Nu voi fi duminică în ţară, deci nu voi putea vota. Voi fi, undeva, în străinătate, unde nu am domiciliul stabil. Intru la categoria celor care nu pot vota în mod obiectiv. Dar aş vota. Nu aş vrea să fie mai puţin cu un vot, cel al meu. Singurul lucru pe care aş putea să-l fac ar fi să găsesc o persoană care să voteze în locul meu. Nu să-mi folosească identitatea, nu să se prezinte ca fiind eu, desigur. Aş vrea să găsesc o persoană care a decis să nu meargă la vot. Şi să o conving să voteze în locul meu, pentru că eu nu pot vota. Să-mi facă un serviciu, mie şi democraţiei, dacă vreţi şi să meargă la vota. Va considera că nu a votat ea, dacă asta-i face bine la conştiinţă,ci a făcut un comision
. Nu-i spun cum să voteze, dar dacă vrea să ţină cont de orientarea mea, să răsfoiască acest blog. Şi să voteze în consecinţă, dacă tot votează în locul meu!

Voluntari? Aştept propuneri. Şi, eventual, ofer şi o sticlă de vin cînd ne întîlnim! Nu e şpagă electorală, e un fel de comision! 🙂

Prima dată am văzut o cutie de coca cola mai mică decît tot ce văzusem pînă atunci la un ziarist. Cum omul era foarte zgîrcit, m-am gîndit că a negociat cu chioşcarul şi i-a făcut una pe măsură, pentru bani mai puţini. Conserva avea vreo 25 de cl, mai mică deci, decît cea de 33, care şi ea, să recunoaştem, în faţa cifrelor, că e mai mică şi  mai enervantă decît cea de 50 cl. Un galop al constrîngerilor, al micşorărilor, al eficientizării pe care nu putem decît să-l consemnăm. Recent (foarte recent!) am călătorit cu Air France, pe o cursă internă, şi am cerut o Coca Cola. Mi-au dat o cutie de 15 cl! Două înghiţituri. Oare unde se va ajunge cu miniaturizarea? Se poate mai mică decît 15 cl? Pe cealaltă parte, am văzut deja parfumuri la 15 cl, deşi, sticla normală e de 5 cl. (intră cel mai bine în poşetă & borsetă). Din direcţia aia se creşte volumul!

Cît de mică poate ajunge o băutură răcoritoare? Se va ajunge ca unitate de măsură la clasica înghiţitură? (Nu vă gîndiţi la prostii!).

Un şofer francez, care lucra la un mare lanţ de magazine, a fost concediat după ce a mîncat doi biscuiţi dintr-un pachet destinat distrugerii (depăşise termenul de valabilitate). Sigur că măsura pare disporporţionată chiar şi în Franţa. Explicaţia angajatorilor a fost că şoferul a încălcat un contract care îi interzicea să mănînce din marfa destinată distrugerii. Respectarea contractelor este esenţială într-o lume civilizată, chiar dacă asta pare în vecinătatea absurdului. Şoferul avea o vechime de 30 de ani în firmă şi nu mai avusese abateri. Cu toate acestea, după proteste ale colegilor din sindicat, omului i s-a dat o sumă compensatorie pentru că a fost dat afară, dar nu s-a putut pune nici într-un chip problema să fie reprimit. Nu se glumşte cu disciplina!

Vă imaginaţi aşa ceva la noi, unde mîncatul din gunoaie face rating la televiziuni?

Sper că vă mai amintiţi “Proiectul Johannis”. Atunci a ieşit PNL-ul cu el la defilare ca şi cum alt premier în viaţa vieţilor statului român nu s-ar mai fi găsit. Soluţia Johannis, însă, s-a diluat pînă-n ridicol, tocmai din cauza prestaţiei lui Antonescu (Crin, pentru amici, Căcărău pentru vecinii din Isaccea).

Şi ce argumente contra lui Johannis s-ar putea găsi dacă Traian Băsescu s-ar gîndi la el pentru postul de premier? Cum ar scoate cămaşa marii partizani ai acestei soluţii? Hai că asta ar fi o mişcare care ar putea fi greu contracarată de USL. În fond, cine a fost soluţie acum doi, trei ani nu poate să nu fie o soluţie şi acum. Plus că,  lui,  Germania îi răspunde la telefon!

Să spunem că nu la vot trebuie să mergeţi pe 9 decembrie, ci la medic (Doamne fereşte!, folosesc această ipoteză doar în sprijinul micii parabole). Dacă mergeţi la un medic de inimă pentru o afecţiune care vă ameninţă viaţa, sînt convins că îl vreţi pe cel mai bun. Nu veţi întreba “Bre, e pe aici frun medic dă a rămas repetent dă două ori, că eu la el vreau să mă trateze? “.  Nu căutaţi un medic care a chiulit de la ore, care nu s-a pregătit, nu a trecut pe la cabinet decît de două-treoi ori într-un an. Nu vă interesează nici medicul care şi-a furat lucrarea de doctorat, nu? Nu ziceţi :Vreau un medic care nu a făcut nimic în viaţă, nu a fost în stare de nimic, vreau să-i dau şansa să fiu eu primul vindecat de el!”. Sau “Aş avea încredere într-un medic care şi-a turnat familia la Securitate! Ăsta e bun, domnule!”

Oameni buni, dacă propria viaţă nu v-aţi pune-o decît în mîinile unor medici buni, competenţi, serioşi, cu o pregătire ireproşabilă,  atunci de ce credeţi că viaţa ţării trebuie dată pe mîna repetenţilor, a chiulangiilor, a celor care şi-au falsificat diplomele şi titlurile? Merită România să fie stăpînită de turnători? Merită copiii voştri aşa ceva? Eu cred că nu, dar de votat votaţi Dumneavoastră!

 

 

Am ales pentru azi o imagine simplă, sugestivă, curată, o lucrare a prietenului meu, pictorul Constantin Răducan. La Mulţi Ani, România!

 

Sau, dacă vreţi, două mii, trei mii de cuvinte, treimiicinsute pe cap de locuitor, că doar e campanie electrorală şi ne putem juca şi noi cu cifrele. Oricum, deci, o caricatură semnată de inagalabilul Octav Mardale.

 

Citesc, în Le Fiigaro de astăzi, un articol trist: e vorba despre caligrafia la care se renunţă, treptat, în şcolile din Statele Unite. În 45 de state din SUA s-a pus capăt orelor care îi învăţau pe elevi scrierea cursivă, numită scriere de mînă.

Orele de caligraie din clasele primare nu au fost foarte încîntătoare pentru mine deoarece am un scris destul de zbuciumat. Dar în clasa întîi am admirat foarte mult o colegă care avea un scris de mînă perfect. Mi se părea un fel de înger al scrisului caligrafic. Am cărat în acei ani, la şcoală,  destul de contrariat, cerneala şi tocul cu peniţă pînă ni s-a dat voie la stilou şi, mai tîrziu, la pix. A scrie cursiv mi se părea o însuşire a omului şcolit. Cum să scrii de tipar într-o lume a literelor de mînă?

În anii de facultate obişnuiam să scriu  nişte poezioare care purtau antetul Editura Română scrisul de mînă, cărţulii în exemplar unic dăruit colegilor. Editura a murit de mult, iar poezioarele de atunci mor trist în cîteva sertare închise.

Acum scriu foarte rar “de mînă” şi, dacă nu citesc ce am scris în următoarele zile, cu greu mai descifrez textul. Dar asta nu mă împiedică să fiu nostalgic şi chiar revoltat atunci cînd aflu că scrisul de mînă a dispărut sau e pe cale de dispariţie. Computerele nu vor putea, decît cu programe complicate, să  imite sau să  înlocuiască tremurul incert al unui bileţel de dragoste. Dacă moare caligrafia, moare o dimensiune a furmuseţii fiinţei omeneşti.