi români…
Am aflat chiar acum decizia Justiţiei pe care nu o comentez. Condamnarea ministrului Relu Fenechiu aruncă o umbră asupra Guvernului, o umbră pe care ne vom strădui să o înlăturăm în activitatea noastră viitoare. Îmi asum în totalitate acest eşec de cadre. Sînt foarte trist că am crezut în nevinvovăţia lui Relu Fenechiu, aşa cum mi-o prezenta el. Nu am avut acces la dosarul lui, nu ştiam cît de grave sînt faptele pentru care e cercetat. Am mizat pe sinceritatea lui care, iată, s-a dovedit o minciună. Regret că s-a ajuns pînă aici, regret că l-am numit ministru (şi aştept explicaţii de la partenerii noştri de coaliţie). Relu Fenechiu m-a minţit pe mine, i-a minţit pe colegii lui şi i-a minţit pe români. Marea noastră şansă este că Justiţia funcţionează şi taxează toate încălcările legii, indiferent de statutul făptuitorului. Nimeni nu e mai presus de lege. Sînt convins că şi la ultimul termen de judecată Justiţia îşi va spune cuvîntul, fără nici o influenţă din partea nimănui. Vă mulţumesc, aceasta a fost declaraţia mea. “.
Nu-mi revin după declaraţiile de simpatie ale lui Ponta faţă de recent cndamnatul ministru fenechiu. În orice ţară civilizată, dacă s-ar fi ajuns pînă aici (în ţările civilizate cînd e pus un ministru sub urmărire îşi cam dă demisia), Ponta ar fi trebui să se delimiteze brusc de infractor, să-i chiar reproşeze că a făcut ce a făcut. Măcar de ochii lumii. Asta ar fi trebui să înveţe de la recentul său oaspete, premierul francez, care a avut nu de multă vreme un caz de demisie. E vorba de ministrul Bugetului, Jerome Cahuzac, prins cu fonduri în Elveţia. Omul nu a furat, doar a fentat Fiscul francez. Nu a fost condamnat pentru asta. dar de îndată ce s-a aflat cu certitudine că are bani în străinătate (după ce negase vehement, anterior) Cahuzac a demisionat din Guvern, din calitatea deputat şi a fost exclus din PS. Iată o referinţă, în franceză, aici. Ce zice Ponta? Că Fenechiu a făcut acte penale înainte de a fi ministru. Păi, tocmai, a angajat un bandit care era în cercetări! Prietenii socialişti ai lui ponta nu l-ar fi lăsat pe Fenechiu nici să se apropie de Poarta Guvernului. Premierul nu a plagiat, deşi acum era cazul, intransigenţa socialiştilor europeni! Lui Victoraş îi pare rău că Relu a fost condamnat, nu că l-a luat în Guvern! Azi a fost o premieră în România: a fost condamnat un ministru aflat în funcţie. În toate ţările care cunosc sensul cuvîntului onoare nu se ajungea pînă aici.
Astăzi, într-un Carrefour din Sudul Franţei, am văzut un stand special amenajat pe care erau expuse diverse ediţii ale Coranului: ediţie de buzunar, legată în piele, bilingvă, în franceză, în original. Lîngă, alte cîteva cărţi despre învăţătura islamică, despre minunatele nume ale lui Allah, iar într-o parte, cărţi despre bucătăria din Magreb. Pentru că astăzi începe Ramadanul, nu mi s-a părut ciudată prezenţa acelui stand. În fond, respectăm toate religiile lumii. Aşa că am încercat să văd dacă găsesc vreo Biblie în franceză de vînzare. Nu am găsit niciuna. Nu am găsit nici Talmudul, nici Tora. Deci, centrul comercial Carrefour nu celebra toate religiile. Am scris despre asta o scurtă notiţă pe Twitter şi, repede, a intrat în discuţ’ie un domn care semnează ca Motan. Superior, a spus că Biblia nu se vinde pentru că nu se cere, iar centrul Comercial Carrefour este o intreprindere economică. Asta era ideea. I-a ăsit în ajutor un alt domn, cu nume ceva mai anonim, care susţinea aceeaşi teorie: Biblia nu se cere, dfeci nu se scoate la vînzare. Nu ştiu dacă domnul Pisicu şi celălalt domn vorbeau în urma unui sondaj referitor la cererea de Biblii în Europa. Probabil că or fi avînd ei nişte statistici. Şi, tot probabil, în acele statistici li se spunea că e erere mare de Coran în franceză. NUmai că nu e aşa. Nu e cerere de Coranuri în magazinele carrefour, mai ales în această perioadă cînd drept credincioşii musulmani se ab’in de la distracţii şi de la shopping. M-am uitat mai multe minute la standul respectiv şi nu se apropiase nimeni de el. Deci, justificarea comercială a Motanului şi a prietenului de idei nu se justifică. În plus, drept-credincioşii musulmani apelează numai la ediţia originală a Coranului, nu şi-o cumpără de la Carrefour. E drept, nici creştinii nu apelează la marile centre comerciale pentru a-şi procura cărţile spirituale de căpătîi. Aşa că problema e alta: standul cu Coranul de la Carrefour era un fel de slugărnicie, de discriminare pozitivă prost-înţeleasă. Nu ştiu dacă asta se repetă în toate magazinele din reţea sau era ceva special, o decizie luată pe plan local.
Pentru hazlii care socotesc că nu se cere Biblia, sugerez un mic experiment (comercial). Să ia cîteva Biblii, să încerce să le introducă în ţările arabe şi, dacă reuşesc, să-şi facă o mică tarabă într-un centru comercial de acolo, să vadă dacă se cumpără sau nu Biblii. Apoi să apeleze cu o petiţie la Amnesty International ca să-i scape de închisoare sau decapitare, după cum le-a cerut pedeapsa miliţia religioasă de acolo. Voi semna şi eu petiţia, în numele libertăţii de gîndire.
La sugestia unui foarte bun prieten am citit, chiar pe 7 iulie, un articol despre fuga lui Paul Verlaine din domiciliul conjugal pentru a-l urma pe Rimbaud. Textul se află aici. Rezum pentru cei care nu au acces la limba franceză. Pentru că Mathilde, soția sa (care avea 18 ani și cu care avea, deja, un fiu de 7 luni) era bolnavă, Paul Verlaine (de 28 de ani) pleacă după un doctor. Și nu se mai întoarce. Pleacă alături de Rimbaud (un poet drăguț, aș zice, jucat în nu știu ce film de di Caprio) la Bruxelles. Soția nu-și explică absența și, a doua zi, cum se mai întremează, merge să-și caute bărbatul la poliție și la morgă. Dar ia-l de unde nu-i! Cei doi sînt deja la Bruxelles, cu bani împrumutați de la mama lui Verlaine și cam fără acte, astfel încît, în drum, coboară cu o stație înainte din tren și traversează pe jos frontiera. Verlaine îi trimite o scrisoare soției, care se duce după el la Bruxelles. Au o întîlnire fierbine care-l convinge pe Verlaine să urce alături de tînăra și frumoasa lui soție în trenul de Paris. Dar la fronieră, Verlaine coboară (tot din cauza actelor) și, în loc să treacă frontoiera, se întoarce la Bruxelles, la Rimbaud. Mathilde înțelege pînă la urmă și divorțează. Nu-l va mai lăsa pe Paul să-și revadă niciodată băiatul, de frică să nu-i ofere acestuia un exemplu rău. Cam ăsta e articolul. Surpriza, însă, este la comentarii. Un cititor reproșează autorilor articolului că nu au vorbit de chinurile la care a fost supus Verlaine de soție. Și o califică pe Mathilde de homofobă!
Asta chiar e tare! Adică tînăra femeie e abandonată de soțul trimis după medic și, hodoronc-tronc, e homofobă! Cum ați vrea să fie săraca Mathilde? Să iasă la miting și să suțină minoritatea gay? Să își declare simpatia față de cuplurile de același sex? Eventual să-și găsească și ea o femeie alături de care să trăiască fericită? Dacă în loc de Rimbaud, Verlaine ar fi ales o femeie cu care să fugă, Mathilde era heterofobă?
Pronunţarea sentinţei în procesul Transformatorul s-a mai amînat cu o săptămînă. Inculpatul pare afectat de această amînare, dorindu-şi, după cum declară, să se termine acest proces care-i afectează viaţa de opt ani de zile. Cam toţi inculpaţii din zona politică susţin că procesele trenează şi că asta le afectează viaţa. Dacă nu eşti atent (sau dacă eşti fan Crin), poţi rămîne chiar cu impresia asta: “sărmanul Relu, cum lungesc ăştia procesul, opt ani de zile e de neimaginat! “. Numai că adevărul e altul. Dacă era vorba un inculpat oarecare, procesul ar fi de multă vreme încheiat şi făptaşul legat. Dar domnul Fenechiu se zbate cu cei mai buni avocati, care uzează de toate chichiţele pentru a trena procesul şi pronunţarea sentinţei. (Chiar şi Felix pare nemumlumit că e tîrît prin tribunale, ca şi cum nu el ar fi recurs la toate jmecheriile jenante pentru a amîna sentinţa sau pentru a ajunge la prescrierea infracţiunii. ).
O altă stratagemă ieftină pe care o foloseşte şi Relu Fenechiu este recursul la familie: părinţii domnului ministru sînt afectaţi , am aflat ieri, de acest proces. (Şi Năstase spunea că băieţii lui sînt afectaţi de imaginea de răufăcător tîrît prin tribunale, deşi asta nu l-a împiedicat pe Andrei să-şi deschidă, estimp, o discotecă în Băneasa Herestrău, probabil cu un rest de fonduri de la Mătuşa Tamara! ).
Nu pot să nu remarc o replică recentă a aceluiaşi Fenechiu: “Dacă sînt condamnat, plec acasă”. Nu, domnule ministru, dacă sînteţi condamnat mergeţi la puşcărie!