Pe 4 martie 77 eram în Arad, mă pregăteam pentru facultate, citeam mult, aveam un grup de prieteni care citeau și ei mult. Așa că nu e de mirare că eram acasă la o prietenă de-a noastră, șefă de librărie. Eram cu Mircea Mihăieș, el deja student la Filo la Timișoara, și cu Daniel Motz, un plastician extraordinar, actualmente prin SUA. Stăteam de vorbă despre cărți, cultură, arte plastice, scriitori, edituri. Termenul limită al acestei discuții era ora 23, 30, pentru că la 23.45 pleca ultimul autobuz spre cartierul Bujac, unde locuiam eu. Mircea și Daniel locuiau în centru, ajungeau pe jos fără probleme. La un moment dat, lustra a început să se miște. Am privit spre tavan și  am întrebat-o pe prietena noastră dacă adăpostește pe cineva în pod.ea locuia la pprimul și ultimul etaj în acea casă din Piața Avramn Iancu. Am rîs, s-a trecut peste asta.Nu ne uitam le televizor, nu existau mobile, nici internet (asta pentru cei tineri!). Am reluat discuțiile noastre culturale. Pe la 23 am iesit din casă, ne-am plimbat puțin, apoi am plecat spre autobuz și, acolo, în stație, am aflat de la un vecin care aștepta și el autobuzul, că a fost cutremur. Și mi-am dat seama de ce se mișcase atît de straniu lustra din tavan. O poveste oarecare. A doua zi am aflat cîți au murit, cine a murit. Pentru că acasă nu aveam televizor și nici nu era program la acea oră, chiar dacă am fi avut.

Cutremurul din 77 a făcut în realitate, ravagii mai mari decît cele înregistrate la capitolul vieți perdute și clădiri căzute în 4 martie. Acea calamitate i-a dezvoltat lui Ceaușescu sentimentul că e arhitect. A văzut că indicațiile lui se traduceau în clădiri, în construcții, în soluții urbane, cum se zice azi. Acesta a fost, după părerea mea, declicul care i-a dezvoltat mîndria de arhitect al națiunii. Atunci a văzut că spune să se facă și se face, după ideile lui. Încît nici nu știm cine a mutilat Bucureștiul mai tare, cutremurul, sau întîiul arhitect al țării.