Televiziunile franceze au difuzat, în perioada asta, o grămadă de filme cu Depardieu, încît dacă nu ai fi ştiut că e vorba de refugiul fiscal al actorului, puteai foarte bine să crezi că e un omagiu postum! Ceea ce credeau guvernanţii francezi că se va întoarce împotriva   lui Depardieu, acuzele de laşitate şi de lipsă de patriotism, au avut alt efect şi, încet, încet, un nou val de simpatie îl spală pe actor. Pentru că Depardieu nu este un moştenitor al unei averi fabuloase care părăseşte ţara strămoşilor săi bogaţi. Dimpotrivă, e vorba de un om cu o biografie de sărac, pînă la un moment dat. Crescut, într-u  orăşel proletar din centrul Franţei,  de un tată alcoolic şi violent, care vindea l’Humanité (ziarul comuniştilor francezi) şi de o mamă care, ca să nu mai îngreuneze familia cu noi guri, avorta mereu, Gérard nu avea alt viitor în faţă decît să muncească şi să devină ca tatăl lui, beţiv şi violent. Nici şcoala nu i-a plăcut viitorului actor. La 13 ani a scăpat cu noroc de închisoarea pentru minori. La 14 ani s-a angajat la o tipografie. La 17 ani plecă la Paris, cu un prieten, să-şi încerce norocul. Se agnajează la diverse circuri ambulante, apoi ajunge la Teatrul Popular, unde joacă pentru muncitori. Ce stîngă mai curată şi mai pauperă vreţi? Nu-şi neagă originile, mai tîrziu va susţine Partidul Comunist Francez, apoi pe Mitterand la preşedinţie.

De cînd şi-a anunţat intenţia de a părăsi regimul fiscal al Franţei, brusc, Depardieu e numit “prietenul lui Sarkozy”!. Stînga îl beşteleşte pe unde apucă, primul ministru îl face de ruşine, îl acuză în fel şi chip. Depardieu plăteşte, în ultimul an, 85% impozit! Iar viitorul sună sumbru pentru bogaţi, deşi Legea care impozita cu 75 % veniturile mari a căzut la Consiliul Constituţional. Depardieu s-a trezit şi e revoltat. Atît de revoltat încît va părăsi Franţa. Dar nu toată Franţa, ci doar Franţa lui Hollande. În scrisoarea către premierul Ayrault, Deardieu îşi consfinţeşte poziţia de dreapta: “Plec pentru că dumneavoastră consideraţi că sccesul, creaţia, talentul, de fapt, diferenţa, trebuie să fie sancţionate!”

Într-un top 100 al fazelor tari de televiziune prezentat de un post francez, pe locul întîi s-a situat o mică poveste care mi-a plăcut foarte mult, deşi e, în mod clar, încărcată de aroganţă. Un concurent la varianta americană de ala Vrei să fii milionar, John Carpenter, a ajuns în faţa întrebării finale, de un milion de dolari. Regis, moeratorul emisiunii, i-a spus că nu a folosit pînă atunci niciuna dintre variantele ajutătoare. John Carpenter a spus că, la această întrebare, ar vrea să apeleze la varianta “sună un prieten”. A vrut să-şi sune familia, să vorbească cu tatăl său. Cînd l-a avut la telefon, a spus: “Tată, sînt în faţa ultimei întrebări, dar nu te-am sunat ca să-ţi cer ajutorul, te-am sunat ca să-ţi spun că tocmai voi cîştiga un milion”. După care, în faţa prezentatrului uşor descumpănit, John Carpenter a dat răspunsul corect. (Tot parcursul acestui concurent îl puteţi urmări aici) .Deşi e o doză destul de mare de aroganţă în aceadtă atitudine (după părerea mea), totuşi, cred că împortantă este, aici, mîndria unui fiu care-şi sună tatăl ca să-i anunţe o reuşită. Şi, trebuie să recunoaştem, să cîştigi un milion de dolari pe bază de ce ai în cap e o reuşită!

Un moment de respiro, o amintire de la mare. Poate e nevoie și de așa ceva, acum, în zumzetul finalului de an. Iată o fotografie care să vă acompanieze pornirea nostalgică.