Category Archives: Noutăţi vechi

Posted on
by

Printul Paul al Romaniei.jpg

Toamna anului 1990, eram în avion, în drum spre Paris, cu alți 24 de jurnaliști români selectați pentru programul Presse et Solidarité oferit de ascociația cu același nume, prin Ambasada Franței la București. Urma să avem cinci săptămîni de experiență în presa de acolo, întîi o săptămînă la Școala de Jurnalism din Lille, apoi patru săptămîni în diverse redacții din toată Franța. Eu am avut șansa să fiu repartizat la Le Figaro, în Paris.

Cu două zile înainte de întoarcere ne-am reîntîlnit tot grupul (vorba vine, unii au încasat banii de bursă și au șters-o englezește, persoane cunoscute, nu spun cine ! ) pentru a primi diplome de stagiu, de data asta, la Școala de jurnalism din Paris, mini-festivitate programată pentru ora 18. Înainte am avut o invitație la primăria Parisului unde am fost primiți de adjunctul lui Jacques Chirac, primarul de atunci. Organizatorii așteptau un grup de 24, dar am ajuns doar jumătate din noi, restul erau la cumpărături (Unul din grup și-a cumpărat televizor color din Lille, că a fost ofertă, și l-a plimbat cu el prin toată Franța).

Am fost tratați ca niște oameni imprtanți, primiți cu șampanie și plimbați prin clădirea impresionantă, prin încăperi la care publicul nu are acces. După primăria Paris, am mers la Festivitatea cu diplomele, care nu a ținut mult, înmînare, felicittări, un fursec, o șampanie, au revoir. Cineva dintre noi, nu mai știu cine, ne-a comunicat că sîntem invitați la Paul Lambrino, nepotul lui Carol al II-lea,  care călătorise cu noi în avionul spre Paris. Îl remarcasem, făcea curte insistentă unei stewardese. Nu știu nic acum  exact modul în care a ajuns invitația la noi. Cum nu aveam alt program și eram curios, m-am alăturat grupului. Am ajuns la adresa lui Paul, undeva în Saint-Germain-Des-Prés, cartier chic, scump. Locuința era mai degrabă modestă, nu am vizitat-o, am stat în sufragerie unde, pe masă erau niște fursecuri și cîteva sticle de vin. Cred că și o șampanie. Noi nu am dus nimic, deh,  veneam dintr-o țară cu politețe socialistă: venim la tine să ne dai. În fine, după vreo oră și jumătate de discuții (în care gazda noastră, subliniez, vorbea doar în franceză) s-a terminat vinul. Am așteptat să mai apară niște sticle, că doar tocmai ne spusese că e prinț moștenitor, dar nu au mai apărut. Ușoare momente de stînjeneală.  După ce toată lumea și-a terminat paharele, am plecat. Eu voiam să mai stau prin zonă, nu m-am grăbit spre hotel, unde era ideea să bem niște bere în hol (bere cumpărată din timp, de la super-market). Și bine am făcut pentru că, din întîmplare, acolo, pe rue Cherche Midi, am nimerit  la finalul unei petreceri dată de Paco Rabanne, unde am reușit să intru cu legitimația de ziarist străin (!) și să mă minunez. Dar asta e altă poveste.

Posted on
by

Înscrierea elevilor la ora de religie este o mărturisire! | Doxologia

   În 1993 am avut șansa să particip la un eveniment cum nu s-a mai întîmplat vreunul nici pînă atunci, nici după aceea. E vorba de o croazieră organizată de UNESCO România, prin Cornel Dumitriu, secretarul filialei de la București, pe Dunăre, de la Budapesta, la Passau și retur. Eram cuprinși într- o misiune culturală românească desfășurată în trei capitale dunărene (Budapesta, Bratislava și Viena) și un mare oraș german, Munchen. Vasul închiriat de organizatori era Steaua Dunării, patru stele, pe atunci în adminsitrarea unui armator german sau austriac, nu mai știu sigur. Echipajul era în întregime românesc.
      Înainte de a ne îmbarca la Budapesta, s-a organizat un colcviu la Sinaia, vreo trei zile, după care am urcat într-un tren special, alcătuit doar din vagoane de dormit plus doup vagoane restaurant, care ne-au dus la Budapesta, unde ne-am îmbarcat. Nu voi istorisi toată călătoria, care a fost fabuloasă. Eram acolo împreună cu Ioan Groșan , Tomi Grecu și cu colegii din Divertis (fără Ghiuri Pascu, plecat în altă parte, atunci). În afara noastră mai erau pe vas, îi iau la întîmplare, Florian Pittiș, Mircea Vintilă, Eugen Simion, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Emilia Popescu, Sanda Manu, Ion Sălișteanu, Gelu Colceag, Harry Tavitian, Nicolae Furdui Iancu, Anca Toader și mulți alții, pe care nu mi-i mai amintesc acum, pe loc. Oricum, multă și selectă lume.
        Și, în această, cum să-i spun, pleiadă culturală, se afla și IPS Pimen al Sucevei, regalist, pe atunci. Nu mă întrebați cum s-au făcut invitațiile, că nu știu. Vă imaginați ce atmosferă era acolo. Trebuie să spun că aveam masa asigurată (primiserăm meniurile tipărite, pentru toată perioada, la urcarea pe corabie), iar la bufetul vaporului se vindeau băuturi la prețul fostei Gospodării de Partid, adică foarte ieftine. Rolul meu, a lui Groșan și al colegilor din Divertis era să facem în fiecare seară animație, adică niște spectacole de improvizație. Asta a fost valabil doar prima seară, în care, într-un monolog de um umor necruțător, Ghighi Bejan l-a ironizat în fel și chip pe Cornel Dumitriu, organizatorul. care nu prea avea umor. Așa că omul, ușor vexat,ne-a rugat să nu mai face spectacole seara că lumea e obosită, poate oamenii vor altceva. Așadar, am rămas pe vas toată perioada fără treabă, ceilalți “pasageri” susțineau spectacole, expoziții conferințe în timpul escalelor. Iar noi, nimic. Am făcut, totuși, o “gazetă de perete” intitulată “Dunărea, pămînt românesc” dar am fost sfătuiți să nu mai producem și alte numere…
    Cum ziceam, noi era liberi, stăteam noaptea în salonul vasului cu mai toată lumea, ne distram pînă tîrziu, taraful lui Nicolae Furdui Iancu cînta orice repertoriu etc. Ceva inimaginabil, repet. Zile de fior și rîs!
    Ne culcam pe la trei dimineața, frînți. iar la șase, în zori, în difuzoarele aflate în fiecare cabină, se auzea vocea PS Pimen, rugîndu-se pentru păcatele noastre și ținînd o scurtă predică matinală. Am închis noi difuzoarele, dar de la stație se puteau porni, chiar dacă erau închise de la butonul din cabină, în eventualitatea unor alarme. ÎPS Pimen nu prea ieșea pe punte, mai stătea de vorbă cu Ioan Alexandru, era un om liniștit, aproape nu-l observai. Dar seara se ducea repede la culcare, ne lăsa pe noi în păcatele noastre, cu voie și fără de voie, pentru că trebuia să se trezească dimineața  să se roage pentru iertarea lor.
     Au fost 12 zile în care Înalta față Bisericească a vegheat asupra vasului și s-a rugat pentru noi toți. Și, poate și din această cauză, am ajuns cu toți cu bine înapoi. Rugăciunile i-au fost ascultate. Acum, aflînd Episcopul Pimen că se află greu încercat în spital, din cauza viruslui chinezesc, poate a venit momentul să mă rog și eu pentru el! Doamne, ajută-l!

Posted on
by

Image result for academia cațavencu

Citesc pe site-ul Pagina de media un amplu text documentar despre istoria publicației și, apoi, grupului de publicații Academia cațavencu. În general, datele sînt corecte, dar suportă cîteva nuanțări. Și mă voi referi doar la următorul fragment

“Sorin Ovidiu Vîntu preia Cațavencu, companie care între timp ajunsese la circa zece titluri, un post de radio și o cifră de afaceri de aproximativ 12 milioane de euro. Printre acestea: Academia Cațavencu, Radio Guerrilla, Cotidianul, B 24 Fun.A fost cea mai bună afacere pentru cațavenci, care au primit sute de mii de euro (între 500.000 și 800.000 euro) fiecare.Doar doi Cațavenci nu au fost de acord cu vânzarea: Liviu Mihaiu și Mircea Toma. În următorii ani vor părăsi redacția.O parte mare din bani a fost investită în companie. Aproape jumătate din suma totală a tranzacției.”

Din el reiese că șapte din cei nouă acționari (atîția eram în acea vreme, PAH plecase deja) s-au aruncat în brațele lui SOV, în vreme ce doi s-au opus. Faptele sînt ușor diferite, și o spun ca unul din cei șapte, prezent la fața locului și votant. În grupul nostru, al celor nouă, deciziile se luau, în această etapă, cu majoritatea de voturi, adică jumătate plus unu. În încăperea în care s-a votat, așezați la o masă, s-a votat pe rînd. Ultimii doi așezați, Toma și Mihaiu. Votul a fost deschis, la vedere, exprimat unul după altul. Cinci voturi erau suficiente. Deja, după al șaselea vot, decizia era luată. Dar au fost șapte pentru. Toma, penultimul la vot, văzînd că totul e decis, a votat contra. Era doar un vot de palmares, fără consecințe. Eventual de folosit mai tîrziu în discuții publice (oricum, a fost primul care s-a interesat “cînd intră banii”). Mihaiu s-a luat după Toma, văzînd că soarta vînzării deja fusese votată într-un mod confortabil. Ce mai, era și el contra!  Dar asta nu l-a împiedicat să meargă la partide de poker cu Vîntu, să petreacă, gratis, cu bucate și băuturi alese pe pontonul noului nostru asociat, împotriva căruia, sanchi, votase.

Toma și Mihaiu mai votaseră o dată la fel, ei doi, contra celorlalți din redacție, pe vremea cînd deciziile se luau cu unanimitate. Și anume la propunerea mea de a cere nou înființatului CNSAS să ne verifice redacția pentru a putea fi prima publicație certificată fără turnători. S-au opus, deci, Toma și Mihaiu.

PS Deși invitat pe ponton la Vîntu, eu, care am votat pentru vînzare, nu m-am dus nici măcar o singură dată.

 

Posted on
by

Update: Cînd s-a înființat CNSAS, am propus colegilor mei de la Academia Cațavencu să facem o cerere de verificare a întregii redacții și, apoi, chiar să ne punem pe frontispiciu ceva în genul “garantat fără turnători” sau “prima redacție fără turnători”.  Două persoane s-au opus atunci. Iar în astfel de cazuri, decizia se lua doar cu unanimitate de voturi. Vă las să ghiciți care au fost cele două persoane.

Din cînd în cînd trebuie să ne amintim că unii au fost turnători, au colaborat cu Securitatea, și-au trădat prieteni, colegi, cunoștințe, rude apropiate sau îndepărtate.  Iar alții, nu. Iată dovada în ceea ce mă privește

Posted on
by

Foto ForbesVăd că e la modă, acum, acuza de “sorosist”. Adică de om care, într-un fel sau altul, a avut “atingere” cu miliardarul american George Soros. Şi eu sînt sorosist, şi încă nu orice fer ci dintre cei care au dat mîna cu el, Am stat chiar la masă cu el, vreo două ore şi i-am luat un interviu, publicat de Academia Caţavencu (cuib de sorosişti, pe vremea aia).

Întîlnirea a avut loc prin iarna lui 91, 92, nu mai ştiu precis, la Timişoara, acolo unde George Soros deschidea prima filială a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă în afara Bucureştiului. Mi s-a propus că fiu maestrul de ceremonii la conferinţa de presă a miliardarului, desfăşurată în sala de Cenaclu a revistei Orizont. Care arăta foarte socialist, la acea dată. Aşa că am făcut cîteva modificări, am adunat toate florile din clădire (acolo era şi Editura de Vest, şi filiala Uniunii Compozitorilor etc) şi am amplasat cîteva tablouri aflate pe inventar în alte încăperi. A fost o surpriză şi pentru cei de-a casei, sala arăta mult mai primitoare. (chiar nu mai ştiu dacă am fost plătit pentru prestaţia asta)

Înainte de a-l întîlni, aflasem că Soros se cazase la Hotelul Continental, unde, însă, nu prea mergea căldura, aşa că i s-a adus în cameră un radiator! Mi s-a părut tare imaginea, am şi spus atunci, eu în locul lui Soros, la banii lui, aş cumpăra hotelul şi l=-aş închide o vreme! Bun, s-a făcut ora conferinţei, a venit, înconjurat de echipa lui (trei-patru persoane), l-am întîmpinat la intrarea în sală, am dat mîna, l-am invitat la masă. Am stat la un scaun sau două de el, l-am studiat cu atenţie, era prima dată cînd vedeam un miliardar. Era îmbrăcat normal, sub veston avea un pulovăr cu nasturi. Unul lipsea. Miiardarul cu un nasture lipsă!  Dialogul a fost foarte firesc. cu umor (am mai pus şi de la mine), apoi,cred, a urmat un cocktail.

M-am mai întîlnit, peste cîteva zile, la o recepţie la Intercontinental, în Bucureşti, cu George Soros, care m,-a recunoscut. Şi asta m-a mirat.

De atunci nu l-am mai văzut. Şi nici n-am mai ţinut legătura.

Posted on
by

Specimen_C.I.Recent am fost cu cineva din familie să-și refacă, pentru că expirase, Cartea Națională de Identitate. Nu e o operațiune plăcută, probabil că o știți cu toții. Prima chestie este cea cu timbrul fiscal de cinci lei care se găsește numai la poștă. Din fericire, aberația asta a fost eliminată de Guvernul Cioloș. Felicitări!  dar a rămas problema cozii la ghișeu. Să vezi cine e ultimul, să fii vigilent să nu ți se bage nimeni în față etc. Și să stai într-un spațiu trist, neventilat. Cel mai simplu lucru ar fi o mașină care dă numere de ordine. (Chiar și pentru timbrele fiscale eliminate de acum ar fi fost o soluție: un automat de distribuit timbre, chiar în holul cu ghișeul). Bun, asta ține de neplăcerile contactului cu un sistem greoi, neperformant. E o chestie internă.

Dincolo de asta, sînt cîteva aspecte care fac din cartea Națională de identitate un act greu de utilizat cînd ți-e lumea mai dragă, în străinătate. De pildă, trebuie să primești bani la un ghișeu poștal în Franța. Ți se cere să te legitimezi. Scoți CNI și funcționarul îți spune: “Nu aveți semnătură pe el. Cu ce voi compara ei semnătura de pe formularul de primire?” Așa e, noile ediții nu conțin semnătura titularului. Apoi, poate mergi undeva unde trebuie să spui data de naștere. Scoți actul de identitate și constați că nu e trecută. “Da’, mi se va replica. E în CNP.” Explică unui funționar francez, neamț sau spaniol cum e cu CNP-ul.

Nici numele părinților nu e trecut, deși asta face parte din identitatea fiecăruia. E trecut, în schimb, cel mai volatil element al identității: adresa. Schimbi adresa, schimbi și CI-ul!

Iar ultima dintre chestiile stînjenitoare (cel puțin) este data de expirare pentru persoanele care au depășit 50 de ani. Evidența populației îi invită, pe aceștia, să-și schimbe buletinul peste 60 de ani. Atît e termenul de valabilitate, 60 de ani! Explică și asta funcționarului dintr-o țară europeană care-ți spune că actul tău conține o eroare. Ca exemplu vă dau cazul uni cetățean român care voia să vîndă o mașină la Marsilia. A venit la Consulat cu buletinul, spunînd că e greșit (așa i-a spus funcționarul de la radieri) , avînd data de expirare în 2062! A trebuit să-i eliberăm un act care să ateste că nu e greșit buletinul. Actul l-a costat 60 de euro pe omul nostru.

Poate că, dacă tot s-a pornit Comisia de Tăiat Hîrtii, se va face în cadrul ei o Subcomisie de Îndreptat Acte. Cartea de Identitate are nevoie de așa ceva.

Posted on
by

De fiecare dată, de Sărbătoarea Muzicii, îmi aduc aminte de prima mea vizită în Franța (și, de fapt, în Occident), începută pe 21 iunie 1990. Primisem o bursă UNESCO, pentru tineri scriitori și asta însemna că voi petrece o lună la Paris. Aveam o diurnă de la Uniunea Scritorilor pînă să intru în “pîinea” de la bursă. Dar nu-mi rezervasem nici un hotel, aveam în buzunar adresa regretatului meu prieten Țepi, Radu G. Țeposu, care ajunsese cu două săptămîni înaintea mea și stătea în Cité Universitaire, Maison du Mexique, unde reușise să închirieze o cameră (era vară, studenții cam plecaseră) prin nu știu ce româncă lucrînd acolo. Habar nu aveam cum se ajunge la Cité Universitaire, îmi spuneam că, odată ajuns în paris, mă descurc, știu limba, ajung eu cumva să dorm undeva. Norocul meu a fost că am ajutat o doamnă în vîrstă să urce bagajele și să se instalezîe în avion. Pe ea o aștepta fiul, doctor de ceva ani la Paris. Fiul doamnei m-a dus pînăâ exact la singura adresă pe care o știam. Dar Țepi nu era acasă. Umbla toată ziua la întîlniri cu diaspora, cu eventuali parteneri francezi,  voia să stabilească legături pentru revista Cuvîntul pe care o conducea. Am stat cîteva ore în curte, apoi mi-am adus aminte că și Matei Vișniec locuiește în Cité. Am reușit să găsesc clădirea și camera. Matei era acasă. Și m-a invitat să intru. Mi-a spus de la bun început: “Bătrîne, dacă vrei, eu am o saltea și poți dormi la mine pînă-ți găsești un loc să dormi”. Am fost tare suprins. relațiile noastre din țară nu erau de frăție, ne știam, ne nimeream la aceeași masă la Casa Scriitorilor, discutam și cam atît. Eu îl căutasem să-mi las bagajul pînă vine Țepi. Dar am rămas acolo două săptămîni. A fost unul dintre gesturile de solidaritate cela mai impresionante peste care am dat în viață. Îi mulțumesc, în gînd, în fiecare 21 iunie pentru asta.Un om minunat.

După ce mi-am lăsat bagajul am ieșit cu Matei să-mi arate Parisul. Care era în sărbătoare, peste tot se cînta, erau piane scoase în stradă, orchestre, coruri, grupuri vocale, folkiști singuratici, tot ceea ce poate cînta, într-un cuvînt. Eu veneam de pe alt tărîm, din Bucureștiul răvășit de mineri, dintr-un oraș plin de bube și răni.

Seara, adăstînd într-o braserie, uimit de ce-am văzut, mi-au căzut ochii pe un afiș în care se spunea că, potrivit unei legi din 19 și nu știu cît nu se servește alcool “aux mineurs”. “Mineur “înseamnă în franceză și miner, și minor. Dar cum eu veneam după trecerea minerilor, am tresărit și l-am întrebat speriat pe Matei: Cum, și aici minerii fac ravagii?” . El m-a privit îngăduitor și mi-a spus că, de fapt, e vorba de minori!

Pentru mine, așadar, ziua de 21 iunie nu este numai Sărbătoarea Muzicii, ci și aminirea unui act de mare generozitate făcut de scritorul Matei Vișniec. Au trecut ceva ani de atunci, dar eu nu am uitat să te pomenesc în gînd de 21 iunie și să-ți mulțumesc, Matei!

 

 

Posted on
by

  Vreau să salvez cumva de la uitare o poveste simpatică. Mi-a fost spusă de Marin Traian, realizator de televiziune (înainte de 89 avea o emisiune Un zîmbet pe 16 mm), cu care am fost coleg o scurtă perioadă de timp după Revoluție. În tinerețea lui, pe cînd lucra la Radio, făcea, împreună cu un coleg, o emisiune “Cine știe răspunde”. S-a întîmplat ca Gheorghe Gheorghiu- Dej, conducătorul României de atunci, să fie în spital, să nu aibă ce face și să asculte emisiunea cu pricina. I-a plăcut și, cînd a ieșit din spital, a sunat-o pe președinta de atunci a Radioului și i-a spus că i-a plăcut  ce a auzit, sugerînd “dă-le băieților o primă”.

Președinta l-a sunat pe redactorul șef care a răspuns de emisiune și i-a cerut o listă cu propuneri de premiere. Redactorul șef s-a conformat și a dus lista. Unde, spre surpriza președintei, figura și el ca propunere de premiere!

– Da’ dumneata ce ai făcut pentru emisiunea asta, care e meritul pentru care vrei să fii premiat!? a întrebat femeia intrigată, știind bine cine erau realizatorii.

– Eu nu m-am opus să se facă– a fost răspunsul redactorului șef. Un răspuns care mă amuză și acum, deși știu povestea de vreo 25 de ani.

Îmi dau seama că avem o problemă foarte actuală. Asta lipsește în România, nu inițiativele, ci oameni responsabili care să aibă puterea să nu se opună.

Posted on
by

Nu l-am cunoscut pe bunicul meu patern, a murit pe cînd tatăl meu avea cinci ani. Îl chema Ioan Morar, după el mi-au dat mie numele. În istoria orală a comunei Apateu, județul Arad, e reținut faptul că în 1918, la Alba Iulia, au participat doi tineri din comună. Unul dintre ei era bunicul meu. Au plecat amîndoi pe jos și, cine știe, poate cu căruțe prinse pe drum, spre Alba Iulia. Au făcut peste o săptămînă. Au ajuns acolo, au fost în mulțime, au strigat și ei ce s-a strigat și, apoi, s-au întors acasă cu cocarde tricolore și cu un drapel. Au povestit, multe zile după aceea, cum a fost, cine ce-a zis, ce s-a hotărît. Doi tineri din Apateu au fost martorii celei mai mărețe întîmplări din Istoria României moderne.

În cîțiva ani bunicul meu a făcut o boală de plămîni și a murit tînăr. Tata avea cinci ani. Și-l aduce aminte ca pe un om blînd și înțelept. Oamenii din sat îl iubeau, de aceea i-a reprezentat la Alba Iulia. Poate că s-a îmbolnăvit de plâmîni în zilele de iarnă cînd a mers necontenit spre destinație, în bătaia frigului. Poate la întoarcere. Asta a fost soarta lui.

De fiecare dată cînd sărbătorim 1 Decembrie îmi doresc să nu ajungem ziua  în care să regret că bunicul meu s-a dus pe jos pînă la Alba Iulia, într-o călătorie care, poate, l-a costat viața.

 

Posted on
by

E o întîmplare simpatică și de aceea o povestesc. Era în primii ani 80 (nu mai știu exact care din ei), vara, la Costinești, la Serbările Mării. Eram acolo cu Ioan Groșan și cu Divertis. Eram un fel de scenariști, inventam jocuri și evenimente și le  chiar puneam în practică. Inițiaserăm Cartea Recordurilor Stațiunii Costinești la care s-a prezentat multă lume cu tot felul de propuneri. Printre ei, un tînăr vînjos care ne-a spus că are cea mai neagră barbă. Așa era. A fost trecut în registru. Apoi a susținut că deține un alt record. Poate vorbi într-o limbă necunoscută nouă. Ce limbă? Limba armenească. L-am poftit la microfon unde a spus ceva , cîteva fraze, într-adevăr, într-o limbă necunoscută de noi. Și pentru ca plaja să nu rămînă ca noi, adică în ceață, l-am rugat să ne traducă. Era vorba despre un apel pentru amicul lui armean,de asemenea, de care se rătăcise și pe care îl chema, în zece minute, la Obelisc, să se regăsească. Tînărul se numea Varujan Vosganian, terminase matematica și a reușit să producă cel mai ciudat “record” al zilei! Am rîs împreună, acolo, sus pe acoperișul Radiovacanței Costinești  și l-am felicitat pentru modul ingenios în care a reușit să ajungă la microfon și să comunice un anunț strict personal! Era clar că un astfel de om va ajunge departe.