1. Victor Ponta a scos, acum cîtva timp, o păsărică (deloc măiastră) referitoare la marele Constantin Brâncuși . A spus că va face demersurile pentru a-i aduce osemintele de la Paris, în țară. Un serviciu pe care sculptorul nu i l-a cerut. dar, ca de la gorjean la gorjean, Victoraș a crezut că poate să transforme un artist de talie mondială, într-unul de dimensiuni județene. Pentru cei care au deschis televizoarele mai tîrziu pentru că s-au născut mai tîrziu, povestea cu Brâncuși e simplă. Statul român comunist a refuzat donația pe care sculptorul ar fi făcut-o, o donație conținînd multe lucrări, pe motiv că e artă decandentă. În fața refuzului, Brâncuși a cerut cetățenia franceză (pe care o refuzase în repetate rînduri) și a murit ca artist francez de origine română. I-ar fi greu lui Ponta să dezhumeze, așadar, un cetățean francez ca să-l îngroape, tocmai în campanie (de pildă), la Tîrgu Jiu.
2. Tot premierul este cel care cere CSM să “întoarcă” o decizie de retrocedare a Cumințeniei pămîntului,urmînd ca statul român care vrea să fie proprietar să plătească 20 de milioane de euro colecționarului. Nu știu de ce e musai ca această lucrare să fie proprietatea statului român (el mai deține complexul de la Tîrgu Jiu, despre care nu se poate spune că se bucură de cea mai bună gestionare). Să zicem că statul vrea. Dacă vrea, atunci să plătească. Nu aceeași atitudine ar fi avut-o Ponta dacă, de pildă, proprietarul lucrării ar fi fost Adrian Năstase (căruia Mătușa Tamara să-i fi făcut acest cadou pe care ea l-a cumpărat din ce a cîștigat, din meditații, ca prfesoară de rusă). În acest caz ipotetic, premierul ar fi vorbit despre proprietatea privată care e sfîntă și garantată de Constituție.Și ar fi spus ca mine: dacă statul vrea lucrarea, să plătească!
3. Năstase nu are nici un Brâncuși. Deși era cît p’aci. Merită să vă reamintesc episodul legat de o anchetă publicată de mine în Academia Cațavencu (seria adevărată), cu titlul Clona Infinitului , anchetă în ruma căreai am fost tîrît prin tribunale de unul din împricinați, același domn care încercase, înainte de Brâncuși, să vîndă ceasul lui Eminescu. Pe scurt: un grup de băieți deștepți din securitate și cultură a găsit, ca din întîmplare, prin poduri de case, prin cufere vechi ale unor femei bătrîne (mătușa Tamara, repet, nu a avut norocul ăsta) cam 100 de lucrări de Brâncuși, necunoscute pînă acum. În fine, ele nu erau semnate, dar, cu concursul unor experți (inclusiv Barbu Brezianu, brîncușologul, a mușcat) urma să fie acreditate ca lucrări nesemnate ale lui Brâncuși. S-a organizat și o expoziție (cu un reportaj la televiziune despre vernisaj și despre importanța comoarei) , băieții au scos și o revistă literară dedicată lui Eminescu și ilustrată cu lucrările cele noi ale sculptorului. Una din aceste lucrări a fost cumpărată de un colecționar și a ajuns tocmai în Peru. Calculul era simplu: dacă o bucată se putea vide, la preț de dumping, cu 3 milioane de euro, pe 100 de bucăți se obțineau 300 de milioane de euro. Mai mult decît în afacerea din dosarul Microsoft! Pentru că lăcomia era mai mare decît suma, proștii care au pus la punct înșelătoria au anunțat că vor mai fi descoperite și alte lucrări! Semn că mașinăria de falsificat nu se oprise.
4. Într-un reportaj amplu iustrat cu fotografii dedicat omului de cultură și de familie Adrian Năstase și publicat într-o revistă glossy, într-o imaginile cu soții Năstase, în spate, pe o etajeră, se vedea și una din lucrările “descoperite” și atribuite lui Brâncuși. Dacă afecerea ținea și escrocheria se consolida, bucata de marmoră de pe etajeră valora, brusc, cel puțin trei milioane de euro!
5. Am cîștigat procesul cu falsificatorii lui Brâncuși. Iar toată afecerea lor, dată în vileag, a căzut.