Citesc, în Le Fiigaro de astăzi, un articol trist: e vorba despre caligrafia la care se renunţă, treptat, în şcolile din Statele Unite. În 45 de state din SUA s-a pus capăt orelor care îi învăţau pe elevi scrierea cursivă, numită scriere de mînă.

Orele de caligraie din clasele primare nu au fost foarte încîntătoare pentru mine deoarece am un scris destul de zbuciumat. Dar în clasa întîi am admirat foarte mult o colegă care avea un scris de mînă perfect. Mi se părea un fel de înger al scrisului caligrafic. Am cărat în acei ani, la şcoală,  destul de contrariat, cerneala şi tocul cu peniţă pînă ni s-a dat voie la stilou şi, mai tîrziu, la pix. A scrie cursiv mi se părea o însuşire a omului şcolit. Cum să scrii de tipar într-o lume a literelor de mînă?

În anii de facultate obişnuiam să scriu  nişte poezioare care purtau antetul Editura Română scrisul de mînă, cărţulii în exemplar unic dăruit colegilor. Editura a murit de mult, iar poezioarele de atunci mor trist în cîteva sertare închise.

Acum scriu foarte rar “de mînă” şi, dacă nu citesc ce am scris în următoarele zile, cu greu mai descifrez textul. Dar asta nu mă împiedică să fiu nostalgic şi chiar revoltat atunci cînd aflu că scrisul de mînă a dispărut sau e pe cale de dispariţie. Computerele nu vor putea, decît cu programe complicate, să  imite sau să  înlocuiască tremurul incert al unui bileţel de dragoste. Dacă moare caligrafia, moare o dimensiune a furmuseţii fiinţei omeneşti.