Ieri s-a publicat în Monitorul oficial decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce s-a numit Cauza Morar contra România. Textul e în românește și vă ofer o copie a lui la sfîrșitul acestei postări.

Între timp, condamnatul, adică statul român, mi-a plătit 18.000 de euro, (sumă care, acum cîțiva ani, mi-a fost smulsă din cont de Justiția Română) plus 6.000 de euro, daune morale. Mă bucur că mi-am recuperat banii, deși, cu 6000 de euro nu mă simt despăgubit pentru anii de așteptare, umilința de a găsi pe ușa apartamentului citații în care era amestecată și familia. plus perspectiva de a mi se confisca apartamentul pentru ca din vînzarea lui să se scoată cei 18.000 de euro. Pe care eu am avut norocul să-i pot plăti din economiile de ani de zile cînd munceam pe bîrnci, aveam cinci servicii deodată. Mă bucur pentru mine și-mi poare rău pentru voi, contribuabili români, căci din banii voștri mi s-a plătit despăpgubirea. Nu din banii judecătorilor besmetici care au dat o sentință strîmbă, taxată de CEDO. Pe acei judecători (și alte sute) care sînt contraziși de justiția europeană, nu-i mustră nimeni, nu le cere nimeni socoteală. Mie nu mi se pare normal, cred că ar trebui să îi coste și pe ei, măcar simbolic.

Am așteptat cinci ani la coadă la dreptatea de la CEDO, sprijinit cu o exemplară pricepere de avocata Iulia Mălăescu. Ea nu mi-a cerut nici un ban ca să mă asiste juridic, a făcut-o convinsă că dreptatea e de partea mea. Ceea ce mi se pare destul de rar, în ziua de astăzi. Victoria mea e victoria ei, sau invers.

Așadar, mă bucur pentru mine, îmi pare rău pentru voi.

Și cum știu că sînt la modă gesturile caritabile, cu cei 6000 de euro luați ca despăgubire, am decis să ajut un copil să-și vadă părinții, de care îl desparte Oceanul Atlantic. Soția mea a fost de acord cu acest gest. Așa că, în prima parte a lunii aprilie, noi, părinții respectivi,  îl vom vizita pe fiul nostru, David,  la Washington, acolo unde își pregătește un doctorat! 🙂

citiți mai jos, dacă vreți, hotărîrea CEDO

Hotărârea CEDO în Cauza Morar împotriva României

Categorie: Monitorul Oficial nr. 141 din 24 februarie 2016

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 7 iulie 2015

în Cauza Morar împotriva României

(Cererea nr. 25.217/06)

Strasbourg

Definitivă la 7 octombrie 2015

Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă, în Cauza Morar împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis Lopez Guerra, Jân Sikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Branko Lubarda, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 16 iunie 2015, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 25.217/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan T. Morar (reclamantul), a sesizat Curtea la 16 iunie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul a fost reprezentat de D. Costea, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Ciută, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, apoi de doamna I. Cambrea, care a înlocuit-o în această funcţie.

3. Reclamantul se plânge în special de o încălcare a libertăţii sale de exprimare jurnalistică, din cauza condamnării sale pentru scrierea unor articole, apărute în 2004, în contextul alegerilor prezidenţiale, cu privire la consilierul politic al unei potenţiale candidate.

4. La 24 noiembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. în urma abţinerii doamnei lulia Antoanella Motoc, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulament), preşedintele camerei l-a desemnat pe domnul Luis Lopez Guerra în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 §4 din Convenţie şi art. 29 §1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1956 şi locuieşte în Bucureşti. Acesta este ziarist de profesie.

A. Articolele incriminate

6. La 24 februarie, 16 şi 30 martie 2004, săptămânalul de satiră Academia Caţavencu a publicat mai multe articole scrise de reclamant, în contextul prezentării candidaturilor pentru alegerile prezidenţiale din 2004, referitoare, între altele, la V.G., consilierul politic al unei potenţiale candidate. Articolele erau intitulate astfel:

— „Mişe-LIE sau lovitură de staff? Pe umerii şi pe epoleţii cui plânge văduva [R.j — O fantomă LIE-DIE la Cotroceni?”;

— „O scrisoare interceptată: Eugen Ionescu către Mircea El iade, despre [G.]’)

— ,,[L.j salvează România, scenariu de securist cu bască”;

— „A plecat spionul, a rămas trădătorul. Aşchia nu sare departe nici în America”.

7. Articolele vorbeau despre posibila candidatură a L.R. la alegerile prezidenţiale din România. Reclamantul îl menţiona pe

V.G., om de afaceri american, de origine română, în rândul consilierilor politici ai potenţialei candidate.

V.G. a depus împotriva reclamantului o plângere penală pentru calomnie.

1. Conţinutul primului articol

8. în primul articol, publicat la 24 februarie 2004, reclamantul discuta despre posibilitatea unei manevre oculte de lansare în cursa electorală a unei candidate aparent pro-occidentale, al cărei unic scop era slăbirea şanselor principalului candidat al opoziţiei, făcându-l să piardă voturile electoratului feminin şi pro-occidental.

9. Articolul punea la îndoială moralitatea lui V.G., în contextul regimului totalitar din România, şi intenţiile sale reale. Cele două subtitluri care acopereau această parte a articolului erau „Mic test de inteligenţă medie” şi ,,[G.] îşi face oare numai datoria?”.

10. Fragmentele relevante referitoare la aceste aspecte erau redactate astfel:

Mic test de inteligenţă medie

„1. Securitatea a trimis mulţi oameni afară, înainte de ’89, pentru diverse acţiuni, cu diverse acoperiri. Una din cele mai bune acoperiri pentru un «infiltrat» este, trebuie să o recunoaştem, o galerie de artă. E un loc public, poate veni oricine, poate servi de «căsuţă poştală» şi, de asemenea, de «casierie». Tranzacţiile cu tablouri pot ascunde foarte bine fluxuri de bani. Ce mai, o galerie de artă e o excelentă casă conspirativă. [V.G.] are o galerie de artă în Washington, Galeria [A.], undeva într-o zonă bună. Pentru concluzia corectă veţi obţine cinci puncte!

2. Visul de aur al oricărei agenţii de spionaj (chiar şi al spionajului românesc) este să plaseze un pion în miezul clasei politice din ţara-ţintă şi, astfel, să aibă acces la diversele informaţii pe care nu le-ar putea obţine în alt mod. Sau chiar să poată influenţa, într-o oarecare măsură, decizia politică din ţara respectivă. Să reuşeşti să determini căsătoria unui agent de-al tău cu fiica unui om politic american este un vis! [V.G.] este căsătorit cu [E.K.], fiica fostei membre a Congresului SUA, [B.K.j. Şi aici aveţi ocazia să câştigaţi cinci puncte dacă ajungeţi la concluzia corectă!”

[G.] îşi face oare numai datoria?

„Cu punctele în buzunar, mergem mai departe. în mediul românesc din Washington, [V.G.] este cunoscut drept un tip tulbure, fost lobbyist [al lui I.] imediat după Revoluţie, luptător, aproape la propriu, împotriva disidenţilor şi înainte şi după. Dar gata pentru orice fel de misiuni în patria-mumă. De menţionat că, în momentul emigrării în SUA, [V.G.] se numea [V.A.]. Şi-a schimbat numele în urma unui proces. «Băieţii» ştiu de ce. […] a încercat să intre şi pe sub pielea lui [C], reuşind să păcălească nişte oameni. De altfel, există nişte scrisori ale Seniorului în care acesta afirmă clar că [V.G.] este un mincinos şi că tot ce a declarat în numele său sînt pure invenţii. Le putem aduce la proces! Apoi, [V.G.] a trecut meteoric şi prin tabăra «vătraşilor», fiind prieten cu senatorul PUNR [A.M.] şi făcând lobby în SUA pentru [G.F.]. Dar luptînd şi împotriva ambasadorului [M.], dacă vă mai aduceţi aminte. […] Nu ştim pe ce cale au ajuns să se împrietenească [V.G.] cu [D.M.j, dar cartea ultimului, apărută recent la editura […], a fost prefaţată de primul.

[…]

Ei, aceşti doi oameni sînt temelia campaniei electorale a doamnei [L.R.], care a anunţat că va arunca în luptă 15 milioane de dolari. […] Aceste rînduri nu sînt un atac PSD! Sînt doar un efort de a înţelege mai bine resorturile acestei candidaturi.”

11. Articolul continua cu afirmaţii referitoare la potenţiala candidată, potrivit cărora averea acesteia provenise probabil din două moşteniri, de care beneficiase de pe urma soţilor săi succesivi, care fuseseră mult mai în vârstă decât ea. Reclamantul discuta, de asemenea, circumstanţele plecării din 1979, din România în SUA, a candidatei în cauză, circumstanţe considerate neclare, precum şi legăturile sale cu doi agenţi secreţi ai fostului regim, dintre care un general foarte cunoscut, care s-ar fi autodenunţat, cerând azil politic în Statele Unite. în continuare, ziaristul preciza că respectiva candidată era destul de zgârcită, având în vedere stilul ei de viaţă, pe care acesta îl considera modest, şi valoarea foarte mică a bursei pe care aceasta o oferise; în consecinţă, acesta era mirat de generozitatea de care potenţiala candidată dădea dovadă, investind 15 milioane de dolari în campanie.

12. Ultima parte a articolului, care îl menţiona din nou pe V.G., era redactată astfel:

„Şi, cu toată zgîrcenia ei, [L.R.] anunţă că aruncă în luptă 15 milioane de dolari. în acest caz există două posibilităţi: ori banii nu sînt ai ei, ori speră să-i scoată ulterior. Noi spunem că nu sînt ai ei. Dar dacă nu sînt banii ei, atunci ne gîndim unde duc firele urzite de [V.G.]. Dacă, însă, sînt ai ei şi ar vrea să-i recupereze, atunci chiar e nasol. Din salariul prezidenţial, în niciun caz nu va [reuşi]. Atunci din ce? Şi cine răspunde la întrebarea asta obţine încă zece puncte. Faceţi totalul. Cît aveţi? Douăzeci de puncte? E clar, nu sîntenţi votant de-al [L.R.].”

2. Conţinutul celui de-al doilea articol

13. în al doilea articol, publicat la 16 martie 2004, se făcea referire la o scrisoare, copia ultimei pagini a acesteia fiind publicată alături de articol. Această scrisoare ar fi fost datată 1982 şi ar fi fost trimisă de scriitorul francez de origine română, Eugen Ionescu, istoricului şi scriitorului român Mircea Eliade, care locuia în Statele Unite. Articolul preciza că, potrivit acestei scrisori, Eugen Ionescu îl avertiza pe Mircea Eliade cu privire la V.G., pe care îl considera spion.

14. Părţile relevante în speţă ale articolului erau redactate astfel:

„[…] Cînd regimul [I.I.] nu avea niciun prieten în lume pentru că adusese minerii la Bucureşti, avea în SUA un mare prieten dubios — [V.G.]. [V.G.] i-a fost foarte antipatic însă lui Eugen Ionescu. Dramaturgului romîn, [V.G.] îi mirosise a securist infiltrat în diaspora. Găsiţi un excepţional document despre şeful campaniei [L.R.], semnat de Eugen Ionescu.

[V.G.] dat în vileag de Eugen Ionescu

Nu cu mult timp în urmă, în pagina 3 dedicată [L.R.], candidata din Nevada, vă prezentam un personaj dubios care deţine funcţia de şef de campanie a româno-americancei. E vorba despre dubiosul [V.G.], asupra căruia pluteşte suspiciunea că ar fi unul dintre românii trimişi de Securitate cu misiuni în diaspora. Şi, ca să vă demonstrăm că nu ni se pare doar nouă că [V.G.] e suspect, vă prezentăm un document excepţional. O scrisoare a lui Eugen Ionescu adresată, pe 12 mai 1982, din Paris, lui Mircea Eliade, aflat în Chicago. Documentul se află, acum, în Biblioteca Universităţii Chicago, în impresionanta arhivă Eliade. Scrisoarea […] este urmată de un post-scriptum în limba română, scris de mână. Ultima parte a acestui P.S., pe care vi-l prezentăm în facsimil, îl avertizează pe Eliade de un pericol: «Feriţi-vă de [V.G.], care se prezintă la toţi în numele meu. Vrea să facă o «biografie». I’am interzis s’o scrie dar el umblă pe la toţi prietenii şi cunoscuţii mei din partea mea. Este un tip periculos, insinuant şi, cred, spion.»”

15. Acest articol era însoţit de o fotografie a potenţialei candidate la alegerile prezidenţiale şi a lui V.G., intitulată „Fotografie cu [V.G.] şi [L.R.], demnă de gazeta de perete a SIE la rubrica «Aşa da!»”. Fotografia era însoţită de o casetă de text de tipul celor folosite în benzile desenate, potrivit căreia V.G. afirma „E absurd să credeţi ce scrie Eugen Ionescu despre mine! Total absurd! întrebaţi orice cronicar dramatic care se respectă în ce curent încadrează scrierile lui.”

3. Conţinutul celui de-al treilea articol

16. Al treilea articol, publicat la 30 martie 2004, intitulat „«[L.R.] salvează România», scenariu de securist cu bască”, expunea existenţa a diverse pretinse legături personale între potenţiala candidată menţionată anterior şi cercurile apropiate ale serviciilor secrete române.

17. Părţile relevante în speţă ale articolului erau redactate astfel:

„Legăturile ajunse la vedere ale [L.R.] cu fosta Securitate sînt deocamdată două: [G.V.V.] şi [V.G.]. Primul, numit şef peste toată suflarea Securităţii imediat după ce s-a ocupat de regizarea procesului Ceauşescu, face priza directă între cercurile cotroceniste ale lui [I.I.] şi brusca iniţiativă a republicanei de Nevada de a se arunca în bătălia pentru Cotroceni. [L.R.] a recunoscut vechile legături strânse cu care a înlănţuit-o de pat [V.V.] — şi nu în căutarea metafizicii. Al doilea, [V.G.], mirosit ca spion de nasul fin al lui Eugen Ionescu, ne precizează chiar faţă de cine anume din aceste cercuri [L.] face drepţi (vremea culcatului s-a dus). Este vorba de [I.T.], actualul vicepremier. [I.T.] este cel care l-a folosit pe [V.G.] în acţiuni de lobby prin soţia acestuia […]. Cînd |T.] a fost debarcat din fruntea SIE, onctuosul [V.G.] a încercat cît a putut de repede să intre în graţiile regimului [C.], atrăgînd în lungi discuţii pe unul dintre consilierii acestuia, căruia i-a prezentat largile sale posibilităţi de acţiune şi lipsa totală de scrupule. Fără succes — mirosul de sconcs specific spionilor de mîna a doua spre a treia în căutare de stăpîni cu bani era prea puternic şi i-a ţinut pe toţi deoparte. Mai puţin pe [T.], care i-a dat acum o nouă misiune: aceea de a face credibil sloganul «Lia salvează România», pentru a-l jumuli măcar de un 5% pe [S.] şi a repeta şmecheria cu [V.], verificată deja la alegerile trecute. In combinaţie şi cu [D.V.], [L.] ar putea da chiar o spoială republicană regrupării electorale pure a Securităţii. Lucrăturile lui [T.] nu au însă fineţea goblenurilor electorale ale lui [H.], ci miros de bască încinsă de tractorist, aşa cum e asta cu [L.R.] şi [V.G.], care rimează cu mîrlan.”

4. Conţinutul celui de-al patrulea articol

18. Al patrulea articol, publicat tot la 30 martie 2004, era mai scurt şi menţiona că potenţiala candidată la alegerile prezidenţiale se debarasase de V.G., ulterior dezvăluirii scrisorii atribuite lui Eugen Ionescu. Articolul adăuga că, în pofida acestui lucru, V.G. nu va „muri de foame”, deoarece soţia acestuia avea o funcţie bine plătită.

între altele, acest articol cuprindea următoarele două subtitluri:

A plecat spionul, a rămas trădătorul!

„[L.R.] a reacţionat la demascarea lui [V.G.], şeful ei de campanie electorală, făcută de Eugen lonesco într-o scrisoare către Mircea Eliade, scrisoare reprodusă în facsimil în revista noastră. Cum ar veni, a renunţat la un spion, rămînînd în staff doar cu un trădător. Numele lui este [D.M.] şi cel trădat, vă aducem aminte, e [B.C.]. Oricum, se pare că toată treaba cu candidatura nu a fost decât o vitrină pentru expunerea lui [D.], operaţiune care a reuşit, serviciile acestuia fiind cumpărate de partidul lui […].”

Aşchia nu sare departe nici în America!

„Dacă tot i-am pomenit, din nou, numele lui [V.G.], să arătăm că, în ciuda dubiilor exprimate de multă lume, în frunte cu Eugen lonesco, în ciuda concedierii de către [L.R.], [V.] nu are motive să se plângă că ar muri de foame. Oricum, el e însurat, cum am mai spus, cu […] fiica

19. Articolul continua cu expunerea carierei din administraţia publică a soţiei lui V.G., citând în special posturile pe care aceasta le ocupase, care ar fi fost bine remunerate.

B. Procesul penal pentru calomnie

20. La 26 aprilie 2004, V.G., care face obiectul articolelor în cauză, a sesizat Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (judecătoria) cu o plângere penală pentru calomnie împotriva a trei ziarişti de la Academia Caţavencu, printre care şi reclamantul, pe care îl acuza că scrisese articolele apărute la 24 februarie, 16 şi 30 martie 2004, pe care acesta le considera calomnioase.

1. Achitarea pronunţată în primă instanţă

21. Prin sentinţa din 20 septembrie 2005, judecătoria a constatat că reclamantul era singurul autor al articolelor în litigiu, nu şi ceilalţi doi ziarişti chemaţi în judecată. Instanţa l-a achitat pe reclamant pe latura penală, considerând că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie şi că, prin urmare, persoana respectivă nu săvârşise infracţiunea în cauză şi a respins pretenţiile părţii vătămate.

22. Instanţa a motivat achitarea reclamantului, considerând că articolele incriminate nu conţineau imputări cu caracter calomnios. în plus, aceasta a constatat că partea vătămată se implicase într-un demers politic public, în sfera actorilor politici, şi că, prin urmare, aceasta era expusă discursului critic al ziaristului.

23. în ceea ce priveşte primul articol, instanţa a reţinut că singurele afirmaţii directe cu privire la partea vătămată, care, de altfel, corespundeau realităţii, se refereau la faptul că aceasta era proprietarul unei galerii de artă din Washington şi că era căsătorit cu fiica unui fost membru al Congresului SUA.

24. De asemenea, instanţa a considerat că acest articol conţinea o analiză teoretică a avantajelor pe care le-ar putea avea un agent infiltrat, de a se ascunde sub acoperirea unei galerii de artă şi de a fi plasat în miezul clasei politice a unei ţări străine. Potrivit instanţei, articolul incriminat nu afirma în mod expres că V.G. era agent infiltrat.

25. în consecinţă, instanţa a apreciat că reclamantul nu afirmase în niciun caz că partea vătămată făcuse parte din serviciile secrete ale lui Ceauşescu şi că singurele afirmaţii referitoare la partea în cauză erau judecăţi de valoare, interesul lor fiind justificat de implicarea acesteia în procesul de prezentare a candidaturilor la alegerile prezidenţiale din Românja.

26. în ceea ce priveşte conţinutul celui de-al doilea articol, instanţa a apreciat, pe baza copiei scrisorii, publicate alături de articol, că acesta adopta un ton dubitativ şi se raporta la afirmaţiile lui Eugen Ionescu, pe care partea vătămată nu contesta că îl frecventase. Instanţa a considerat că reclamantul nu intenţionase să aducă atingere demnităţii lui V.G., ci doar să supună dezbaterii publice o chestiune de interes general, care privea o persoană implicată în campania electorală.

27. Pe baza raţionamentului Curţii din hotărârea pronunţată în Cauza Dalban împotriva României [(MC), nr. 28.114/95, CEDO 1999-VI], instanţa a apreciat că reclamantul acţionase în limitele demersului jurnalistic pamfletar şi că nimic nu dovedea că elementele descrise în articolele în cauză erau total false, astfel încât trebuia să se ţină seama de buna-credinţă a reclamantului, pentru a nu descuraja dezbaterea publică şi rolul presei într-o societate democratică.

28. Partea vătămată a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, susţinând că articolele includeau imputări factuale cu caracter calomnios şi că ziaristul era de rea-credinţă.

29. Potrivit argumentelor sale, rezumate în Decizia Tribunalului Bucureşti (tribunalul) din 23 decembrie 2005, temerea exprimată de Eugen Ionescu în scrisoarea în cauză nu era suficientă pentru a fonda afirmaţiile ziaristului.

Partea din decizia în cauză, în care sunt reluate argumentele părţii vătămate, era redactată astfel:

„Toate cauzele care sunt citate de inculpat şi care au fost pe rolul CEDO au un punct comun, ziariştii au avut nişte informaţii de la care au pornit (în cazul Dalban contra României informaţiile proveneau chiar de la Poliţie). Inculpatul Morar nu şi-a bazat afirmaţiile murdare decât pe nişte presupuneri dintr-o scrisoare, care nici măcar nu a fost prezentată instanţei şi în al cărei conţinut se afirmă doar o temere, lată că ce nu şi-a permis Eugen Ionescu îşi permite inculpatul Morar Ion!”

2. Condamnarea reclamantului

30. în cadrul dezbaterilor care au avut loc în faţa tribunalului, la 15 decembrie 2005, cu privire la recursul declarat de partea vătămată, reprezentantul Ministerului Public a pledat în favoarea menţinerii sentinţei pronunţate în primă instanţă, şi anume achitarea reclamantului. Potrivit procesului-verbal al şedinţei, procurorul a arătat că ziaristul nu se exprimase clar, ci îi lăsase pe cititori să tragă propriile concluzii, că era necesar ca articolele incriminate să fie citite în contextul lor şi că acestea fuseseră publicate de o revistă de satiră.

31. La 23 decembrie 2005, recursul declarat de V.G. a fost admis de tribunal, care l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 1.000 RON amendă penală, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. în plus, tribunalul l-a obligat pe reclamant, pe latură civilă, să îi plătească lui V.G. despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în valoare de 10.000 de dolari americani (USD), precum şi suma de 16.000 USD cu titlu de cheltuieli de judecată. Societatea editoare a săptămânalului Academia Caţavencu a fost considerată responsabilă civilmente în solidar cu reclamantul.

32. Tribunalul a apreciat că articolele incriminate au adus atingere onoarei şi reputaţiei părţii vătămate. A considerat că reclamantul a făcut imputări factuale cu privire la V.G., catalogându-l drept spion al fostului regim, şi a subliniat că aceste imputări priveau un domeniu cu caracter secret şi că reclamantul nu a putut dovedi veridicitatea acestora.

33. în ceea ce priveşte scrisoarea atribuită lui Eugen Ionescu, tribunalul a considerat-o ca fiind „fictivă”, pe motiv că nu fusese publicată în primul articol din 24 februarie 2004. Acesta a apreciat, în plus, că reclamantul era de rea-credinţă, deoarece nu se prezentase în faţa sa pentru a fi audiat.

în cele din urmă, tribunalul a stabilit valoarea despăgubirilor, ţinând seama de faptul că, în urma apariţiei articolelor incriminate, partea vătămată a fost supusă unor investigaţii din partea autorităţilor americane, fără să facă referire la rezultatul acestor investigaţii.

34. Paragrafele din decizia Tribunalului Bucureşti, pertinente în speţă, se citesc astfel:

„Analizând conţinutul (…) articolelor] incriminate prin prisma dispoziţiilor art. 206, 207 din Codul penal şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu putem ajunge la aceeaşi concluzie cu a primei instanţe, în sensul că pentru primele două articole lipseşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de calomnie, iar pentru ultimul [articol] latura subiectivă.

Concluzia este eronată întrucât (…) articolele] insinuează, fără echivoc, că partea vătămată este spion trimis de fosta Securitate în SUA pentru a face spionaj în favoarea acestui serviciu. Chiar dacă articolul iniţial este «îmbrăcat» sub forma unui test de inteligenţă, rezultă neîndoielnic că în opinia ziaristului nu este vorba de o bănuială, ci de certitudinea faptului că [V.G.] este spion, folosindu-şi galeria de artă drept pretext pentru a-şi realiza misiunea ce-i fusese încredinţată. Nu ne aflăm în prezenţa unui silogism logic inform, a cărui concluzie să fie lăsată la îndemâna cititorului, ci a unor afirmaţii categorice a căror coincidenţă cu realitatea nu este deloc întâmplătoare.

Afirmaţiile descrise sunt de natură a aduce atingere onoarei şi reputaţiei părţii vătămate şi de a o expune cel puţin dispreţului public, dacă nu unei sancţiuni din partea autorităţilor americane, în măsura în care ar fi fost dovedite.

Privitor la cel de-al doilea articol, în care se afirmă că partea vătămată este un personaj dubios, asupra căruia pluteşte suspiciunea că ar fi unul dintre românii trimişi de Securitate cu misiuni în diaspora, Tribunalul observă că se întemeiază pe o presupusă scrisoare emanată de la Eugen Ionescu şi păstrată în arhiva Bibliotecii Universităţii Chicago, prezentată în facsimil sub fotografia părţii vătămate. Deşi inculpatul Morar Ion prezintă un argument în sprijinul caracterizării părţii vătămate drept spion, nu a depus această scrisoare în original ori în copie pentru a dovedi aserţiunea.

Conţinutul celui de-al treilea articol continuă tema primelor două, întărind ideea că partea vătămată este un spion trimis de fosta Securitate şi care, în preajma campaniei electorale din anul 2004, a primit o nouă misiune de la [I.T.] (fostul director al Serviciului de Informaţii Externe).

în opinia Tribunalului, (…) articolele] (…) se circumscriu unei campanii concertate împotriva persoanei părţii vătămate şi al cărei conţinut întruneşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de calomnie. Urmează să analizăm în continuare poziţia subiectivă a ziaristului vis-â-vis de persoana vizată şi motivaţia acestuia faţă de tema articolelor.

Inculpatul a încercat în apărare să invoce buna sa credinţă şi faptul că nu a urmărit niciun moment să aducă atingere demnităţii părţii vătămate, ci doar să aducă la cunoştinţa opiniei publice aspecte legate de activitatea politică a acesteia. în susţinerea acestei ipoteze a prezentat în facsimil o scrisoare a lui Eugen Ionescu adresată lui Mircea Eliade, un articol preluat din ziarul «Monitorul de Cluj» şi un mesaj copiat de pe internet.

De la bun început trebuie remarcat faptul că partea vătămată este un om de afaceri, neimplicat în viaţa politică românească. Faptul că urma să intre în staff-ul de campanie al unui potenţial candidat la Preşedinţia României nu îl transformă automat într-un om politic, atâta vreme cât intenţia respectivă nu s-a materializat. Din acest punct de vedere apreciem că şi criticile pe care ziaristul le poate aduce părţii vătămate sunt permise în marje mult reduse în raport cu un om implicat politic.

Pe de altă parte, observăm că anterior publicării articolelor, ziaristul nu a realizat o minimă documentare, aşa cum îi cere deontologia profesională, astfel că sursele sale de informaţii nu pot fi verificate. Nu putem ţine seama de scrisoarea prezentată în facsimil în cuprinsul articolului din 30 martie 2004, atâta vreme cât inculpatul nu a prezentat-o barem în copie pentru a putea verifica veridicitatea. Simpla menţiune a existenţei scrisorii în arhiva Bibliotecii Universităţii Chicago, nesusţinută de existenţa vreunui suport material al acesteia, nu poate fi luată în considerare. Cât priveşte articolul din ziarul «Monitorul din Cluj», acesta nu face referire în niciun fel la activitatea profesională a părţii vătămate, mărginindu-se la a o eticheta pe partea vătămată ca fiind un personaj «controversat», iar mesajul de pe internet se referă la partea vătămată ca fiind o «oaie neagră», întrucât a eşuat în lansarea candidaturii [L.R.].

Mai mult, apreciem că scrisoarea emanată de la Eugen Ionescu este fictivă, dovadă în acest sens fiind şi faptul că nu a fost prezentată încă de la primul articol din 24 februarie 2004, atunci când ar fi fost firesc să fie anexată pentru a întări conţinutul articolului.

Pe de altă parte observăm că inculpatul nu a putut şi nici nu a încercat să facă proba verităţii celor afirmate, care în concret ar fi fost foarte greu de realizat având în vedere domeniul la care a făcut referire şi de esenţa căruia este secretul. Cele afirmate de ziarist la adresa părţii vătămate nu se încadrează în categoria judecăţilor de valoare, fiind afirmaţii privitoare la o situaţie de fapt neconfirmată în niciun mod. Din această perspectivă ziaristul nu se poate prevala de anumite exagerări pe care le-ar fi făcut, fiind vorba de afirmaţii care nu au niciun suport în realitate. De altminteri, în chiar cuprinsul primului articol inculpatul a susţinut că poate aduce la un eventual proces scrisorile emanând de la Corneliu Coposu în care acesta îl cataloghează drept mincinos pe [V.G.], ceea ce în fapt nu s-a întâmplat.

Buna-credinţă a inculpatului la momentul publicării (…) articolelor] trebuie privită şi în raport de poziţia adoptată de acesta în cursul procesului penal. Deşi citat legal atât în faţa primei instanţe, cât şi înaintea instanţei de recurs, inculpatul nu s-a prezentat la niciun termen de judecată pentru a fi audiat şi a-şi dovedi eventual buna-credinţă. Cu atât mai puţin să fi contactat partea vătămată anterior publicării articolelor pentru a-i cunoaşte punctul de vedere referitor la conţinutul acestora.

Este evident că afirmaţiile inculpatului privitoare la activitatea profesională a părţii vătămate au un caracter extrem de grav şi care nu ar putea fi justificat decât prin interesul public legat de persoana părţii vătămate şi de un început de dovadă ori aparenţă de veridicitate a celor afirmate. în opinia noastră niciuna din cele două condiţii nu este îndeplinită deoarece, aşa cum am mai arătat, [V.G.] nu era o persoană publică a cărei activitate să intereseze opinia publică, iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar putea susţine, nu fără reţineri, că era o persoană publică, în niciun caz nu au fost dovedite afirmaţiile acestuia.

Ca atare, nu se poate susţine că inculpatul nu a avut reprezentarea faptului că, prin publicarea acestor articole, nu va aduce atingere onoarei şi reputaţiei părţii vătămate. Gravitatea acestor afirmaţii şi consecinţele ce s-au răsfrânt asupra părţii vătămate, respectiv verificările făcute de F.B.I., confirmate de martori, demonstrează că, prin fapta inculpatului, s-a produs urmarea imediată cerută de textul sancţionator.

într-o atare situaţie există un conflict între libertatea de exprimare de care trebuie să se bucure presa într-o societate democratică şi protecţia vieţii private, ambele garantate în art. 10 şi respectiv 8 ale [Convenţiei Europene a Drepturilor Omului],

Libertatea de exprimare, fie şi a presei, nu are însă un caracter absolut, fiind limitată de dispoziţiile art. 10 alin. 2 din Convenţie, [conform cărora] atunci când îngrădirea este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi apare drept necesară într-o societate democratică. Primele două condiţii fiind întrunite fără echivoc, urmează să observăm că necesitatea limitării rezidă din însuşi conţinutul concret al articolelor defăimătoare. Avem aici în vedere gravitatea acestor afirmaţii, persoana asupra căreia poartă, contextul în care au fost făcute şi modul în care ziaristul a înţeles să-şi respecte conduita deontologică.

Libertatea de exprimare nu se poate întinde până acolo încât să afirmi despre o persoană respectabilă că este spion, că activitatea comercială pe care o desfăşoară este un paravan pentru derularea activităţii de spionaj şi că pentru a o concretiza s-a căsătorit cu fiica unui fost congresman american, toate acestea fără niciun indiciu temeinic [care să probeze] că afirmaţiile sunt [reale] sau cel puţin au aparenţa realităţii. în această situaţie, ingerinţa este justificată şi trebuie să fie proporţională scopului urmărit.

Drept urmare, Tribunalul va aprecia că ziaristul şi-a exercitat profesia cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, că în plan subiectiv a acţionat cu intenţia cel puţin indirectă de a aduce atingere imaginii părţii vătămate şi de a accepta rezultatul vătămător al acţiunii sale”.

35. Tribunalul a considerat că reclamantul a săvârşit infracţiunea de calomnie prin „intenţie indirectă”. Acesta a stabilit pedeapsa ţinând seama de mai multe circumstanţe, în special de gradul de pericol social concret al infracţiunii, „reflectat prin modul şi mijloacele de comitere — publicarea mai multor articole referitoare la activitatea «profesională» a părţii vătămate”, dar şi de alte elemente, precum publicarea articolelor respective în cursul unui an electoral şi urmarea produsă de acest lucru. în plus, pedeapsa a fost stabilită „şi în raport de persoana inculpatului”, care nu avea antecedente penale şi era „un ziarist cunoscut şi apreciat”, şi a fost fixată la minimul special prevăzut de lege, „de natură a nu îl descuraja pe inculpat să-şi continue activitatea publicistică”.

36. Reclamantul a achitat în două tranşe, la 8 decembrie 2009 şi 25 mai 2011, datoria pe care o avea faţă de V.G., inclusiv cheltuielile cu executarea silită. Acesta a plătit în total 19.262 USD şi 9.331 RON, precum şi 8.343,55 RON cu titlu de cheltuieli de executare silită şi 3.559,30 RON pentru onorariul expertului care a evaluat imobilul menţionat anterior în scopul procedurii de partaj.

II. Dreptul intern relevant

37. Principalele dispoziţii interne relevante în speţă, în vigoare la momentul faptelor, şi anume extrase din Codul penal (C. peri.), din Codul civil (C. civ.) şi din Codul de procedură penală (C. proc. peri.), sunt descrise în cauzele Boldea împotriva României (nr. 19.997/02, pct. 16—18, 15 februarie 2007), Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, pct. 37, CEDO 2000-VIII) şi Ileana Constantinescu împotriva României (nr. 32.563/04, pct. 23—24, 11 decembrie 2012).

38. Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (Legea nr. 278) a abrogat art. 205—207 C. pen., care incriminau insulta şi calomnia.

39. Prin Decizia nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională Legea nr. 278 de abrogare a art. 205—207 C. pen., care incriminau insulta şi calomnia, pe motiv că reputaţia persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuia să fie protejată în mod necesar prin sancţiuni de drept penal.

40. Ulterior acestei decizii s-a dezvoltat o practică judiciară divergentă în rândul instanţelor naţionale: o parte considera, pe baza deciziei Curţii Constituţionale, citată anterior, că dispoziţiile care incriminau calomnia şi insulta nu erau abrogate şi că acestea erau aplicabile plângerilor penale pentru calomnie sau insultă, în vreme ce altă parte aprecia că aceste dispoziţii rămâneau abrogate, nu mai puteau constitui temeiul legal al condamnărilor, în pofida constatării neconstituţionalităţii acestora de către Curtea Constituţională.

41. Pentru a pune capăt acestei practici divergente, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (înalta Curte) a fost sesizată cu un recurs în interesul legii. Prin Decizia din 18 octombrie 2010, înalta Curte constituită în Secţii Unite a hotărât că insulta şi calomnia au fost dezincriminate şi că ulterior nu au mai fost reincriminate. în această privinţă, înalta Curte a considerat că principiul legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege), prevăzut de legislaţia naţională, se opunea reactivării art. 205— 207 C. pen., ca efect al deciziei Curţii Constituţionale, în lipsa gradului de previzibilitate necesar. Pe de altă parte, aceasta a precizat că, potrivit dreptului intern, era interzis să se repună în vigoare o lege care fusese abrogată, prin abrogarea legii de abrogare a acesteia.

Dispozitivul deciziei înaltei Curţi este redactat după cum urmează:

„Admit recursul în interesul legii (…), în sensul că:

Normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt in vigoare. (…)”

ÎN DREPT

1. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie

42. Reclamantul susţine că, din cauza condamnării sale pentru calomnie la adresa lui V.G., i-a fost îngrădită libertatea de exprimare, ceea ce, în opinia lui, contravine art. 10 din Convenţie, redactat astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

A. Cu privire la admisibilitate

43. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

44. Reclamantul apreciază că a fost condamnat pentru calomnie în absenţa probelor şi precizează că îi revine acuzării sarcina de a furniza probe, inclusiv în ceea ce priveşte pretinsa sa rea-credinţă. în această privinţă arată că circumstanţa neprezentării personale la procesul său nu ar fi trebuit să reprezinte fundamentul constatării vinovăţiei sale penale: pronunţându-se diferit, tribunalul ar fi încălcat prezumţia de nevinovăţie. Reclamantul a arătat că nu s-a putut prezenta în faţa instanţei din cauza activităţii sale jurnalistice foarte solicitante, care, adesea, a necesitat prezenţa sa pe teren.

45. Guvernul solicită Curţii, în primul rând, să ţină seama de modificările efectuate în legislaţia penală din România, ulterior datei faptelor din prezenta cauză, în special de eliminarea, prin abrogare, a infracţiuni lor de calomnie şi insultă.

46. în ceea ce priveşte fondul cauzei, Guvernul apreciază că articolele în litigiu conţineau imputări factuale şi judecăţi de valoare, care nu erau întemeiate pe o minimă bază factuală. Acesta consideră, în plus, că decizia pronunţată la 23 decembrie 2005 de Tribunalul Bucureşti a fost motivată pe larg. Acesta arată că diferenţa de opinie între judecătorii tribunalului şi cei ai judecătoriei era explicată detaliat. Aşadar, în opinia sa, condamnarea reclamantului era întemeiată pe motive „relevante şi suficiente”. în această privinţă, Guvernul susţine că scopul legitim urmărit prin această condamnare era protejarea reputaţiei lui V.G., precizând că acesta era un om de afaceri neimplicat în viaţa politică românească, având în vedere că intenţia acestuia de a se alătura echipei de campanie a unui potenţial candidat la alegerile prezidenţiale din 2004 nu se materializase. în plus, consideră că afirmaţiile reclamantului referitoare la V.G. erau extrem de grave şi nu erau confirmate de niciun mijloc de probă, deoarece scrisoarea prezentată ca fiind la originea afirmaţiilor în litigiu ale acestuia, care ar fi fost scrisă de Eugen Ionescu, nu a fost prezentată în faţa tribunalului.

47. în cele din urmă, Guvernul apreciază că pedeapsa penală aplicată reclamantului era proporţională cu scopul legitim urmărit, având în vedere că amenda penală a fost stabilită la nivelul minim, pentru a nu descuraja persoana în cauză să îşi exercite activitatea jurnalistică, şi că, în opinia acestuia, valoarea despăgubirilor nu era nerezonabilă în lumina criteriilor indicate de Curte în cauzele Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit (13 iulie 1995, seria A nr. 316-B), Pakdemirli împotriva Turciei (nr. 35.839/97, 22 februarie 2005) şi Independent News and Media şi Independent Newspapers Ireland Limited împotriva Irlandei [nr. 55.120/00, CEDO 2005-V (extrase)].

2. Motivarea Curţii

48. Curtea observă, în speţă, că reclamantul, ziarist la un săptămânal de satiră, a fost condamnat la plata unei amenzi penale pentru calomnie la adresa lui V.G., parte vătămată în procedura internă, din cauza apariţiei unor articole scrise de acesta în trei numere consecutive ale respectivului săptămânal, în februarie şi martie 2004, şi că acesta a fost condamnat, de asemenea, pe latură civilă, la repararea prejudiciului moral suferit de partea în cauză şi la rambursarea cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta.

49. Curtea reaminteşte principiile care rezultă din jurisprudenţa sa, referitoare la libertatea de exprimare, rezumate, între altele, în Hotărârea Cumpănă şi Mazăre împotriva României [(MC), nr. 33.348/96, pct. 88—91, CEDO 2004-XI] şi, mai recent, în Hotărârea Mika împotriva Greciei (nr. 10.347/1, pct. 27—33, 19 decembrie 2013).

50. Nu s-a contestat că, în speţă, condamnarea în litigiu, însoţită de obligaţia de a plăti despăgubiri, constituia „o ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de exprimare, că aceasta era „prevăzută de lege” — şi anume art. 206 C. pen. în vigoare la momentul faptelor, care incrimina calomnia, coroborat cu art. 998 C. civ., care reglementa răspunderea civilă delictuală — şi că urmărea un scop legitim, şi anume „protecţia reputaţiei altora”. Prin urmare, rămâne de stabilit dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

51. în exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva articolului Convenţiei în cauză, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în temeiul puterii lor de apreciere. în special, Curţii îi revine obligaţia de a stabili dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica această ingerinţă puteau fi considerate „relevante şi suficiente” şi dacă măsura incriminată era „proporţională cu scopurile legitime urmărite”. Astfel, Curtea trebuie să se convingă de faptul că, bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante, autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de dispoziţiile Convenţiei în cauză (Niculescu-Dellakeza împotriva României, nr. 5.393/04, pct. 58, 26 martie 2013, şi hotărârile citate la acesta).

52. Presa joacă un rol primordial într-o societate democratică: deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, legate în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, aceasta are totuşi obligaţia de a comunica, respectând îndatoririle şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei cu privire la toate chestiunile de interes general (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-1). în afară de substanţa ideilor şi informaţiilor prezentate, art. 10 din Convenţie protejează şi modul lor de exprimare [Oberschlick împotriva Austriei (nr. 1), 23 mai 1991, pct. 57, seria A nr. 204],

53. în speţă, articolele incriminate priveau subiecte de interes general şi deosebit de actuale pentru societatea românească, cu câteva luni înainte de organizarea alegerilor prezidenţiale din 2004, şi anume strategiile electorale dezvoltate şi profilul potenţialilor candidaţi la aceste alegeri, precum şi anturajul lor politic, în special în ceea ce priveşte chestiunea colaborării acestor persoane cu fosta Securitate [cu privire la acest ultim aspect, a se vedea leremeiov împotriva României (nr. 2), nr. 4.637/02, pct. 41,24 noiembrie 2009, şi Andreescu împotriva României, nr. 19.452/02, pct. 90, 8 iunie 2010],

54. Cu privire la acest aspect trebuie reamintit că limitele criticii admisibile în privinţa unui om politic, vizat în această calitate, sunt mai mari decât în cazul unei simple persoane particulare: spre deosebire de al doilea, primul se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, atât din partea ziariştilor, cât şi din partea majorităţii cetăţenilor; în consecinţă, trebuie să arate mai multă toleranţă (Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 42, seria A nr. 103, şi Băcanu şi SC „R” S.A. împotriva României, nr. 4.411/04, pct. 92, 3 martie 2009).

55. Acest principiu nu se aplică numai în cazul oamenilor politici, ci se extinde la orice persoană publică, şi anume orice persoană care, prin actele sale sau chiar prin poziţia sa, face parte din sfera publică [Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 34.315/96, pct. 37, 26 februarie 2002, şi Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 10.520/02, pct. 36, 14 decembrie 2006], Cu alte cuvinte, este necesar să se facă distincţie între persoanele particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice (Tănăsoaica împotriva României, nr. 3.490/03, pct. 32—41, 19 iunie 2012).

56. în speţă, instanţele naţionale au ajuns la concluzii sensibil diferite în ceea ce priveşte aprecierea calităţii lui V.G., partea vătămată în procedura internă. în opinia Tribunalului Bucureşti, V.G. era un om de afaceri, neimplicat în viaţa politică românească. Astfel, tribunalul a apreciat, spre deosebire de judecătorie, că faptul că V.G. urma să intre în staff-ul de campanie al unui potenţial candidat la Preşedinţia României nu îl transforma automat într-un om politic, atâta vreme cât intenţia respectivă nu se materializase. Din acest punct de vedere, tribunalul a considerat că reclamantului îi era permis să exprime critici la adresa părţii vătămate în marje mult reduse în raport cu cele care ar fi putut fi exprimate cu privire la un om politic.

57. Ţinând seama de marja de apreciere a instanţelor naţionale, Curtea consideră neconvingător raţionamentul tribunalului, constând în excluderea completă din sfera politică a părţii vătămate menţionate anterior, deşi aceasta nu negase niciodată implicarea sa în pregătirea candidaturii avute în vedere de L.R. la alegerile prezidenţiale din 2004. Deşi admite că partea vătămată nu era om politic, Curtea consideră, asemenea judecătoriei, că, la momentul faptelor, partea în cauză era implicată într-un demers politic public (Tănăsoaica, citată anterior, pct. 45—46). Aşadar, limitele criticii admisibile trebuiau să fie mai mari în privinţa sa.

58. Curtea reaminteşte, de asemenea, că dreptul ziariştilor de a comunica informaţii cu privire la probleme de interes general este protejat cu condiţia ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte, şi să furnizeze informaţii „fiabile şi precise”, respectând deontologia jurnalistică [a se vedea, între altele, Fressoz si Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29.183/95, pct. 54, CEDO 1999-1]. Art. 10 § 2 din Convenţie subliniază că exercitarea libertăţii de exprimare cuprinde „îndatoriri şi responsabilităţi”, care sunt valabile şi pentru mass-media, chiar şi atunci când este vorba despre chestiuni de mare interes general, deşi le este permis totuşi să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar provocare (Mamere împotriva Franţei, nr. 12.697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII).

59. în continuare, trebuie reamintită jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia, pentru a aprecia existenţa unei „nevoi sociale imperioase”, care poate să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă o distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate demonstra, exactitatea celor din urmă nu poate fi demonstrată (De Haes şi Gijsels, citată anterior, pct. 42). Desigur, dacă este vorba despre susţineri privind conduita unui terţ, uneori poate fi dificil de făcut distincţia dintre imputările de facto şi judecăţile de valoare. Este la fel de adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este total lipsită de temei faptic (Jerusalem împotriva Austriei, nr. 26.958/95, pct. 43, CEDO 2001-11).

60. Conform interpretării făcute în speţă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, articolele incriminate conţineau informaţii cu caracter general şi aluzii formulate pe un ton dubitativ şi care aveau caracteristicile discursului pamfletar, dar nu acuzaţii directe. în schimb, în opinia Tribunalului Bucureşti, articolele insinuau, fără echivoc, că partea vătămată din procedura internă era spion trimis de fosta Securitate în SUA, care îşi folosea galeria de artă drept pretext pentru a realiza o misiune în favoarea acestui serviciu.

61. Curtea constată că afirmaţiile exprimate cel puţin în primele două articole incriminate nu fuseseră prezentate ca fiind certitudini (a se vedea, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, pct. 100, şi Petrina împotriva României, nr. 78.060/01, pct. 44, 14 octombrie 2008), ci drept nişte bănuieli, bazate pe o serie de indicii prezentate de reclamant în stilul caracteristic discursului pamfletar, specific unei publicaţii de satiră. Reclamantul a justificat aceste suspiciuni prin fragmentul dintr-o scrisoare atribuită lui Eugen Ionescu [a se vedea, mutatis mutandis, leremeiov (nr. 2), citată anterior, pct. 43], precum şi făcând referire la comportamentul lui V.G., în special la relaţia acestuia cu Eugen Ionescu, şi la modul de a acţiona al agenţilor Securităţii, realitate ce nu a fost contestată (Andreescu, citată anterior, pct. 94).

62. Curtea a trebuit să se pronunţe deja în cauze în care a constatat că formularea unor astfel de suspiciuni nu depăşea limitele libertăţii de exprimare, aşteptând ca accesul publicului la dosarele fostei Securităţi — prevăzut de Legea nr. 187/1999 — să devină efectiv şi să permită verificarea acestor suspiciuni [Andreescu, citată anterior, pct. 94, şi, cu privire la ineficienţa mecanismului, Haralambie împotriva României, nr. 21.737/03, 27 octombrie 2009, si Jarnea împotriva României, nr. 41.838/05, 19 iulie 2011].

63. în plus, tribunalul a considerat, în mod contradictoriu, că reclamantul nu a putut să facă proba verităţii celor afirmate, recunoscând totodată că, în concret, aceasta ar fi fost foarte greu de realizat având în vedere domeniul la care a făcut referire persoana în cauză — şi anume apartenenţa unei persoane la serviciile secrete — care era secret prin însăşi esenţa sa.

64. în plus, tribunalul care l-a condamnat pe reclamant, după o achitare în primă instanţă şi deşi Ministerul Public solicitase confirmarea acestei achitări, nu a luat în considerare scrisoarea atribuită lui Eugen Ionescu şi publicată în facsimil în ziar, în calitate de element capabil să susţină buna-credinţă a reclamantului în ceea ce priveşte afirmaţiile făcute de acesta cu privire la V.G., referitor la existenţa unor suspiciuni de spionaj în favoarea fostului regim totalitar, pentru un motiv vădit insuficient — şi anume faptul că aceasta nu fusese prezentată încă de la apariţia primului articol, ci odată cu al doilea articol, apărut la aproape trei săptămâni după acesta.

65. Or, deşi anumiţi termeni utilizaţi în articolele incriminate pot fi consideraţi neadecvaţi, Curtea consideră că aceştia rămân totuşi în limitele exagerării sau ai provocării acceptabile [a se vedea şi leremeiov (nr. 2), citată anterior, pct. 42, şi în ceea ce priveşte acuzaţiile de colaborare a unei persoane cu fosta Securitate],

66. în plus, conform tribunalului, prin publicarea articolelor în litigiu, reclamantul l-a expus pe V.G. dispreţului public şi unor posibile sancţiuni. Totuşi, trebuie să se constate că, prin casarea sentinţei pronunţate în primă instanţă şi hotărând condamnarea reclamantului sub aspect civil şi penal, tribunalul nu a acordat nicio atenţie contextului în care fuseseră publicate articolele în cauză sau intereselor aflate în joc, nici faptului că reclamantul fusese achitat în primă instanţă (Niculescu-Dellakeza, citată anterior, pct. 64, şi cauzele acolo citate).

67. în ceea ce priveşte proporţionalitatea atingerii aduse dreptului la libertatea de exprimare, Curtea reaminteşte că natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente de luat în considerare (Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, pct. 111, şi Brunet-Lecomte şi alţii împotriva Franţei, nr. 42.117/04, pct. 51, 5 februarie 2009).

68. în speţă, reclamantul nu a fost obligat să achite amenda penală, având în vedere suspendarea condiţionată a executării pedepsei (supra, pct. 31). în plus, calomnia afostdezincriminată în România în iulie 2006, adică la numai câteva luni de la condamnarea reclamantului. Este la fel de adevărat că reclamantul a făcut obiectul unei sancţiuni penale în temeiul dreptului intern în vigoare la momentul faptelor (Niculescu-Dellakeza, citată anterior, pct. 66).

69. în această privinţă trebuie reamintit că, deşi statele contractante au posibilitatea şi chiar îndatorirea de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare, astfel încât să fie asigurată, prin lege, o protecţie corespunzătoare a reputaţiei indivizilor, acestea trebuie să evite să adopte măsuri care pot descuraja mass-media şi formatorii de opinie să îşi îndeplinească rolul de atenţionare a publicului cu privire la chestiuni de interes general — precum relaţiile personalităţilor publice cu fostul regim represiv românesc de dinainte de 1989 (Andreescu, citată anterior, pct. 100).

70. în speţă, valoarea despăgubirilor acordate părţii vătămate din procedura internă era deosebit de ridicată, având în vedere că reprezenta o valoare de peste cincizeci de ori mai mare decât valoarea salariului mediu de la momentul faptelor (a se vedea şi Andreescu, citată anterior, şi Antică şi Societatea „R” împotriva României, nr. 26.732/03, pct. 54, 2 martie 2010), fără a mai lua în calcul suma foarte mare pe care a trebuit să o ramburseze reclamantul cu titlu de cheltuieli judiciare.

71. Ţinând seama de consideraţiile precedente şi în mod special de importanţa dezbaterii de interes general în contextul căreia au fost făcute afirmaţiile în litigiu, precum şi de valoarea despăgubirilor la plata cărora a fost obligat reclamantul, Curtea consideră că ingerinţa în exercitarea libertăţii de exprimare a reclamantului nu a fost, în speţă, justificată de motive pertinente şi suficiente. Aşadar, nu se poate considera că ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 10 din Convenţie.

Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

72. Reclamantul se plânge că răspunderea sa penală a fost angajată în cadrul unei proceduri pe care o consideră inechitabilă, având în vedere că tribunalul nu i-a acordat un termen pentru a lua cunoştinţă de documentele prezentate de partea vătămată. Acesta invocă art. 6 din Convenţie.

73. Guvernul precizează că reclamantul nu a solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de respectivele documente. în plus, acesta evidenţiază că documentele prezentate fuseseră deja depuse la dosarul judecătoriei.

74. Curtea observă că, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada că formulase o cerere de amânare a judecăţii în faţa tribunalului, pentru a lua cunoştinţă de respectivele documente. Prin urmare, ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la acuzaţiile formulate, Curtea nu identifică nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi a libertăţilor garantate de articolele Convenţiei.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35§3 şi art. 35§4 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

75. în temeiul art. 41 din Convenţie,

„în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

76. Reclamantul solicită 19.262 de dolari americani (USD) şi 22.233,85 de lei româneşti (RON), sume reprezentând despăgubirile civile plătite lui V.G., cheltuielile cu executarea silită şi cheltuielile de expertiză. în plus, acesta solicită 7.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit din cauza condamnării sale, pe care o apreciază ca fiind severă, având în vedere că respectiva condamnare a avut ca rezultat o procedură de executare silită, care i-arfi provocat familiei sale numeroase neplăceri.

77. Guvernul consideră că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi pretinsa încălcare a Convenţiei. în subsidiar, acesta apreciază că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă pentru prejudiciul invocat.

78. Curtea subliniază că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată a art. 10 din Convenţie şi obligaţia impusă reclamantului de a plăti sumele de 19.262 USD şi 22.233,85 RON, pentru repararea prejudiciului pe care l-ar fi suferit V.G. în urma publicării articolelor în litigiu, cât şi pentru acoperirea cheltuielilor cu executarea silită, legate de creanţa principală, şi a cheltuielilor de expertiză. Ţinând seama de documentele de care dispune, care atestă plata acestor sume de către reclamant, Curtea admite aşadar cererea acestuia şi îi acordă suma de 18.445 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.

79. în ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a condamnării sale. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că trebuie să se acorde reclamantului 6.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

80. De asemenea, reclamantul solicită 2.000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii.

81. Guvernul susţine că această cerere nu este justificată.

82. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. în speţă, ţinând seama de absenţa documentelor justificative pentru onorariul avocatului şi de jurisprudenţa sa, Curtea respinge cererea.

C. Dobânzi moratorii

83. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

în unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;

3. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 18.445 EUR (optsprezece mii patru sute patruzeci şi cinci euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;

(ii) 6.000 EUR (şase mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 iulie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

PREŞEDINTE

JOSEP CASADEVALL

Grefier adjunct,

Marialena Tsirli