În 1993 am avut șansa să particip la un eveniment cum nu s-a mai întîmplat vreunul nici pînă atunci, nici după aceea. E vorba de o croazieră organizată de UNESCO România, prin Cornel Dumitriu, secretarul filialei de la București, pe Dunăre, de la Budapesta, la Passau și retur. Eram cuprinși într- o misiune culturală românească desfășurată în trei capitale dunărene (Budapesta, Bratislava și Viena) și un mare oraș german, Munchen. Vasul închiriat de organizatori era Steaua Dunării, patru stele, pe atunci în adminsitrarea unui armator german sau austriac, nu mai știu sigur. Echipajul era în întregime românesc.

      Înainte de a ne îmbarca la Budapesta, s-a organizat un colcviu la Sinaia, vreo trei zile, după care am urcat într-un tren special, alcătuit doar din vagoane de dormit plus doup vagoane restaurant, care ne-au dus la Budapesta, unde ne-am îmbarcat. Nu voi istorisi toată călătoria, care a fost fabuloasă. Eram acolo împreună cu Ioan Groșan , Tomi Grecu și cu colegii din Divertis (fără Ghiuri Pascu, plecat în altă parte, atunci). În afara noastră mai erau pe vas, îi iau la întîmplare, Florian Pittiș, Mircea Vintilă, Eugen Simion, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Emilia Popescu, Sanda Manu, Ion Sălișteanu, Gelu Colceag, Harry Tavitian, Nicolae Furdui Iancu, Anca Toader și mulți alții, pe care nu mi-i mai amintesc acum, pe loc. Oricum, multă și selectă lume.

        Și, în această, cum să-i spun, pleiadă culturală, se afla și IPS Pimen al Sucevei, regalist, pe atunci. Nu mă întrebați cum s-au făcut invitațiile, că nu știu. Vă imaginați ce atmosferă era acolo. Trebuie să spun că aveam masa asigurată (primiserăm meniurile tipărite, pentru toată perioada, la urcarea pe corabie), iar la bufetul vaporului se vindeau băuturi la prețul fostei Gospodării de Partid, adică foarte ieftine. Rolul meu, a lui Groșan și al colegilor din Divertis era să facem în fiecare seară animație, adică niște spectacole de improvizație. Asta a fost valabil doar prima seară, în care, într-un monolog de um umor necruțător, Ghighi Bejan l-a ironizat în fel și chip pe Cornel Dumitriu, organizatorul. care nu prea avea umor. Așa că omul, ușor vexat,ne-a rugat să nu mai face spectacole seara că lumea e obosită, poate oamenii vor altceva. Așadar, am rămas pe vas toată perioada fără treabă, ceilalți “pasageri” susțineau spectacole, expoziții conferințe în timpul escalelor. Iar noi, nimic. Am făcut, totuși, o “gazetă de perete” intitulată “Dunărea, pămînt românesc” dar am fost sfătuiți să nu mai producem și alte numere…

    Cum ziceam, noi era liberi, stăteam noaptea în salonul vasului cu mai toată lumea, ne distram pînă tîrziu, taraful lui Nicolae Furdui Iancu cînta orice repertoriu etc. Ceva inimaginabil, repet. Zile de fior și rîs!

    Ne culcam pe la trei dimineața, frînți. iar la șase, în zori, în difuzoarele aflate în fiecare cabină, se auzea vocea PS Pimen, rugîndu-se pentru păcatele noastre și ținînd o scurtă predică matinală. Am închis noi difuzoarele, dar de la stație se puteau porni, chiar dacă erau închise de la butonul din cabină, în eventualitatea unor alarme. ÎPS Pimen nu prea ieșea pe punte, mai stătea de vorbă cu Ioan Alexandru, era un om liniștit, aproape nu-l observai. Dar seara se ducea repede la culcare, ne lăsa pe noi în păcatele noastre, cu voie și fără de voie, pentru că trebuia să se trezească dimineața  să se roage pentru iertarea lor.

     Au fost 12 zile în care Înalta față Bisericească a vegheat asupra vasului și s-a rugat pentru noi toți. Și, poate și din această cauză, am ajuns cu toți cu bine înapoi. Rugăciunile i-au fost ascultate. Acum, aflînd Episcopul Pimen că se află greu încercat în spital, din cauza viruslui chinezesc, poate a venit momentul să mă rog și eu pentru el! Doamne, ajută-l!