Să spunem că nu la vot trebuie să mergeţi pe 9 decembrie, ci la medic (Doamne fereşte!, folosesc această ipoteză doar în sprijinul micii parabole). Dacă mergeţi la un medic de inimă pentru o afecţiune care vă ameninţă viaţa, sînt convins că îl vreţi pe cel mai bun. Nu veţi întreba “Bre, e pe aici frun medic dă a rămas repetent dă două ori, că eu la el vreau să mă trateze? “.  Nu căutaţi un medic care a chiulit de la ore, care nu s-a pregătit, nu a trecut pe la cabinet decît de două-treoi ori într-un an. Nu vă interesează nici medicul care şi-a furat lucrarea de doctorat, nu? Nu ziceţi :Vreau un medic care nu a făcut nimic în viaţă, nu a fost în stare de nimic, vreau să-i dau şansa să fiu eu primul vindecat de el!”. Sau “Aş avea încredere într-un medic care şi-a turnat familia la Securitate! Ăsta e bun, domnule!”

Oameni buni, dacă propria viaţă nu v-aţi pune-o decît în mîinile unor medici buni, competenţi, serioşi, cu o pregătire ireproşabilă,  atunci de ce credeţi că viaţa ţării trebuie dată pe mîna repetenţilor, a chiulangiilor, a celor care şi-au falsificat diplomele şi titlurile? Merită România să fie stăpînită de turnători? Merită copiii voştri aşa ceva? Eu cred că nu, dar de votat votaţi Dumneavoastră!

Am ales pentru azi o imagine simplă, sugestivă, curată, o lucrare a prietenului meu, pictorul Constantin Răducan. La Mulţi Ani, România!

Sau, dacă vreţi, două mii, trei mii de cuvinte, treimiicinsute pe cap de locuitor, că doar e campanie electrorală şi ne putem juca şi noi cu cifrele. Oricum, deci, o caricatură semnată de inagalabilul Octav Mardale.

Citesc, în Le Fiigaro de astăzi, un articol trist: e vorba despre caligrafia la care se renunţă, treptat, în şcolile din Statele Unite. În 45 de state din SUA s-a pus capăt orelor care îi învăţau pe elevi scrierea cursivă, numită scriere de mînă.

Orele de caligraie din clasele primare nu au fost foarte încîntătoare pentru mine deoarece am un scris destul de zbuciumat. Dar în clasa întîi am admirat foarte mult o colegă care avea un scris de mînă perfect. Mi se părea un fel de înger al scrisului caligrafic. Am cărat în acei ani, la şcoală,  destul de contrariat, cerneala şi tocul cu peniţă pînă ni s-a dat voie la stilou şi, mai tîrziu, la pix. A scrie cursiv mi se părea o însuşire a omului şcolit. Cum să scrii de tipar într-o lume a literelor de mînă?

În anii de facultate obişnuiam să scriu  nişte poezioare care purtau antetul Editura Română scrisul de mînă, cărţulii în exemplar unic dăruit colegilor. Editura a murit de mult, iar poezioarele de atunci mor trist în cîteva sertare închise.

Acum scriu foarte rar “de mînă” şi, dacă nu citesc ce am scris în următoarele zile, cu greu mai descifrez textul. Dar asta nu mă împiedică să fiu nostalgic şi chiar revoltat atunci cînd aflu că scrisul de mînă a dispărut sau e pe cale de dispariţie. Computerele nu vor putea, decît cu programe complicate, să  imite sau să  înlocuiască tremurul incert al unui bileţel de dragoste. Dacă moare caligrafia, moare o dimensiune a furmuseţii fiinţei omeneşti.