Iarăși evoc o prostie din comunismul românesc, de teamă să nu se uite, Problema bărbilor și a pletelor. Înainte de 89, nu aveai voie să-ți lași barbă și nici părul lung. De ce? Nu exista nici o explicație. Ca să te tundă sau să te radă, miliția recurgea la un truc ieftin: îți cerea buletinul. Unde, desigur,nu aveai barbă și nici plete. pentru că nu ți se primeau poze cu barbă sau plete. Și pentru că nu erai corespunzător fotografiei din buletin, erai tuns și ras. Doar actorii și călugării beneficiau de clemența regimului.  Béla Kamocsa povestea în cartea sa de memorii că avea o adeverință de “colaborator” al Studiouriulor din Buftea. Cu așa ceva te lăsau în pace, însemna că joci în filme și ai voie cu barbă. Și pictorii și sculptorii reușeau să păcălească organele, avînd legitimații de UAP, deci fiind artiști. Pentru milițian era greu de făcut deosebirea între actor și artist!

Poate că lui Ceaușescu nu-i erau prea simpatici fondatorii comunismului, Marx, Engels și lenin pe care, de-o pildă, i-a  cam ras de prin bibliografii, singurul nume obligatoriu de citat fiind al lui Ceaușescu. În chiar ultimii ani protretele bărboșilor fondatori nu mai apăreau la nici o defilare.Iar marxism -leninismului i-a luat locul, în totatlitate, ceaușismul. O substituire brici!

 

MI-am adus aminte, recent, una din “marile tîmpenii mărunte” ale Epocii de Aur și vreau să o povestesc, mai  ales pentru cei tineri care nu numai că nu au amintiri din acea vreme, ci se și întreabă cum a fost posibil așa ceva. Deci, prostia:

Nu știu pe ce s-a bazat această măsură, dar în anii 70-80, nu aș putea fixa cu precizie anul, s-a dat o dispoziție stranie. Nici un autobuz nu are dreptul să treacă de granița județului în care fusese înmatriculat. (povesteam aici că, după principiul “unde dai și unde crapă”, erau decizii inexplicabile logic). Asta a ținut o vreme bună, un an, doi, poate trei.

Opera din Timișoara, de pildă, avea spectacol, la Arad. Porneau interpreții cu autobuzul Operei (care ducea, de obicei și decorul) și ajungeau la limita județului Timiș. Acolo îi aștepta autobuzul Teatrului de Stat din Arad, în care urcau interpreții și se tranfera decorul. Ajungeau la Arad, dădeau spectacolul, apoi se întorceau pînă la graniță, unde îi aștepta autobuzul Operei din Timișoara, iar transfer, iar decoruri cărate dintr-o parte în alta. La fel se petrecea și cu elevii care mergeau în excursie dintr-un județ în altul, cu autobuzul. Trasfer la limita județului. Nu știu cum s-a ajuns la această măsură care punea pe drumuri un număr cel puțin dublu de autobuze, dar măsura a fost aplicată cu strictețe și la autobuzele instituțiilor de spactacol, și la cele ale taberelor școlare.

Cum ar veni, Ceaușescu reușise prin această măsură să buleze treaficul și să mărească viteza de transfer!

Trecerea zilei de 26 ianuarie prin viața noastră publică a mai înviorat un val de nostalgii, a mai adunat o serie de “like”-uri pe pagina lui Ceaușescu de pe FaceBookul de Istorie Națională. Vreau să vă povestesc o mică întîmplare (am mai povestit-o, cred, pe undeva) despre minunata Epocă de Aur. Exista, în acele vremuri, un istoric pe numele lui Ion Spălățelu. Una dintre cărțile lui de căpătîi se numește Scornicești, vatră de istorie, carte reeditată și după 89. În acea carte dedicată locului de naștere a lui Ceaușescu se lansează și existența unui tip uman (iară nu cuman) care a trăit pe acele meleaguri, homo scornicestiensis  Care credeți că erau caracteristicile acestuia? Păi, mai mic la statură, cu tenul măsliniu, cu nasul acvilin și cu părul creț și cărunt. Nu credeți? Căutați prima ediție a acestei cărți și convingeți-vă! Povestea are o parte a doua, neanticipată de Ion Spălățelu care, fiind și el din Scornicești (încadrîndu-se chiar în tiplogia cu pricina) , a avut imprudența să-și pună fotografia pe ultima copertă a cărții. Ceea ce a stîrnit, se zicea atunci, mînia tovarășei: “Ce, acuma ăsta vrea să-și lege numele de Scornicești?”. Urmarea a fost că s-a interzis fotografia de pe coperta a patra pentru toate  cărțile, cu excepția scriitorilor clasici. Nici un scriitor, nici un autor în viață, nu a mai avut dreptul să-și pună fotografia pe coperta a IV-a. Că o supăra pe soția lui  Homo Sconiceștiensis!

(Imaginea care ilustrează textul este o lucrare semnată de Dan hatmanu, lucrare care a apărut, prima dată în epocă, pe coperta revistei de cultură studențească Dialog din Iași)

Nu știu cîtă lume mai merge, acum, în Ghencea, deși, nostalgia își are, și ea, soldații săi. Dacă nu era împușcat în 89, probabil că Ceaușescu ar fi murit de moarte naturală pînă acum și nu ar fi prins, astăzi, 95 de ani. Deci, tot la un mormînt i s-ar fi întreținut memoria.

Cînd am postat această fotografie, cineva a spus că e fotoșopată. De data  aceasta vă prezint o altă imagine, de al CNN, unde fotoșopatele nu prea țin.

E o fotografie nu doar despre coreenii de Nord, ci și despre noi. Dacă nu erau evenimentele din 89, cam spre așa ceva ne îndrepta Ceaușescu. Încolonați, vorbind doar la comandă, aprobînd ideile geniale ale conducătorului. Care doar” EL însuși” are dreptate.
Înțelepciunea populară ne spune că nu e bine să vorbești despre funie în casa spînzuratului. Dacă e așa, ar trebui ca mulți ani de zile de aici încolo, mânia, în viața publică, nimeni să nu mai spună că doar el are dreptate și să-i elimine din sistem pe cei care-l contrazic!