Dacă treceți joi prin Bruxelles ne putem vedea și vorbi despre literatura română, împreună cu cei de pe afiș. Vineri întîlnirea se va repeta la Ambasada României în Ducatul Luxemburg, la ora 18.00, iar sîmbătă, la Paris, într-o sală oferită de Ambasada României în Franța, de data asta la ora 15.00.
Author Archives: Ioan T. Morar
Trei zile cu echipa României la un Campionat European
Acum cîteva luni am fost sunat de prietenul meu Marius Scarlat, celebru chirurg ortoped din Sudul Franței, care m-a întrebat dacă aș fi disponibil trei zile în decembrie pentru a fi atașat al echipei României la Campionatul European de Cros. Competiția urma să se desfășoare în Hyeres, orașul în care locuiește el. Am fost de acord în principiu, apoi am fost sunat de organizatorii locali și de un reprezentant al Federației Franceze de Atletism care m-a acreditat. Rolul unui “Attaché d’Equipe” este de a face legătura între organizatori și echipă și de fi translator cînd e nevoie. Am făcut această introducere mai tehnică preîntîmpinînd întrebările “da’ ce ai tu cu atletismul?”. De subliniat că această activitate a fost integral benevolă, ținînd de voluntariat.
Nu m-am dus acolo cu alte gînduri decît acela de a-i ajuta pe conaționalii mei să se simtă cît mai bine la competiție. Să nu aibă nici un stres organizatoric. Am preluat echipa la coborîrea din autocar și am fost alături de ea aproape tot timpul, traducînd, transmițînd informațiile de tot felul de la organizatori. (una dintre sportive, după ce am avut primul schimb de replici cu ei, m-a întrebat de unde știu românește 🙂
Totul a fost peste așteptări. Conducătorul delegației românești, profesorul Ioan Bură, antrenor emerit, a fost un partener de discuții impecabil, discuții care au depășit aria sportului. Am sporovăti despre artă, despre Brâncuși (Ioan Bură e din Tîrgu Jiu) și multe altele, conversații spumoase și inteligente de parcă am fi fost la Concursul European de Cultură Generală. Întreaga echipă de antrenori mi-a făcut o impresie excelentă, oameni harnici și modești. Și la fel și sportivii (de fapt, sportivele, că am avut doat un băiat, la juniori), liniștiți, civilizați, la locul lor.
Singura mea surpriză a fost cînd am văzut că din autocar coboară, în brațele tatălui, un copilaș, o fetiță de sub un an. Ceva nu rima. Am fost lămurit imediat, era Eva Maria, fetița Ancuței Bobocel, sportivă care avea să se claseze pe locul 5 la senioare. Pentru ca ea să poată să se antreneze și să alerge, a venit în deplasare, pe banii lui, și tatăl fetiței. Anca Bobocel încă o alăptează pe micuță, așa că era absolut necesar să fie împreună.
România, cu o echipă restrînsă, s-a clasat a șasea pe echipe la senioare (Ancuța Bobocel a tras echipa după ea). În fața unor țări care au venit cu delegații numeroase. E un rezultat bun, foarte bun, avînd în vedere starea sportului de performanță de la noi. Toți alergătorii au alergat cît au putut de bine. Nu sîntem pe podium, dar sîntem acolo, de neocolit. (Dacă îl socotim și pe francezul Palcau, adică Palcău, născut în Franța și cîștigător al medaliei de argint individual, ducînd echipa pe locul întîi, atunci sportivii români chiar au ieșit bine!).
Mă bucur că am acceptat postura de ajutor al echipei, a fost pentru mine o experiență foarte plăcută, o ocazie să văd niște tineri care vor să facă performanță, chiar dacă asta nu le aduce satisfacții materiale majore (premierile pentru sportivi au fost sistate de ceva vreme la nivel național).
Hai România!
PS În fotografie apar tinerele franțuzoaice care au purtat drapelul și pancarta “România” la deschidere.
La Mulţi Ani, Toni Grecu!
Mă bucur că acum nişte zeci de ani (nu spun cîte!), destinul mi i-a scos în faţă pe Toni Grecu şi pe ceilalţi din Divertis, oameni cu care am rîs şi i-am făcut pe alţii să rîdă pe scenă, la radio, la televiziune, pe plaja de la Costineşti sau la Serbările Zăpezii.
Dincolo de “amiciţia profesională”, de Toni Grecu mă leagă o prietenie solidă, probată în ani şi rămasă la fel de puternică şi acum cînd sîntem la cîteva sute de kilometri unul de altul.Asta după ce mulţi ani de zile am fost vecini! Cînd ne întîlnim, de fiecare dată, discutăm de parcă ne-am fi despărţit cu o zi înainte. Mă bucur să am astfel de prieteni cu care să mă revendic de la aceleaşi valori, azi, cînd confuzia valorilor tulbură apele în viaţa publică. Credem în aceleaşi lucruri şi rîdem de aceleaşi lucruri! Iar ăsta, da, e un privilegiu!
La Mulţi Ani, Toni Grecu, abia aştept să ne întîlnim şi să continuăm să rîdem de acolo de unde am rămas data trecută!
Eagles of Death Metal şi stupiditatea presei progresiste (franceze)
O reacţie din publicaţia catolică franceză La Vie mi-a atras atenţia asupra unui “buchet’ de articole din presa franceză referitoare la Jesse Hughes, liderul trupei californiene Eagles of Death Metal, (despre care se ştie că era în plin concert cînd a fost lansat atacul în sala Bataclan din Paris). Din cele cîteva publicaţii care au scris prostii despre solist, mă opresc la Telerama, organ de popularizare a programelor tv.
Articolul dedicat solistului începe cu fraza “Le leader des Eagles of Death Metal est loin d’être un enfant de chœur“. pentru nefrancofoni traduc:” liderul EDM este departe de a fi un copil de cor” (se referă la corurile bisericeşti). Deja în titlu se afirma că Jesse Hughes nu prea este cool. Te aştepţi să-ţi fie prezentat cel puţin un satanist feroce, un tip cu deviaţii comportamentale serioase, cu ani de puşcărie pentru viol la activ etc.
Nu, nici pe departe, J.H. are alte “păcate”: Dans cette avalanche d’émotions et de bons sentiments, on en oublie seulement qui est vraiment Jesse Hughes : un militant pro-armes à feu, on l’a dit, mais aussi un chrétien ultra conservateur et anti-avortement, fervent soutien de Donald Trump, admirateur transi de Ronald Reagan et qui voit aussi en George Bush « un héros » (« Un mec qui adore ZZ Top est le genre de salopard que j’apprécie », dit-il, parlant de l’ancien président américain) et enfin adepte du créationnisme. Bref, cela fait quand même beaucoup pour un rockeur. Traduc din nou: “În această avalanşă de emoţii şi de bune sentimente cam uităm cine este cu adevărat Jesse Hughes: un militant pro arme de foc, s-a spus, dar de asemenea un creştin ultra-conservator şi anti-avort, fervent susţinător a lui Donald Trump, admirator înfocat a lui Ronald Reagan şi care vede, de asemenea, în George Bush “un erou” (“Un gagiu care îi admiră pe ZZTop este genul de nemernic de care-mi place”- zice el despre fostul preşedinte american) şi, în fine, adept al creaţionismului. Pe scurt, asta e cam prea mult pentru un rocker”
Deci, omul nostru nu e satanist, e mai rău, e un creştin înfocat, un adept al creaţionismului şi admirator al americanilor. În plus, aş adăuga eu, pe deasupra, fiind bărbat, e însurat cu o femeie! Da, prea mult pentru un rocker, prea mult pentru un ziarist cu idei injectate în cap.
Dacă pînă şi în revista de programe TV s-a ajuns la un asemenea discurs ultra-progresist în Franţa, nici nu mă mai mir că Frontul Naţional a fost văzut de cetăţenii simpli ca o cale de scăpare din ghearele acestui aparat de propagandă a dispreţului pentru normalitate. E trist cînd extremiştii au ajuns să pară onorabili în comparaţie cu politica oficială. Cum spunea cineva pe Twitter, francezii au nevoie de siguranţă şi de locuri de muncă, iar lor li s-a servit “Căsătoria pentru toţi”, multiculturalism şi teoria genului.
O întîmplare din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Vreau să salvez cumva de la uitare o poveste simpatică. Mi-a fost spusă de Marin Traian, realizator de televiziune (înainte de 89 avea o emisiune Un zîmbet pe 16 mm), cu care am fost coleg o scurtă perioadă de timp după Revoluție. În tinerețea lui, pe cînd lucra la Radio, făcea, împreună cu un coleg, o emisiune “Cine știe răspunde”. S-a întîmplat ca Gheorghe Gheorghiu- Dej, conducătorul României de atunci, să fie în spital, să nu aibă ce face și să asculte emisiunea cu pricina. I-a plăcut și, cînd a ieșit din spital, a sunat-o pe președinta de atunci a Radioului și i-a spus că i-a plăcut ce a auzit, sugerînd “dă-le băieților o primă”.
Președinta l-a sunat pe redactorul șef care a răspuns de emisiune și i-a cerut o listă cu propuneri de premiere. Redactorul șef s-a conformat și a dus lista. Unde, spre surpriza președintei, figura și el ca propunere de premiere!
– Da’ dumneata ce ai făcut pentru emisiunea asta, care e meritul pentru care vrei să fii premiat!? a întrebat femeia intrigată, știind bine cine erau realizatorii.
– Eu nu m-am opus să se facă– a fost răspunsul redactorului șef. Un răspuns care mă amuză și acum, deși știu povestea de vreo 25 de ani.
Îmi dau seama că avem o problemă foarte actuală. Asta lipsește în România, nu inițiativele, ci oameni responsabili care să aibă puterea să nu se opună.
Cum să iei şpagă cu gramofonul
Nu ştiu dacă va scrie cineva o istorie, o antologie ori o monografie a şpăgii din România ultimilor ani. Chiar dacă nu se va scrie, povestea de mai jos merită reţinută pentru că ea demonstrează o anumită ingeniozitate, trebuie să recunoaştem. Destinatarul şpăgilor din această istorioară este un fost bucătar, am impresia, un Gras cu cioc, să-i zicem Popescu-Grasone. Acest Grasone ajunsese într-o funcţie unde putea rezolva multe contra şpăgă. Dar se ferea, avea, probabil, în proiectele sale, ideea de a ajunge tot mai sus în administraţia publică (şi a ajuns).
Povestea mi-a fost spusă chiar de un tip care avea o problemă de rezolvat şi pentru a o urgenta voia să-i dea o şpagă lui Popescu-Grasone. Şi nu ştia cum să procedeze. Pînă la urmă a fost trimis la un om de încredere a lui Grasone, care i-a spus că acestuia îi place foarte mult un anume gramofon aflat într-un anume anticariat. S-a dus omul acolo, a scos banul şi a cumpărat gramofonul. Cînd să-l ia, anticarul i-a spus: nu trebuie să-l luaţi, vine domnul Grasone pe aici şi îl ridică dînsul. Schema era simplă: Grasone lua banii de gramofon, din care plătea un comision anticarului. Povestitorul meu mi-a spus că acel gramofon, a aflat mai tîrziu chiar de la anticarul cu care se împrietenise, a fost vîndut de multe zeci de ori în beneficiul lui Grasone, fără să se mişte din anticariat…
Îți mulțumesc, Ioan Morar, pentru 1 Decembrie!
Nu l-am cunoscut pe bunicul meu patern, a murit pe cînd tatăl meu avea cinci ani. Îl chema Ioan Morar, după el mi-au dat mie numele. În istoria orală a comunei Apateu, județul Arad, e reținut faptul că în 1918, la Alba Iulia, au participat doi tineri din comună. Unul dintre ei era bunicul meu. Au plecat amîndoi pe jos și, cine știe, poate cu căruțe prinse pe drum, spre Alba Iulia. Au făcut peste o săptămînă. Au ajuns acolo, au fost în mulțime, au strigat și ei ce s-a strigat și, apoi, s-au întors acasă cu cocarde tricolore și cu un drapel. Au povestit, multe zile după aceea, cum a fost, cine ce-a zis, ce s-a hotărît. Doi tineri din Apateu au fost martorii celei mai mărețe întîmplări din Istoria României moderne.
În cîțiva ani bunicul meu a făcut o boală de plămîni și a murit tînăr. Tata avea cinci ani. Și-l aduce aminte ca pe un om blînd și înțelept. Oamenii din sat îl iubeau, de aceea i-a reprezentat la Alba Iulia. Poate că s-a îmbolnăvit de plâmîni în zilele de iarnă cînd a mers necontenit spre destinație, în bătaia frigului. Poate la întoarcere. Asta a fost soarta lui.
De fiecare dată cînd sărbătorim 1 Decembrie îmi doresc să nu ajungem ziua în care să regret că bunicul meu s-a dus pe jos pînă la Alba Iulia, într-o călătorie care, poate, l-a costat viața.
Gabriel G. Stănescu, un mincinos notoriu, mi-a furat un an și jumătate din viață
Gabriel G. Stănescu este un mincinos notoriu și asta e treaba lui și a celor care îl cred. Nu mă interesează ce face, atîta timp cît acțiunile lui nu mă vizează, direct, și pe mine. Nu aș fi scris despre asta, există subiecte mult mai interesante. Dar o minciună multiplicată de el pe rețelele sociale mă afectează direct și personal. Într-un “status” al lui Gabriel G. Stănescu de pe faceboock, mitomanul afirmă că a fost Consul General la Marsilia din 2007 pînă în 2014. Atașez captura acestei minciuni pe care am primit-o de la un prieten, eu neavînd cont de Faceboock. Problema cu afirmația aceasta este că îmi răpește mie, personal, un an și jumătate (un an și patru luni, mai exact) din CV. Pentru că între mai 2o11 și septembrie 2012 eu am fost Consul General la Marsilia, nu el. Am acte! Și, înaintea mea, a fost Cornel Alecse (și el are acte!). Mincinosul de Stănescu a fost numit Consul General înlocuindu-mă pe mine și a fost schimbat în 2014, în urma unor probleme din declarația de avere (așa am înțeles din presă). Minciuna asta poate prinde la oameni mai puțini informați. Și, ca dovadă, Corpul Consular din Marsilia l-a crezut, astfel încît, în baza vechimii a fost ales decan al acestei asociații.
Așadar, mincinosul a trecut și la furt. Aici nu poate fi vorba de o eroare de redactare, de un moment de scăpare a memoriei. Pur și simplu, Gabriel Stănescu mi-a furat o parte din viața mea profesională. Cu bună știință, cu intenție.Așa cum sînt mai multe minciuni ale lui pe care, sper, Corpul de Control al MAE le va demonta. Căci unele minciuni sînt grave și pot afecta chiar relațiile diplomatice ale României cu Franța.
Poate că între timp, mitomanul va șterge postarea sau va revizui minciuna. Prea tîrziu, acest furt râmîne în memoria internetului și îi avertizează pe toți acei care vor avea de-a face, pe viitor, cu acest mincinos devenit și hoț.
Cartea mea despre Noua Caledonie. Ediţia a doua
Astăzi am primit propunerile de copertă şi am ales-o pe asta. Faţă de prima ediţie Polirom, 2007), am adăugat cîteva pagini despre aventura de o săptămînă în Vanuatu, unde am cunoscut un personaj fabulos. Care, între timp, a încetat din viaţă. Cu tristeţe am aflat că, în aprilie 2015, s-a stins şi Jean-Paul, ghidul meu prin triburile kanak. Mai departe scrie-n carte!
Săptămîna viitoare cartea ajunge în tipografie, după care se va găsi în librării şi pe net. (Fotografia de pe copertă îi aparţine soţiei mele, Carmen Morar).
UPDATE: Un scurt interviu despre carte puteţi citi aici
Cu Bricul Mircea în jurul lumii
Joi, 23 iulie 2015, la ora șase după-amiaza mi s-a îndeplinit un vis (care cred că a fost visul multor copii și, de ce nu, al multor adulți): am urcat la bordul Bricului Mircea, acostat la Marsilia, pe cheiul din fața MUCEM, adică într-un loc extrem de vizibil. Invitația a venit de la Comandorul Dan Ciontoiu, comandantul misiunii și de la comandorul Gabriel Moise, comandantul navei-școală “Mircea”. Pe lîngă cei doi ofițeri superiori, am avut bucuria de a schimba cîteva vorbe cu domnul comandor dr. ing. Ghoerghe Ichimoaiei, președintele Fundației Gheorghe Balaban (mulțumesc pentru albumul despre Bricul Mircea și pentru fotografii). O fundație care are legătură foarte strînsă cu ambarcațiunea pe care ne aflam. Invitația a venit pe neașteptate, prin Consulatul General al României și m-a bucurat. În fine, în Marsilia se întâmpla ceva pozitiv în legătură cu România!
Am avut privilegiul să fac o tură ghidată a punților Bricului Mircea și să aflu date ale istoriei sale și cîteva caracteristici tehnice. Puteți avea acces la ele aici. Am aflat acolo de dorința celor de pe navă de a face Turul Lumii, un vis pe cît de legitim, pe atît de dificil de realizat. Motivul, același, nu sînt fonduri. Mie, personal, mi se pare că un astfel de tur, cu popasuri în marile porturi ale lumii, face cît sute de acțiuni destinate construirii unei imagini a României în lume. pînă ne vom fixa brandul de țară, cu savante și costisitoare campanii, Bricul Mircea ar putea să trezească deja curiozitatea pe cheiurile lumii. Am văzut chiar la Marsilia (unde vin tot felul de vase, corăbii, pacheboturi etc) cum Bricul Mircea a adunat pe țărm mulți pasionați de călătoriile pe mare. Un tur al lumii bine pregătit, cu mediatizare profesionistă, cu un jurnal de bord live, pe internet, cu posibilitatea unor vizite la bord, prin diversele porturi, ar avea dimensiunile unui eveniment de anvergură. Potențialul de imagine este amplu. Sînt convins că mulți români care locuiesc peste mări și țări, s-ar bucura, și ei, să ajungă pe Bricul Mircea, atunci cînd vasul va acosta aproape de ei.
Mă bucur că, acolo, pe vas, l-am reîntîlnit pe Radu Spătaru, comandantul portului Marsilia , profesionist (școlit la Constanța, cu stagii chiar pe Bricul Mircea) cu un parcurs profesional impecabil (printre altele a fost comandant al porturilor Nisa și Bastia). Voiam să scriu de mai multă vreme despre el, dar luat cu ale vieții și ale literaturii, am tot amînat. Acum s-a ivit prilejul. Poate că presa de la noi (și televiziunea, și cea scrisă) se va interesa de Radu Spătaru, măcar pentru amănuntul că a fost coleg de an cu Traian Băsescu.
Am trăit două ore de reîntoarcere în copilărie şi, cum spuneam, mi-am împlinit un vis. Drept pentru care sînt solidar cu visul celor de pe Bricul Mircea de a face înconjurul lumii (cel mai departe, nava-şcoală românească a fost pînă în Mexic). Să mergeţi pe mările şi oceanele Pămîntului cu toate pînzele sus!