Archives: December 2015

Posted on
by

Acum cîteva luni am fost sunat de prietenul meu Marius Scarlat, celebru chirurg ortoped din Sudul Franței, care m-a întrebat dacă aș fi disponibil trei zile în decembrie pentru a fi atașat al echipei României la Campionatul European de Cros. Competiția urma să se desfășoare în  Hyeres, orașul în care locuiește el. Am fost de acord în principiu, apoi am fost sunat de organizatorii locali și de un reprezentant al Federației Franceze de Atletism care m-a acreditat. Rolul unui “Attaché d’Equipe” este de a face legătura între organizatori și echipă și de fi translator cînd e nevoie. Am făcut această introducere mai tehnică preîntîmpinînd întrebările “da’ ce ai tu cu atletismul?”. De subliniat că această activitate a fost integral benevolă, ținînd de voluntariat.

Nu m-am dus acolo cu alte gînduri decît acela de a-i ajuta pe conaționalii mei să se simtă cît mai bine la competiție. Să nu aibă nici un stres organizatoric. Am preluat echipa la coborîrea din autocar și am fost alături de ea aproape tot timpul, traducînd, transmițînd informațiile de tot felul de la organizatori. (una dintre sportive, după ce am avut primul schimb de replici cu ei, m-a întrebat de unde știu românește 🙂

Totul a fost peste așteptări. Conducătorul delegației românești, profesorul Ioan Bură, antrenor emerit, a fost un partener de discuții impecabil, discuții care au depășit aria sportului. Am sporovăti despre artă, despre Brâncuși (Ioan Bură e din Tîrgu Jiu) și multe altele, conversații spumoase și inteligente de parcă am fi fost la Concursul European de Cultură Generală. Întreaga echipă de antrenori mi-a făcut o impresie excelentă, oameni harnici și modești. Și la fel și sportivii (de fapt, sportivele, că am avut doat un băiat, la juniori), liniștiți, civilizați, la locul lor.

Singura mea surpriză a fost cînd am văzut că din autocar coboară, în brațele tatălui, un copilaș, o fetiță de sub un an. Ceva nu rima. Am fost lămurit imediat, era Eva Maria, fetița Ancuței Bobocel, sportivă care avea să se claseze pe locul 5 la senioare. Pentru ca ea să poată să se antreneze și să alerge, a venit în deplasare, pe banii lui, și tatăl fetiței. Anca Bobocel încă o alăptează pe micuță, așa că era absolut necesar să fie împreună.

România, cu o echipă restrînsă, s-a clasat a șasea pe echipe la senioare (Ancuța Bobocel a tras echipa după ea). În fața unor țări care au venit cu delegații numeroase. E un rezultat bun, foarte bun, avînd în vedere starea sportului de performanță de la noi. Toți alergătorii au alergat cît au putut de bine. Nu sîntem pe podium, dar sîntem acolo, de neocolit. (Dacă îl socotim și pe francezul Palcau, adică Palcău, născut în Franța și cîștigător al medaliei de argint individual, ducînd echipa pe locul întîi, atunci sportivii români chiar au ieșit bine!).

Mă bucur că am acceptat postura de ajutor al echipei, a fost pentru mine o experiență foarte plăcută, o ocazie să văd niște tineri care vor să facă performanță, chiar dacă asta nu le aduce satisfacții materiale majore (premierile pentru sportivi au fost sistate de ceva vreme la nivel național).

Hai România!

PS În fotografie apar tinerele franțuzoaice care au purtat drapelul și pancarta  “România” la deschidere.

 

Posted on
by

Mă bucur că acum nişte zeci de ani (nu spun cîte!), destinul mi i-a scos în faţă pe Toni Grecu şi pe ceilalţi din Divertis, oameni cu care am rîs şi i-am făcut pe alţii să rîdă pe scenă, la radio, la televiziune, pe plaja de la Costineşti sau la Serbările Zăpezii.

Dincolo de “amiciţia profesională”, de Toni Grecu mă leagă o prietenie solidă, probată în ani şi rămasă la fel de puternică şi acum cînd sîntem la cîteva sute de kilometri unul de altul.Asta după ce mulţi ani de zile am fost vecini!  Cînd ne întîlnim, de fiecare dată, discutăm de parcă ne-am fi despărţit cu o zi înainte. Mă bucur să am astfel de prieteni cu care să mă revendic de la aceleaşi valori, azi, cînd confuzia valorilor tulbură apele în viaţa publică. Credem în aceleaşi lucruri şi rîdem de aceleaşi lucruri! Iar ăsta, da, e un privilegiu!

La Mulţi Ani, Toni Grecu, abia aştept să ne întîlnim şi să continuăm să rîdem de acolo de unde am rămas data trecută!

Posted on
by

O reacţie din publicaţia catolică franceză La Vie mi-a atras atenţia asupra unui “buchet’ de articole din presa franceză referitoare la Jesse Hughes, liderul trupei  californiene Eagles of Death Metal, (despre care se ştie că era în plin concert cînd a fost lansat atacul în sala Bataclan din Paris). Din cele cîteva publicaţii care au scris prostii despre solist, mă opresc la Telerama, organ de popularizare a programelor tv.

Articolul dedicat solistului începe cu fraza “Le leader des Eagles of Death Metal est loin d’être un enfant de chœur“. pentru nefrancofoni traduc:” liderul EDM este departe de a fi un copil de cor” (se referă la corurile bisericeşti). Deja în titlu se afirma că Jesse Hughes nu prea este cool. Te aştepţi să-ţi fie prezentat cel puţin un satanist feroce, un tip cu deviaţii comportamentale serioase, cu ani de puşcărie pentru viol la activ etc.

Nu, nici pe departe, J.H. are alte “păcate”: Dans cette avalanche d’émotions et de bons sentiments, on en oublie seulement qui est vraiment Jesse Hughes : un militant pro-armes à feu, on l’a dit, mais aussi un chrétien  ultra conservateur et anti-avortement, fervent soutien de Donald Trump, admirateur transi de Ronald Reagan et qui voit aussi en George Bush « un héros » (« Un mec qui adore ZZ Top est le genre de salopard que j’apprécie », dit-il, parlant de l’ancien président américain) et enfin adepte du créationnisme. Bref, cela fait quand même beaucoup pour un rockeur. Traduc din nou: “În această avalanşă de emoţii şi de bune sentimente cam uităm cine este cu adevărat Jesse Hughes: un militant pro arme de foc, s-a spus, dar de asemenea un creştin ultra-conservator şi anti-avort, fervent susţinător a lui Donald Trump, admirator înfocat a lui Ronald Reagan şi care vede, de asemenea, în George Bush “un erou” (“Un gagiu care îi admiră pe ZZTop este genul de nemernic de care-mi place”- zice el despre fostul preşedinte american) şi, în fine, adept al creaţionismului. Pe scurt, asta e cam prea mult pentru un rocker”

Deci, omul nostru nu e satanist, e mai rău, e un creştin înfocat, un adept al creaţionismului şi admirator al americanilor. În plus, aş adăuga eu, pe deasupra, fiind bărbat, e însurat cu o femeie! Da, prea mult pentru un rocker, prea mult pentru un ziarist cu idei injectate în cap.

Dacă pînă şi în revista de programe TV s-a ajuns  la un asemenea discurs ultra-progresist în Franţa, nici nu mă mai mir că Frontul Naţional a fost văzut de cetăţenii simpli ca o cale de scăpare din ghearele acestui aparat de propagandă a dispreţului pentru normalitate. E trist cînd extremiştii au ajuns să pară onorabili în comparaţie cu politica oficială.  Cum spunea cineva pe Twitter, francezii au nevoie de siguranţă şi de locuri de muncă, iar lor li s-a servit “Căsătoria pentru toţi”, multiculturalism şi teoria genului.

Posted on
by

  Vreau să salvez cumva de la uitare o poveste simpatică. Mi-a fost spusă de Marin Traian, realizator de televiziune (înainte de 89 avea o emisiune Un zîmbet pe 16 mm), cu care am fost coleg o scurtă perioadă de timp după Revoluție. În tinerețea lui, pe cînd lucra la Radio, făcea, împreună cu un coleg, o emisiune “Cine știe răspunde”. S-a întîmplat ca Gheorghe Gheorghiu- Dej, conducătorul României de atunci, să fie în spital, să nu aibă ce face și să asculte emisiunea cu pricina. I-a plăcut și, cînd a ieșit din spital, a sunat-o pe președinta de atunci a Radioului și i-a spus că i-a plăcut  ce a auzit, sugerînd “dă-le băieților o primă”.

Președinta l-a sunat pe redactorul șef care a răspuns de emisiune și i-a cerut o listă cu propuneri de premiere. Redactorul șef s-a conformat și a dus lista. Unde, spre surpriza președintei, figura și el ca propunere de premiere!

– Da’ dumneata ce ai făcut pentru emisiunea asta, care e meritul pentru care vrei să fii premiat!? a întrebat femeia intrigată, știind bine cine erau realizatorii.

– Eu nu m-am opus să se facă– a fost răspunsul redactorului șef. Un răspuns care mă amuză și acum, deși știu povestea de vreo 25 de ani.

Îmi dau seama că avem o problemă foarte actuală. Asta lipsește în România, nu inițiativele, ci oameni responsabili care să aibă puterea să nu se opună.

Posted on
by

Nu ştiu dacă va scrie cineva o istorie, o antologie ori  o monografie a şpăgii din România ultimilor ani. Chiar dacă nu se va scrie, povestea de mai jos merită reţinută pentru că ea demonstrează o anumită ingeniozitate, trebuie să recunoaştem. Destinatarul şpăgilor din această istorioară este un fost bucătar, am impresia, un  Gras cu cioc, să-i zicem Popescu-Grasone. Acest Grasone ajunsese într-o funcţie unde putea rezolva multe contra şpăgă. Dar se ferea, avea, probabil, în proiectele sale, ideea de a ajunge tot mai sus în administraţia publică (şi a ajuns).

Povestea mi-a fost spusă chiar de un tip care avea o problemă de rezolvat şi pentru a o urgenta voia să-i dea o şpagă lui Popescu-Grasone. Şi nu ştia cum să procedeze. Pînă la urmă a fost trimis la un om de încredere a lui Grasone, care i-a spus că acestuia îi place foarte mult un anume gramofon aflat într-un anume anticariat. S-a dus omul acolo, a scos banul şi a cumpărat gramofonul. Cînd să-l ia, anticarul i-a spus: nu trebuie să-l luaţi, vine domnul Grasone pe aici şi îl ridică dînsul.  Schema era simplă: Grasone lua banii de gramofon, din care plătea un comision anticarului. Povestitorul meu mi-a spus că acel gramofon, a aflat mai tîrziu chiar de la anticarul cu care se împrietenise, a fost vîndut de multe zeci de ori în beneficiul lui Grasone, fără să se mişte din anticariat…