Category Archives: cultură şi dictatură

Posted on
by

 

 

Acum niște ani, un contestatar de profesie, fost ofițer de armată, m-a făcut “ziarist ceaușist” pentru că am lucrat la Viața Studențească. El și gașca lui au chiar măsluit o dovadă din care să reiasă că am scris texte cu Ceaușescu. Nu, n-am scris, am povestit despre cum am scăpat în Fake News în Epoca de Aur. Nu a fost simplu, dar am scăpat. Încriminarea venea de la un tip care, cum am zis, a fost ofițer, ajunsese pînă la gradul de căpitan în armata română. Căpitan ceaușist, în armata lui Ceaușescu, avîndu-l comandant suprem pe Ceaușescu. Presa nu avea un Ziarist Suprem, totuși. Fostul ofițer, comic vestit al anticomunismului de ocazie, cu ditamai musca pe chipiu, a replicat că ar fi fost persecutat în armată. Serios?! Și a rămas acolo să-i jure credință lui Ceaușescu, în loc să ”rupă rîndurile” și să își aleagă o meserie în civilie?

Cum spuneam în introducerea cărții sus-citate, nu am ales să mă nasc în Epoca Ceaușescu, nu am fost consultat în legătură cu asta. Am făcut toate școlile în învățămîntul comunist (că nu exista un altul), am muncit într-o ”unitate socialistă” de învățămînt, după aceea, într-o revistă a studenților comuniști. Așa se numeau atunci. Ofițerul cu pricina, însă, a făcut un pas în plus față de mine, a ales o profesiune unde i se jura credință lui Ceaușescu. Pe atunci și unii preoți se rugau pentru Ceaușescu, în biserică. Da, de acord. De asta s-a numit dictatură, de asta s-a revoltat lumea, pînă la urmă.

Ceea ce am reușit, față de cîteva zeci de mii de români care au cedat, a fost faptul că nu am colaborat cu Securitatea, deși mi s-a propus (mai departe scrie-n carte). Aici nu mai am nuanțe: ai turnat sau n-ai turnat. CNSAS e nevoit să spună, în unele cazuri, că oameni care au turnat nu au făcut poliție politică. Eu rămân la clasificarea simplă, o repet: ai turnat sau n-ai turnat.

Recent indignarea mea a fost reactivată de “cazul” prietenului meu Lilian Zamfiroiu, diplomat român, care a terminat un mandat impecabil în Marele Ducat al Luxemburgului. Cînd a fost nominalizat pentru postul de ambasador la Vatican, presa urechistă a reîncălzit o supă sleită. Cu ani în urmă, într-un interviu cu titlul forțat, Lilian Zamfiroiu povestea cum s-a încercat racolarea lui, ca student. Racolare care nu a avut loc, pînă la urmă. Știu cum e, am trecut prin asta. De data asta revista Newsweek, din România (și alte publicații on-line de aceeași teapă), a reluat acuza de colaborare cu Securitatea, deși Lilian Zamfiroiu a produs nu o dată dovada de la CNSAS că e o persoană ”necunoscută” în evidențele Securității. Nu că ar fi semnat un angajament și nu a turnat (cum se scuză mulți găsiți cu nume și cod prin arhive), ci, pur și simplu, persoană necunoscută. Nici turnător, nici turnat. Cînd prietenul meu a înaintat un drept la replică, la  care a atașat un document foarte recent (deci, după primirea a încă niște mii de dosare noi în arhivele CNSAS), revista condusă de Sabin Orcan a lăsat-o mai moale, dar a scos la interval acuza ”a lucrat în presa comunistă”.

Într-adevăr, studentul Lilian Zamfiroiu a coordonat redacția unei reviste (alcătuite din studenți) care se numea Universitatea Comunistă. Acolo s-a afirmat și Adrian Năstase, pe cînd era student. Și mulți alții, mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți azi. Era singura revistă a Universității din București. Poate că vina lui Lilian Zamfiroiu e că nu a făcut un samizdat, că nu a tipărit și lipit manifeste. Dar nici nu s-a înscris la singura școală de jurnalism din România, Academia Ștefan Gheorghiu. A preferat să învețe jurnalism, normal, la revista Universității unde era student. Care avea un titlu destul de strident, dar de neschimbat. Nu-l pusese el.

O acuză subțire de tot. Urmînd tipicul ei aș putea spune că, așa cum se vorbește, nesuportînd numele pe care familia lui l-a purtat în comunism , șeful de la Newsweek și l-a schimbat, astfel încît din Sabin Borcan a devenit Sabin Orcan. Consecvență, nu glumă!

Posted on
by

Update: Cînd s-a înființat CNSAS, am propus colegilor mei de la Academia Cațavencu să facem o cerere de verificare a întregii redacții și, apoi, chiar să ne punem pe frontispiciu ceva în genul “garantat fără turnători” sau “prima redacție fără turnători”.  Două persoane s-au opus atunci. Iar în astfel de cazuri, decizia se lua doar cu unanimitate de voturi. Vă las să ghiciți care au fost cele două persoane.

Din cînd în cînd trebuie să ne amintim că unii au fost turnători, au colaborat cu Securitatea, și-au trădat prieteni, colegi, cunoștințe, rude apropiate sau îndepărtate.  Iar alții, nu. Iată dovada în ceea ce mă privește

Posted on
by

kim-jong-un

Moartea lui Fidel Castro a demonstrat că Occidentul a pierdut un mare om, un conducător legendar, un erou al timpurilor noastre. Cel puțin, așa au spus, în luările lor de poziții, mulți lideri ai lumii libere. Un erou, și nu un criminal care și-a călcat poporul pe cap, a schingiuit dizidenți, a umplut temnițele și cimitirele cu toți cei care nu gîndeau ca el, a tîrît Cuba într-o cumplită sărăcie. Ultima impresie contează, așa se pare.

Pentru că toți sîntem muritori, și Kim Jong Un, un alt dictator, va muri. (Mai devreme sau mai tîrziu). Și în cazul lui, sînt convins, se vor găsi destui conducători care vor spune ce mare e acest dictator umflat și cu freză de șmeker. Mă gîndesc să sugerez de pe acum cîteva laude ce i se pot aduce conducătorului de la Phenian.

“Prin dispariția lui Kim Jung Un, Coreea de Nord a pierdut un mare lider. Poporul îl plînge cu hohote.” (absolut corect, așa se va vedea la televiziunea din Coreea de Nord)

“Deși conducătorul unei țări mici, Kim Jung Un a fost un factor de echilibru între Nord și Sud, între socialismul avansat, apropiat de oameni, și capitalismul haotic, alienant”

“Nicăieri egalitatea socială nu a atins un nivel de perfecțiune ca în cazul poporului nord-coreean. Un popor fără oameni bogați e un popor cinstit”

“Lui Kim Jung Un i se datorează o alimentație sănătoasă, bazată în principal pe rădăcini miraculoase a ținut poporul său în idealurile de greutate recomandate de OMS.”

“Contribuția lui Kim Jong Un în dezvoltarea justiției din țara sa a fost esențială, ar trebui să fie un exemplu pentru toți. Deciziile justiției nord-coreene au fost atît de drepte încît nu au existat contestații și reecursuri. Iar sentințele au fost executate cu celeritate, cu larga aprobare a poporului.”

“Au fost voci care au suținut că, în activitatea sa, Kim Jung Un ar fi avut unele accente de autoritarism: aici e vorba de porpaganda capitalistă și de denigratorii de profesie. Toate deciziile acestui erou au fost aprobate de poporul nord-coreean în unanimitate. Deci, unde e autoritarismul?”

“Spre deosebire de alte țări unde alternanța la putere aduce să guverneze extrema dreaptă, în Coreea de Nord s-a reușit menținerea unei continuități ideologice de invidiat, dînd naștere unei vieți politice autentice”

“Arsenalul nuclear de care a dispus Coreea de Nord sub conducerea acestui soldat al păcii, Kim Jung Un, a reușit să țină la respect marile puteri, mașina de război și industria de armament Occidentală. Cu aceste arme, conducătorul nord- coreean a făcut din independența țării sale un ideal de o viață. Nici un dușman nu i-a putut sta în cale, chiar dacă a fost vorba de membri ai familiei sale”

“Nu în ultimul rînd, grație unei influențe ideologice de cea mai bună calitate, poporul Nord coreean, prin liderul său, a fost ținut deoparte de misticismul religios, de simboluri desuete ale obscurantismului (care, să nu uităm, prin Inchiziție a ucis milioane de oameni).”

“Deși nu am avut șansa de a ne întalni față în față, simt că prin Kim Jung Un lumea a pierdut un erou, iar eu, personal, un prieten”

 

Sigur, ar mai fi idei, dar las să-și pună mintea la contribuție domnii Trudeau, Junker, Hollande, Obama, Putin (chiar doamna Sego Royal). Sînt convins că mai au resurse.

 

Posted on
by

dimineat%cc%a6a-careAm văzut, zilele astea, un film românesc ieșit din rînd: e scris și regizat de un preot ortodox care slujește în Cipru. L-am privit cu o oarecare precauție, la început, pînă cînd m-a prins, ba chiar mi-a plăcut. Mă temeam că e prea, cum să zic, “explicit”, dar nu e. Sper să-l vedeți și voi. Dar nu neapărat despre film vreau să scriu, ci despre faptul că presa română nu a preluat nicăieri știrea că filmul acesta a fost premiat la un festival în Italia. Sigur, sîntem atît de plini de premii de cinema în România, încît nu punem la socoteală un festival oarecare. La festivitatea de premiere, scenaristul-regizor, Ciprian Mega,  îmbrăcat în straiele lui de preot, a avut un discurs foarte emoționant. Discurs care, de asemenea, nu a fost preluat de nimeni. Pentru că în el sînt spuse lucruri dureroase, aruncate tot mai mult sub preșul opiniei publice. Corectitudinea politică mușcă hălci tot mai mari din presa română, așa că nu mă miră refuzul de a publica acest discur care “deranjează”.

Tocmai de aceea îi voi face loc pe blogul meu, să ajungă măcar la o mînă de cititori. Iată discursul

Dragi Prieteni,

Vă mulțumesc pentru invitația la acest eveniment și pentru primirea frumoasă cu care ne-ați onorat. Vă mulțumesc și pentru premiu. N-am venit aici cu un film de festival, ci cu o poveste căreia trebuia să-i începem rostirea de undeva. Și s-a potrivit ca locul premierei să fie aici, la Terni. Pentru că dumneavoastră, ca și noi, credeți că cinema-ul poate fi o cale de a schimba lumea.N-am să mai spun nimic referitor la filmul cu care am venit. Nu cred că povestea în sine are nevoie de completări. Observ că festivalul dumneavoastră și-a propus o deschidere față de popoarele lumii și față de diversele lor manifestări religioase, în special față de lumea musulmană. De aceea, m-am gândit să vă spun o poveste. Anul acesta, în octombrie, o multinațională a organizat un teambulding în Cipru. Din România, au participat opt tineri. Buni profesioniști, apreciați în compania pentru care lucrează. Unul dintre organizatorii întrunirii, fiindu-mi prieten, m-a invitat să le vorbesc tinerilor veniți din România. Am dat curs invitației, însă modul în care vroiam să abordez momentul s-a dovedit nepotrivit. Aveam în față un grup de oameni serioși, foarte hotărâți, informați, aș zice chiar convertiți de presa mainstream. Am realizat pe loc că pentru ei vin dintr-o lume pe care vor să o lase-n urmă, o lume pe care o considerau habotnică, retrogradă. Mi-au pus în față toate nemulțumirile lor față de Biserică, față de preoți.

”Opriți odată construcția de biserici, terminați cu îndoctrinarea religioasă în școli!”. Pentru ei devenisem exponentul unui sistem pe care-l vroiau îngropat. N-a contat nicio clipă că eram cam de vârsta lor, din aceeași generație. Eram vinovat de intoleranță, de obscurantism, de ignoranță. Până și de inchiziție mă făceam vinovat în ochii lor. Eu și, odată cu mine, tot clerul.

Îmi reproșau ba implicarea, ba neimplicarea Bisericii în societate. Erau deranjați, deopotrivă, și de cuvintele noastre și de tăcerea noastră. În mijlocul lor, apăream ca un ciudat. Orice le-aș fi spus, ar fi fost nepotrivit. Am decis să tac și să-i ascult. Tăcerea mea i-a iritat și mai mult. Frustrarea a desființat politețurile, încât, la un moment dat, vorbeau unul peste altul. Când, într-un final, au tăcut, i-am rugat să-mi accepte invitația de a servi o cafea împreună. Am mers în centrul vechi al Nicosiei, conducându-i pe aleea pietonală care, la un moment dat, se oprește într-o graniță. Ne-am legitimat și am trecut prin punctul de frontieră. S-au entuziasmat de experiența inedită pe care le-o oferisem. Aglomerație, comercianți gălăgioși cu marfa întinsă pe trotuar, baruri cu mesele aranjate până-n stradă, agitație, mizerie.La rugămintea doamnelor, am intrat într-un depozit comercial. Printre negocieri de poșete contrafăcute și degustări de rahat turcesc, aud o remarcă: ”Ce clădire frumoasă! Ce arhitectură are, dom’le depozitul ăsta. Cu intrarea aceasta imperială, cu bolta de deasupra. Păcat că e neîngrijită!” Și le-am răspuns: ”Aici, până în vara lui ’74, a fost biserică ortodoxă!” Am mers, apoi, la cafeneaua promisă. Câteva măsuțe lângă gardul unei moschei în stare avansată de degradare.  O bijuterie arhitecturală, cu arcuri frânte. ”Să nu ne spuneți că și asta a fost biserică ortodoxă!”. ”Nu a fost ortodoxă, ci catolică. Construită în timpul stăpânirii francilor și consolidată în vremea venețienilor. Pe locul acesta fusese înainte o basilică bizantină. Plimbarea s-a prelungit printre străzile părăginite ale Nicosiei ocupate. Am dat de multe biserici. Acolo unde știam, le-am spus câteva cuvinte. Biserica Maicii Domnului Povățuitoarea, Biserica Sfântului Nicolae, a Sfântului Haralambie, a Sfintei Cruci și celelalte. Multe! Rămase dintr-un oraș cu o spiritualitate efervescentă. Astăzi, fie sunt moschei, fie sunt baruri, depozite, grajduri. Una dintre ele e baie publică.

În 1974, într-o cumplită noapte din august, ciprioții creștini au fost forțați să-și părăsească locuințele, satele, regiunea. Unii dintre ei povestesc în lacrimi cum, copii fiind, au fugit doar cu hainele de pe ei. Au lăsat acolo tot ce aveau. Casele lor au fost populate cu turci din Anatolia, familii numeroase, chiar și bărbați cu mai multe soții Deși a trecut jumătate de veac de-atunci, situația aceasta e menținută și astăzi. Nu de Al Quaeda, nici de ISIS, nici de vreo grupare extremistă, nici măcar de vreuna din țările arabe fundamentaliste. Ci de Turcia, un stat secular, a cărui constituție condamnă fundamentalismul islamic și discriminarea religioasă. Un stat care e membru NATO și care vrea cu înverșunare să fie membru al Uniunii Europene. Guvernul statului respectiv, în numele libertății religioase și a dialogului bilateral, a obținut din partea statului român aprobarea de a ridica la București o imensă moscheie și un centru de studii islamice. Într-o țară în care, iarăși, papucul turcesc a lăsat urme de sânge.  Dar, sigur, argumentul istoric nu ne este îngăduit. Le-am prezentat această situație tinerilor respectivi din același motiv pentru care am deschis subiectul și-n această seară. Pentru că imaginea dezolantă, sfâșietoare a Ciprului de Nord e, de fapt, pespectiva care se deschide Europei.

Ca și creștini, suntem astăzi în fața celei mai mari provocări sociale. Dinspre lumea arabă au venit și mai vin oameni greu încercați de tulburările politice ale zilei. Fug de teroare, de nedreptate, de măcel, de mizerie și de sărăcie. Strigă după ajutor, caută un acoperiș deasupra capului, o societate stabilă, un viitor pentru copiii lor, o lume mai bună. Copii nevinovați, familii disperate, oameni față de care suntem datori cu compasiune. Majoritatea sunt musulmani. Unii bărbați poartă după ei mai multe neveste. Femeile au chipurile acoperite. Ei toți caută liniștea și speră să o găsească aici, în lumea noastră. Deși nu conștientizează acest lucru, teroarea de care fug e consecința unui sistem religios care a adus numai suferință. Împreună cu tinerii despre care v-am povestit, ne-am apropiat de intrarea într-una din bisericile transformate în moscheie, aruncând câte-o privire înăuntru. Pictura bizantină fusese acoperită de un strat de var, mobilierul aruncat. Lângă ușă, vizitatorii își lăsau încălțările, atenționați de un mesaj expres, scris în mai multe limbi. Unii dintre însoțitorii mei intenționau să se descalțe. Au văzut că eu n-am de gând să intru și, dintr-un soi de solidaritate, n-au intrat nici ei. Unul dintre ei m-a întrebat: ”Dacă ați fi însoțit, în această excursie, un grup de copii și, deodată, în acest loc, ar fi început să se tragă. Ce ați fi făcut? I-ați fi lăsat pe copii pradă împușcăturilor, pentru a nu vă călca peste convingerile religioase?” I-am răspuns așa: ”Aș fi descălțat copiii, m-aș fi descălțat și eu și ne-am fi adăpostit în moscheie. Și aș fi strigat către Hristos cu tărie, dar intim, în sufletul meu, nu cu voce tare!” Europa este casa noastră. La ușă ne bat oameni care au nevoie de un adăpost. Înțelegem că vin aici ca să se salveze. Că n-ar fi venit, dacă nu i-ar fi forțat teroarea de acasă. E datoria noastră să le oferim un adăpost sigur, o casă diferită de cea din care au plecat. În casa aceasta, în care locuiesc copiii noștri, vor locui și copiii lor. Le cerem doar, când intră, să se descalțe de încălțările vechi. Când te muți în altă țară, înveți limba țării respective, nu aștepți ca ceilalți să învețe limba ta. Creștinismul nu este o religie. Pentru noi, cei credincioși, este un stil de viață.    Pentru necredincioși, agnostici sau atei, creștinismul e o identitate culturală. Datorită valorilor creștine, Europa încă e un adăpost. Și pentru a-l menține, cei care vin aici trebuie să-și asume această identitate culturală.

Dacă vreți cu adevărat liniște în lume, nu suflați spre flacăra creștinismului, ci lăsați-o să lumineze!

 

Posted on
by

credit foto: Revista 22În fine, s-a intrat în normal, doctoratul lui Ponta a fost clasificat, așa cum demonstrase revista Nature, drept plagiat. Dacă Ponta ar fi fost ales președintele României, nu cred că s-ar fi ajuns la restabilirea adevărului. Așa că am un motiv de mulțumire că am votat, ca și alte milioane de români, pentru Johannis. Sînt convins că, în caz de rezultat contrar la prezidențiale  s-ar fi ajuns la situații absurde în această direcție. De fapt, s-a și ajuns: o comisie care urma să dea verdictul “plagiat” a fost înlocuită de o alta, care a susținut sus și tare că toți cei care-l considerăm pe Ponta plagiator mințim, doar Ponta spune adevărul. Da, Victoraș a găsit voluntari care să declare, senin, că adevărul e minciună și că negrul e alb. Și nu orice fel de voluntari luați de pe stradă sau din sediile PSD, ci tipi cu niște titluri universitare decente.

Tocmai de aceea scriu acest text. Să vi-i amintesc pe cei de pe Lista Rușinii numite Consiliul Național de Etică. Să nu-i uităm, așadar pe complicii la furt intelectual ai lui Victor Ponta: Paul Dobrescu (preşedinte) Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Virgil Muraru (vicepreşedinte) Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Maşini şi Instalaţii Destinate Agriculturii şi Industriei Alimentare,Doru Vladimir Puşcaşu CEPROCIM, Nicolae Burnete Universitatea Tehnică Cluj, Petru Andea Universitatea Politehnica din Timişoara,  Horia Iovu Universitatea Politehnica din Bucureşti, Florin Ionescu Steinbeis University Berlin, Luca Iamandi Universitatea “DANUBIUS” din Galați, Constantin Ciutacu Institutul de Cercetari Economice București, Ștefan Grigoraș Universitatea Tehnică Iași. Am folosit și eu metoda lui Ponta, am luat cu copy-paste numele celor din Consiliu. Ați observat mica șiretenie? Niciunul dintre membrii Consiliului nu are trecute în față gradul didactic și titlul de doctor. Căci nu se cuvine să vorbești de doctorat în casa plagiatorului.

La cei de mai sus ar trebui adăugați și așa zișii “Intelectuali ai lui Ponta“, oameni care au trecut peste orice sentiment de jenă și l-au susținut pe Ponta, chiar după ce s-a vorbit despre plagiatul său. Și o mențiune specială, cu această ocazie, pentru Alina Mungiu Pippidi, care l-a catalogat pe Ponta drept “impecabil”, deși nici Alina și nici Victor nu căzuseră din Lună, existau informații despre ce-i poate pielea ucenicului lui Năstase. Nu am auzit  de “mea culpa” făcută de A.M.P. pe această temă!

Verdictul comunicat de CNATDCU  ne mai dă speranțe. Nădăjduim, adică, să se facă lumină și în alte cazuri de doctorate dubioase, de conducători de doctorat dubioși. Și, cu această ocazie, cuvîntul ETICĂ să-și revină după ce a fost terfelit în titulatura unei rușinoase făcături spre spălarea lui Ponta.

PS Îl uitasem pe fostul minsitru al Educației, Liviu Pop, un tip care are coloană vertebralăâ exact cît o moluscă. El a fost unul din penibilii sforari în cazul doctoratului fraudat de Ponta.

credit foto: Revista 22

 

Posted on
by

Ieri s-a publicat în Monitorul oficial decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce s-a numit Cauza Morar contra România. Textul e în românește și vă ofer o copie a lui la sfîrșitul acestei postări.

Între timp, condamnatul, adică statul român, mi-a plătit 18.000 de euro, (sumă care, acum cîțiva ani, mi-a fost smulsă din cont de Justiția Română) plus 6.000 de euro, daune morale. Mă bucur că mi-am recuperat banii, deși, cu 6000 de euro nu mă simt despăgubit pentru anii de așteptare, umilința de a găsi pe ușa apartamentului citații în care era amestecată și familia. plus perspectiva de a mi se confisca apartamentul pentru ca din vînzarea lui să se scoată cei 18.000 de euro. Pe care eu am avut norocul să-i pot plăti din economiile de ani de zile cînd munceam pe bîrnci, aveam cinci servicii deodată. Mă bucur pentru mine și-mi poare rău pentru voi, contribuabili români, căci din banii voștri mi s-a plătit despăpgubirea. Nu din banii judecătorilor besmetici care au dat o sentință strîmbă, taxată de CEDO. Pe acei judecători (și alte sute) care sînt contraziși de justiția europeană, nu-i mustră nimeni, nu le cere nimeni socoteală. Mie nu mi se pare normal, cred că ar trebui să îi coste și pe ei, măcar simbolic.

Am așteptat cinci ani la coadă la dreptatea de la CEDO, sprijinit cu o exemplară pricepere de avocata Iulia Mălăescu. Ea nu mi-a cerut nici un ban ca să mă asiste juridic, a făcut-o convinsă că dreptatea e de partea mea. Ceea ce mi se pare destul de rar, în ziua de astăzi. Victoria mea e victoria ei, sau invers.

Așadar, mă bucur pentru mine, îmi pare rău pentru voi.

Și cum știu că sînt la modă gesturile caritabile, cu cei 6000 de euro luați ca despăgubire, am decis să ajut un copil să-și vadă părinții, de care îl desparte Oceanul Atlantic. Soția mea a fost de acord cu acest gest. Așa că, în prima parte a lunii aprilie, noi, părinții respectivi,  îl vom vizita pe fiul nostru, David,  la Washington, acolo unde își pregătește un doctorat! 🙂

citiți mai jos, dacă vreți, hotărîrea CEDO

Hotărârea CEDO în Cauza Morar împotriva României

Categorie: Monitorul Oficial nr. 141 din 24 februarie 2016

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 7 iulie 2015

în Cauza Morar împotriva României

(Cererea nr. 25.217/06) Continue reading →

Posted on
by

Nu scriam postarea asta dacă nu se întîmpla scena din Senatul României, cea în care premierul Dacian Cioloș a fost chemat să dea socoteală de ce se aplică legea. Nu voiam să-l bag în seamă pe alde Vișinescu, dar m-a provocat ALDE Tăriceanu.

Nu am căzut pe spate cînd am aflat că a fost, în fine condamnat. Și nu am considerat că e o mare victorie a democrației, a justiției, faptul că un torționar, un singur torționar, va înfunda pușcăria. Mie îmi sună puțin triumfalistă ventilarea acestei idei, că, gata, a fost pedepsit un vinovat.

Vișinescu a devenit un fel de , Doamne iartă-mă, Isus al comunismului, care ia toate păcatele dictaturii, ale Securității, ale călăilor din comunism și le duce cu el în celulă. El, prin pedeapsa lui, ne mîntuie de comunism E o viziune simplistă care mi se pare că e încurajată de multă lume (chiar oameni de la care nu mă așteptam). Gata, a fost condamnat torționarul Vișinescu, am învins din nou, a meritat să murim la Revoluție.

Nu spun că omul nu trebuia condamnat. Dar să nu considerăm încheiată etapa. Să nu ne bucurăm. Există sute, mii, poate, de foști securiști, activiști, torționari, deloc mai puțin vinovați ca Vișinescu, abonați la pensii speciale. Mult mai mari decît ridicolele îndemnizații pe care le iau, acum, persecutații de atunci, chinuiții, întemnițații.

Astăzi am avut imaginea clară că, vorba unui scriitor francez despre revoluția din România, “deșteptarea încă făcea parte din coșmar”. Nu am învins, condamnarea lui Vișinescu este un fapt izolat, o glumă față de ce ar fi trebuit să fie condamnarea comunismului.

Astăzi l-am văzut pe Șerban Mihăilescu (mai cunoscut ca Micki Șpagă, cel pe care verificările de la CNSAS “l-au găsit maior”) dînd lecții de democrație, amenințînd Puterea actuală. Reamintesc tuturor celor care știau și le spun celor care nu știau încă: Șerban Mihăilescu a fost șeful de cabinet al Elenei Ceaușescu. Mîna ei dreaptă. care, astăzi, votează nestingherită  în Parlamentul ales de noi.

Posted on
by

UPDATE: În data de 24 februarie 2016 am aflat că a apărut decizia CEDO și în Monitorul Oficial

 

Astăzi s-a încheiat micul meu calvar judiciar care mi-a mîncat bani şi nervi. E vorba de procesul intentat mie de Victor Gaetan, un aşa-zis consultant politic american de origine de română. E cel despre care Eugen Ionescu era de părere că ar fi spion. Vă reamintesc de acest caz publicînd scrisoarea marelui scriitor (care a apărut în Academia Catavencu şi a declanşat procesul contra mea)

 

Mulţumesc din toată inima avocatei Iulia Mălăescu pentru modul exemplar şi pentru solidaritatea cu care s-a implicat alcătuind şi susţinînd dosarul de la Strasbourg!

aveţi mai jos şi decizia CEDO de azi, 7iulie 2015

Morar v. Romania (no. 25217/06)*

The applicant, Ioan T. Morar, is a Romanian national who was born in 1956 and lives in Bucharest. The case concerned the criminal conviction and civil liability of a journalist working for a satirical weekly for defamation against the political adviser to an electoral candidate. In February and March 2004 Mr Morar, who is a professional journalist, published several articles in the Academia Caţavencu satirical weekly magazine in the context of the 2004 presidential elections. The articles concerned, among others, V.G., who was political adviser to a potential candidate at the time. On 26 April 2004 V.G. lodged a criminal complaint with the court against three journalists from the satirical weekly, including Mr Morar, for defamation. The court acquitted Mr Morar. On 23 December 2005 the County Court upheld V.G.’s appeal on points of law and sentenced Mr Morar to a criminal fine, suspended. The court further sentenced the journalist to pay civil damages to V.G. for the non-pecuniary damage he had suffered, totalling 10,000 US dollars (USD), plus USD 16,000 in costs and expenses. The company publishing the Academia Caţavencu satirical weekly was declared civilly liable jointly and severally with Mr Morar. The County Court held that the journalist had committed defamation by “indirect intention”. Relying in particular on Article 10 (freedom of expression), Mr Morar alleged that his freedom of expression had been impeded.

Violation of Article 10

Just satisfaction: EUR 18,445 (pecuniary damage) and EUR 6,000 (non-pecuniary damage)

Posted on
by

De-o vreme trăiesc în Franța. Citesc presa (am chiar un abonament la cel mai important cotidian francez), încerc să înțeleg țara și locuitorii ei. Am citit de puține ori Charlie Hebdo. Mi s-a părut că le lipsește ceea ce aș numi bunăvoința umorului. Nu m-au făcut să rîd sănătos, mi s-au părut încrîncenați.  Am citit de mult mai multe ori Le Canard Echainé, unde am văzut și umor mai mult, și o luptă mai clară și mai determinată împotriva lumii strîmbe în care trăim. Dezvăluirile făcute de “rățoi” au provocat acțiuni de corecție a lumii politice franceze, au generat anchete penale, reacții sociale etc. (cumva cum, zic eu, a făcut și Academia Cațavencu în cea mai bună perioadă a sa).Charlie Hebdo a avut un curaj unidimensional, mai ales. A atacat mai ales convingerile religioase. Așa au înțeles ei că funcționează umorul. Eu, unul, i-am penalizat în singurul mod în care poate fi penalizată o publicație: nu i-am cumpărat și, deci, nu i-am citit. Dacă, însă, ar fi fost amenințați, într-un fel, cu interdicția, aș fi semnat orice pețiie în favoarea lor.

Barbaria de astăzi mi se pare, așa cum s-a spus deja, cel mai mare atentat împotriva presei, împotrivaa libertății de expresie, care a avut loc vreodată în Franța. caricaturiști opriți cu kalașnicovul, o barbarie fără seamăn. Șiu eu sînt Charlie, o spun cum au spus-o sute de mii de francezi!

Sînt multe lucruri greșite în țara asta, sau care mi se par mie greșite. Este greșit ca o țară care se consideră tatăl și mama laicității, să aibă un președinte care nu spune majoritarilor nici o urare de, să zicem, Crăciun, dar se deplasează la o moschee să ureze cele cuvenite minorității arabe. Prin astfel de gesturi discutabile, se descurajează o parte a populației și se încurajează o altă parte, mai mică și mai activă religios. Recent, o instituție administrativă din Franța a fost admonestată pentru că a expus, într-un spațiu public, o iesle de Crăciun (tradiție puternică în lumea catolică franceză). S-a invocat laicitatea statului, deși, același stat, prin primarul general al Parisului organiza o mare sărbătoare la început de Ramadam. Nu sînt eu chemat să rezolv problemele Franței, dar nu pot să nu observ dubla măsură în comportamentul public al forței politice care conduce această țară. Mi-e teamă că scenariul din cartea lansată astăzi (ce coincidență) și scrisă de Houellebeq, acela cu un președinte musulman al Franței, va încinge spiritele și va distruge lumea valorilor an care cred (și nu numai eu).

Pe de altăparte, mi-e milă de arabii care au venit în Franța atunci cînd țările lor și-au luat independența, iar ei erau văzuți ca niște trădători. Da, arabii care au fost alături de ocupantul francez și care au văzut că el, ocupantul, vine dintr-o lumea mai avanasată, mai confortabilă, mai îndestulată. Pe care ei, “colaboraționiștii” harkis, și-au dorit-o și au servit-o. Da, de acești bătrîni pe care-i văd zilnic în La Ciotat, privind peste marea albasatră, spre Marocul și Algeria și Tunisia lor , din care au fugit, de ei mi-e milă.

După cum merg lucrurile, FN, extrema dreaptă franceză a cîștigat puncte serioase în sondaje. Mi-e greață și mi-e teamă.

Și eu sînt Charlie.

Mi-e milă de o Franță în care valorile europene sînt ascunse pentru că nu sînt corecte politic. Și în care își fac loc focare ale urii pentru că li se face loc. În care respectăm prea mult valorile celuilalt, în vreme ce sîntem obligați să renunțăm la valorile noastre.Nu spunem Crăciun, că-i jignim pe cei care nu-l sărbătoresc.

Europa are o problemă. Și problema nu se va rezolva printr-o toleranță unilaterală.

Și eu sînt Charlie. Mai aveți gloanțe?

 

Posted on
by

Știm cît de greu e să alegi un cadou pentru o aniversare la care e obligatoriu să participi. Îți bați capul, alegi variante, dezbați cu cei din jur. E ceva stresant.  Vă dați seama, atunci, ce greu a fost pentru prim-secretarii din județele României Socialiste să aleagă un cadou pentru ziua lui Nicolae Ceașescu? Trebuia să fie un cadou care să-l impresioneze pe Cîrpaci Cîrmaci și să “se bată” cu celelalte cadouri, din celelalte județe. O mică idee  vă puteți face citind acest articol. Și asta, an de an, vreo 25. Sigur, prim-secretarii se mai schimbau, dar problema cadourilor din partea județelor rămînea. Pe de altă parte, și săracul Ceaușescu era stresat, probabil, pe tema cadourilor: unde le pune? Ce face cu ele? Patruzeci și un pic ce cadouri județene an de an, fără a le mai socoti pe cele de la diverse instituții și persoane supuse. Rezolvarea a fost simplă: la Muzeu. Da, la Muzeul Național de Istorie, pe două etaje, erau înșiruite (selectiv, totuși) cadourile primite de Geniul Carpaților. (dacă mi trăia Ceaușescu, se spune că se deschidea un muzeu închinat în întregime cadourilor). Pe un etaj erau cadourile din țară, pe celălalt, cadourile din străinătate. Am vizitat, în 1987, ambele etaje, cu colectivul de oameni ai muncii de la Casa Studenților Grigore Preoteasa din București. Ce n-am văzut acolo? Erau de toate, de la covoare cu chipul lui (cine ar fi îndrăznit să calce, totuși, pe așa ceva), la reproduceri la scară redusă de excavatoare sau de vagoane orilocomotive de la Craiova, care funcționau, aveau motorașe. Apoi de la machete de porți maramureșene, la zeci de coloane ale Infinitului în miniatură (infinitul în mniatură chiar că e ceva!), truse de birou, serviete de piele de mers la serviciu, puști de vînătoare etc. etc. Tot ce mișca în țară era reprezentat acolo, în muzeu.

Etajul celălalt era mai restrîns și se numea “dovezi ale recunoștinței internaționale”. Am fost amuzat de costumele africane primite de cei doi, de pălăria de cow-boy din vizita în State, de scaunele de platou de cinema, cu numele celor doi. Toate acdourile aveau indicată țara din care au fost primite. Dintre toate cel mai straniu cadou, pe care l-am admirat cîteva minute, era o linguriță de argint, pusă frumos pe un soclu îmbrăcat în catifea albastră. Lingurița provenea din Islanda, loc în care Ceaușescu făcuse doar o escală cu avionul prezidențial. O linguriță primită ca dovadă a recunoașterii internațională? În mod clar, nimeni, în toată diplomația recentă, nu a făcut cadou unui înalt oaspete o linguriță de ceai. fie ea și din argint. Îm mod clar, lingurița aia a fost șutită de Cîrmaci, după ce a băut un ceai în timpul escalei,  și băgată în buzunar. Ajuns acasă, desigur, a prezentat lingurița ca pe un cadou, că nu avea altul din Islanda, și trebuia bifată și acea etapă a călătoriei cu un semn, ceva.

Am scris postarea asta pentru că recentul spectacol de pe Arena Națională mi-a evocat acei ani, cu spectacolele lor și cu Ceaușescu. Sigur, nu e de comparat Ceaușescu cu Ponta, am fi nedrepți. Ponta e un intelectual, față de Geniul Carpaților, el nu coboară la nivelul la care se fură lingurițe. El e băiat fin și fură chestii fine:  un masterat,  un doctorat.