Bunica mea, născută undeva în 1904, îmi povestea că pe vremea cînd era ea copil, a auzit în sat că a apărut o cutie din care se auzeau voci omeneşti. Nimeni din Şeitin, judeţul Arad, o comună destul de înstărită, nu avea, la vremea aia, un aparat de radio, aşa că se discuta din auzite şi din ce mai spunea presa vremii. mai tîrziu, în ultimii ei ani de viaţă, locuind cu noi în Arad, bunica mea se minuna tare de telefon: “Mare mai e şi asta, tu eşti la Timişoara, noi la Arad, şi te auzim ca şi cînd ai fi lîngă noi”. Televizorul nu l-a priceput. Se uita dar nu înţelegea ce şi cum. “îmi place cînd văd cai” spunea bunica mea, şi de fiecare dată cînd erau imagini cu cai, i se lumina faţa. Pentru ea televizorul era un fel de geam prin care, uneori, vedea cai într-o gospodărie de la periferia Aradului, casa noastră, unde nu erau cai de obicei. Pentru mine televizorul alb-negru era ceva normal. Prima imagine la un televizor color, văzută de mine în Polonia în 1980, a fost un mic şoc. Apoi m-am obişnuit. Citeam SF pe cînd eram copil şi-mi imaginam, foarte îndrăzneţ, videofoanele. Jucam “telefonul fără fir” fără să trec dincolo de gluma conţinută în numele jocului. Nu-mi imaginam că vor exista telefoane fără fir, deşi scrisesem o poveste cu un echipaj românesc întorcîndu-se de pe Marte (da, deja se zburase pe lună). Îmi lăsam imaginaţia să zboare, vedeam lumea viitorului super tehnologizată, anul 2000 mi se părea, în anii 60, un tărîm SF.
Au trecut peste noi pagerele, telefoanele portabile cu ditamai bateria şi antena, am ajuns la telefoane mobile, la smartfoane, mai de curînd.
Centrele judeţene de calcul mi se păreau nişte bastioane ale tehnicii de vîrf. La Universitatea din Timişoara îi vedeam pe cei de la informatică purtînd sub braţ nişte cartele perforate pe care le foloseau la computerul gigant aflat într-o sală specială unde se intra numai pe bază de legitimaţie. Calculatoarele au evoluat, apoi foarte repede. Eu mi-am cumpărat primul PC, un 386. Apoi am ţinut ritmul şi am ajuns la Pentium. Am avut şi latop-uri. Internetul a venit aproape prin surprindere peste generaţia mea. Unii s-au adaptat, alţii s-au dat bătuţi. Unii au rămas la maşina de scris. Eu am fost mereu un optimist, mi-a plăcut progresul. Nu ştiu programare, dar folosesc destul de corect un computer şi programele destinate marelui public. Poate că, într-o zi, în anii ce vin, şi eu mă voi da bătut. Dar mai e pînă atunci! 🙂
Se spune că noua generaţie de tineri are deja modificări anatomice la degetele de la mînă din cauza scrisului pe tastatura telefonului. Eu scriu cu un singur deget, de aceea prefer să ajung la computer pentru texte mai lungi (computerul mai seamănă, cumva, cu maşina de scris.)
În seara asta mi-am dat seama cîte prăpastii se nasc între generaţia mea şi cele care vin. I-am cîntat (mă rog, e mult spus) unei fetiţe de doi ani şi patru luni, cîntecul Frère Jacques, frère Jacques. I-a plăcut, dar nu-l ştia. Ceea ce a urmat a fost pentru mine un şoc: a luat Iphone-ul, l-a deschis (ştie deja codul), a intrat pe youtube şi, apoi, mi-a întins telefonul spunîndu-mi: “On cherche”( Căutăm). Totul cu o naturaleţe care m-a lăsat perplex. O fetiţă de doi ani şi patru luni care, jucîndu-se cu o tabletă pentru copii, a ajuns să înveţe alfabetul în totalitate. Nu citeşte încă, probabil pentru că nu şi-a propus.
Între bunica mea, copil, care auzise de cutii de lemn din care ies voci omeneşti şi fetiţa din seara asta au trecut o sută de ani. În nici o altă sută de ani din istoria omenirii progresul tehnologiilor nu a fost atît de rapid, de violent, aş zice. Gînditorii de azi numesc această etapă de dezvoltare drept “singularitate”. Există chiar o Singularity University (“on cherce”, dacă vreţi mai multe). Nu am scris rîndurile astea ca un om înspăimîntat de viteza cu care se mişcă lumea în jurul lui. Nu sînt retrograd, nu cred că trebuie să ne întoarcem la opinci pentru a ne regăsi autenticitatea. Nu cred că lumea merge într-o direcţie greşită. Am consemnat doar un moment de mare uimire pentru mine, un moment în care, un copil de doi ani şi un pic mînuia un aparat mai puternic decît un Centru judeţean de calcul şi-i dădea curiozităţii ei o formalizare tehnologică pe care, acum douăzeci de ani (nu mai mult), nimeni nu o prevăzuse.
Doamne dă-mi puterea şi luciditatea să înţeleg vremurile în care trăiesc. Nu aş vrea să ajung în situaţia să mă uit la cine ştie ce maşinării ori gadgeturi sofisticate şi să mă bucur doar cînd pe ecranele lor, în te miri cîte dimensiuni, voi vedea cai.
Dacă treceţi prin Nantes (Franţa) pe 16 mai a.c. şi vedeţi prin oraş mai mulţi băieţi îmbrăcaţi în rochii, să nu vă miraţi. Nu sînt toţi transsexuali, sînt doar dotaţi cu un accentuat spirit de turmă. Pentru că aici s-a născut iniţiativa propovăduită în 27 de licee din oraş ca băieţii să vină în acea zi îmbrăcaţi în fuste. Aşa se demonstrează solidaritatea. Un francez cu umor a anunţat pe Twitter că, pentru a sprijini egalitatea între oraş şi sat, elevii din Paris vor veni, într-o zi anume, cu o capră la şcoală. Altcineva a cerut ca şi Francois Hollande şi Manuel Valls să se îmbrace în fustă (la Hollande nu m-ar mira chiar să o facă, i-au mai rămas rochii de la ţiitoare prin dulapuri!).
