Prostia are în ea ceva curat, o simplitate vizibilă,  limitele ei sînt clare. Proștii sînt, îndeobște, sinceri. Pe teritoriul prostiei nu e loc mare de manevră, minciunile au picioare foarte scurte (o minciună mai complicată e, totuși, o construcție intelectuală) și, prin asta, prostia este ușor de gestionat, este previzibilă. Asta e o părere mai generală. Cînd mă gîndewc, însă, la prostia din ultimii ani manifestată în spațiul public românesc, lucrurile nu mai stau așa, ce am spus la început nu mai e tocmai valabil. Pentru că, prostul fiind sensibil la modele umane, a început să-i copieze pe ticăloși, pe mincinoși, Ticăloșii, mincinoșii, leprele, trădătorii fac prim-planul vieții noastre, sînt dați la televizor, li se ridică osanale. Așa că prostul a început să-și pună întrebarea “Da’ce, eu sînt prost? Ia să fiu și eu ticălos, ia să fur și eu, ia să mă bag în politică”. Sigur că realitatea va demonstra că prostul e prost și afacerile lui necurate sînt demantelate primele, minciunile lui spuse la jurnalul de prînz sînt demontate la jurnalul de seară. Pentru că e prost, desigur. Dar prostul nu mai e un prost sincer, trăind în limitele lui  clare. E un prost în pas cu vremea, contaminat de ticăloșie, de parvenitism.Nici prostia nu mai e ce a fost! Exemplele sînt pentru proști, spunea cineva. Nu vă ofer, așadar, nici un exemplu de neo-prostie, o găsiți relativ ușor.

Vă ofer, în completare (deși textul meu e un fel de completare) o caricatură de Mardale foarte sugestivă pe tema prostiei. Genială, aș zice!