Marea îngrămădeală, aglomerația și timpul pierdut pe la secțiile de votare din străinătate pot fi  explicate prin aceea că voturile de aici ar fi majoritar anti-Ponta, așa că domnul Cornățean nu-și bate cuie-n talpă de unul singur. Dar mai e un factor obiectiv care a dus la aceasată situație: faptul că toți cei care votează în străinătate o fac pe liste speciale, nefiind în secțiile de votare de acasă, unde sînt trecuți pe lstele permanente. Din această cauză, fiecare votant din afara României trebuie să semneze o declarație pe propria răspundere că votează acolo și doar acolo, nu și în altă partde, adică în țară. În afara României, votarea s-a desfășurat cam așa: oamenii au stat la coadă să ia un imprimat de Declarație, apoi au stat undeva pe hol sau la măsuțe puse la dispozi’ie de organizatori, și au completat declarația. S-au prezentat cu ea la masa comisiei de votare, li s-a verificat identitatea și au fost trecuți pe listele de votare specuale. Au primit buletinul și ștampila și au votat. Marea întîrzîiere a fost provocată de această completare a Declarației pe proprie răspundere. Care nu e un imprimat înseriat sau cu regim special. E pur și simplu o declarație care ar putea fi făcută, la o adică, și de mînă. Soluția pe care o propun eu este de a veni cu declarațiile gata completate de acasă, mai puțin semnătura, care se va face în fața comsiei, în același timp cu verificarea identității votantului. Nu există nici un argument împotriva acestei soluții. V-o spun cu expereiența cuiva care a făcut și înregistrat  niște acte notariale la un consulat. Singurul lucru important este să semnezi declarația în fața comisiei (cum se face la notar pentru acte notariale). Dar asta nu înseamnă că nu poți veni cu ea de acasă, printată de pe internet. Restul, că trebuie să fie o declarație pe care o luați de la ambasadă sau consulat e UN ABUZ. Consultați orice jurist.

Așa s-ar evita, în turul doi, nervii și așteptarea penibilă pentru a-ți exercita un drept fundamental

 

UPDATE: MI-a dat Ponta dreptate! 🙁  după cum puteţi citi aici

 

 

foto rfi international

Era să fac o nedreptate uitînd de o altă “cea mai frumoasă femeie din lume” care, și ea, a împlinit 80 de ani (ca B.B) tot în septembrie, pe 20. Ce s-o fi petrecut în 1934 de s-au născut, în aceeași lună, la 8 zile diferență, două arhetipuri (zic eu) ale frumuseții feminine? Da, și Sophia Loren, și Brigitte Bardot au ajuns la “frumoasa vîrstă” de 80 de ani. Mulțumesc Le Figaro Magazine că mi-a adus aminte. Și Sophia Loren a fost considerată cea mai frumoasă femeie din lume, deși, la începuturile carierei se vorbea că are nasul prea lung și gura cam mare, cu buze prea cărnoase. Găsiți date despre marea actriță pe internet, nu vă voi plictis cu ele. Vreau să vorbesc despre o întîmplare preluată de revista franceză din cartea de amintiri Hier, aujourd’hui et demain, apărută în traducere la Flammarion. Înainte de asta, de reținut o mare diferență între Brigitte Bardot și Sofia Loren. În vreme ce prima a avut tot felul de aventuri și patru căsătorii, Sophia Loren a fost măritată, e drept, de două ori, însă cu același bărbat, Carlo Ponti. Prima căsătorie a celor doi, din 1957, nu a fost recunoscută pentru că divorțul lui Ponti de prima soție nu fusese pronunțat și recunoscut (opoziția bisericii catolice e încă eficientă în Italia). A doua oară, cei doi s-au recăsătorit în 1966, cu actele în regulă.(Deci fidelitatea poate trăi lîngă tine și dacă ești mega-vedetă!) Povestea pe care vreau să o evoc se petrece după o filmare pe care actrița a avut-o cu Cary Grant. la întoarcere, în avion, actrița îi spune soțului că actorul american s-a îndrăgostit de ea și i-a trimis zeci de buchete de trandafiri, dorind chiar să o ceară de nevastă. Reacția soțului a fost rapidă: o palmă dată în public, de față cu toți pasagerii avionului. Scandalos! am spune noi, catastrofal! ar spune feministele, un gest criminal! ar striga oengeurile corectitudinii politice. Împricinata pălmuită, însă, a scris în memorii ceva neașteptat: “În fine, primisem confirmarea pe care o așteptam de atîta timp: Carlo mă iubea!”

 

Am scris de cîteva ori în Academia Cațavencu despre Teodosie, fost Snagoveanul (născut Macedon Petrescu), despre apucăturile lui hrăpărețe și despre unele obiceiuri condamnate, formal, de BOR . Am primit, atunci, multe scrisori care confirmau informațiile. Aplecarea lui spre arginți necinstiți e cunoscută și structurilor bisericești, și mirenilor, și studenților. Însuși Teoctist, care a simțit că Teodosie Snagoveanu (pe atunci) îi vrea locul și forțează un post care să-l plaseze pe un traseu eligibil, a încercat să-l îndepărteze și să-l numească la Giurgiu, de unde nu mai putea avansa. O sursă foarte bine informată, chiar de la Patriarhie, mi-a spus că, înainte de se semna numirea, Patriarhul a primit un telefon de la un prieten al Snagoveanului (prieten care, de atunci, a executat deja, de două ori, penitență fără, însă, a se căi) în urma căruia Snagoveanul a devenit Tomitanul. În vremurile bune ale ziarului Cotidianul, George Lăcătuș a realizat o anchetă foarte reușită despre o mînăstire de la Vatra Dornei care îi aparține, pur și simplu, lui Teodosie Tomitanul și-l urmează, ca arondare, în toate funcțile.. Da, o mînăstire, practic, privată. Nu am primit vreun punct de vedere de la BOR după publicarea acelui articol în care, printre altele, se dovedea și un tip de evaziune fiscală în folosul “proprietarului”.

Am avut ocazia să discut cu un preot de foarte bună calitate din Dobrogea, chiar la cîteva zile după ce Teodosie e fost instalat în Arhiepiscopia Tomisului. I-am spus ce știu despre acesta și interlocutorul meu mi-a spus că nu crede asta, că îmi fac păcate vorbind așa despre un înalt prelat. După un an, întîlnindu-ne din nou, omul meu mi-a spus, cu groază, că e mai rău decît l-a descris eu, că apucăturile de care i-am vorbit se confirmă cu vîrf și îndesat.

Punerea sub acuzare de acum, pentru o șpagă de 850 de euro este un mizilic. Dacă preoții  care au fost constrînși să meargă cu plicuri la Tomitan (și nu numai ei) ar mărturisi toți, într-un acces de pocăință, cred că s-ar ajunge la sume colosale. Ca să nu mai vorbim de celelate apucături care, deși sînt permise în Europa, sînt condamnate, încă, de Biserică.

Sursa foto aici

Am scris, acum cîţiva ani, un text intitulat Blestemul poneiului roz, text macerat, pesemne, de stomacul uriaş al internetului. Nu-l mai găsesc. Era un text referitor laîntîmplarea cu poneiul roz de la ICR New York, pe care o puteţi afla aici . După acest scandal, s-a luat decizia să se alcătuiască o comisie senatorială specială care să analizeze implicaţiile bla bla. Comisia urma să cuprindă vreo şase sau şapte senatori care au fost desemnaţi de partide. Între timp Senatul şi-a încheiat mandatul şi nici unul din cei şase sau şapte senatori nu a mai intrat în Senat, deci comisia nu s-a mai alcătuit din lipsă de membri. Am numit asta Blestemul poneiului roz care, chiar dacă era mic, de îl ascundeai în pamă, a avut, s-a văzut, puteri mari de a zădărnicit ancheta şi a blocat nişte cariere de senatori. Astăzi am simţit cum poneiul roz a lovit din nou. De data asta în scormonitorul de rahat de la Antena 3, Andrei Bădin, cel care a declanşat scandalul cot la cot cu doi rataţi din diaspora românească de la NY. Deşi a încercat el să se vopsească în democrat, în băiat bun, cu emisiune combativă la B1 tv, poneiul roz nu l-a iertat şi a făcut să iasă la iveală caracterul de şantajist mărunt a lui Andrei Bădin.

Atenţie Mihai Gâdea, am impresia că nici tu nu scapi dacă te-a luat la ochi poneiul roz. Şi nici şeful şi creditorul tău, Varanul!

 ‘La Universitatea Yale, spre exemplu, la care am absolvit un masterat și un doctorat, 91% dintre studenți primesc o ofertă de muncă în primele 3 luni după absolvirea studiilor (ultima statistică 2013). Poate domnul Președinte Băsescu nu știe, dar Universitatea Yale a fost înființată în 1701, pe vremea reformei fiscale a lui Constantin Brâncoveanu, un domnitor care a înțeles importanța reducerii taxelor în Țara Românească, acum mai bine de 300 de ani. Astăzi, Traian Băsescu, președintele unei democrații moderne, membră a Uniunii Europene, nu-și poate asuma nici măcar rolul său instituțional” Ce are a face Yale cu Brîncoveanu, desigur, e mai greu de priceput. Citatul de mai sus este din gîndirea şi scrierea doamnei Ana Birchall, singura personă din lume care a reuşit ca, după un doctorat la Yale, să devină deputat PSD de Vaslui. Personajul Ana Birchall este unul foarte misterios (ca să fiu elegant), evoluţia sa în politica românească nu a fost scutită de picanterii. Şi cuvîntul picanterie e folosit elegant aici.

Alt citat “Domnul președinte s-a opus unei viziuni coerente privind un nou model economic-financiar-fiscal pe termen mediu și lung, îmbrățișând date incomplete și continuând să promoveze un model conflictual din punct de vedere social și auster din punct de vedere economic. Ambele modele promovate de președinte s-au dovedit a fi falimentare și au adus România într-o criză gravă, inclusiv a valorilor” Aici, cu criza valorilor sînt de acord. Asta a şi determinat-o pe doamna Birchall să schimbe biroul de avocatură din SUA, cu biroul de deputat de Vaslui. Dar viziunea coerentă din spusele doamnei Petrescu mie, unul, mi-a rămas total necunoscută. Şi nevăzută. Unde a fost coerenţa în bîlbîielile ministresei? Iar datele incomplete “îmbrăţişate” de preşedinte au venit chiar din partea Ioanei Petrescu!

Totuşi, să îţi faci doctoratul Yale şi la Harvard şi să te înregimentezi în PSD,  să-l legitimezi, prin asta, pe plagiatorul şef al partidului, asta chiar nu mai pot înţelege, dincolo de cancanuri, burse, nostalgii. Singura explicaţie e într-o spusă mai veche din umorul poporan : dacă-i ordin, cu plăcere!  Deci, doamnelor, e ordin?!

 

Sursa citatelor e aici. sursă foto aici

Povestea asta o știu cîțiva, nu sînt unicul ei depozitar. A circulat în epocă prin mediile ce țineau de media. Un bărbat căsătorit l-a rugat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai lui ceva în sensul următor: “Auzi, bagă-te pe nevastă-mea, dă-te la ea, eu vă prind și pot să am motiv de divorț. M-am săturat de ea”. Povestea spune că prietenul nu a așteptat mult, astfel încît soțul și-a prins soția cu el. A divorțat  repede. După care, supriză, prietenul s-a însurat cu recent divorțata. O poveste paralelă susține că, de fapt, această primă poveste a fost lansată chiar de soț, ca să iasă el bine, să nu afle lumea că nevasta pur și simplu l-a înșelat cu un bun prieten de-al său. Prima poveste e cinică, a doua e și cinică, și jenantă cît încape.

Cît de ticălos să fii să recurgi la astfel de metode? Pînă unde poți merge cu micimea sufletească? Cîtă nerușinare trebuie să existe în tine pentru a coborî în mocirla unui astfel de scenariu?

Nu vă spun numele celor din tripletă, mai ales că unul din ei nu mai trăiește. Ticălosul din poveste mai trăiește. Nu vă spun numele lui nici dacă-l exclude Crin curînd din partid! 🙂

Graficianul Eugen Mihăescu mi s-a părut un tip interesant cînd l-am cunoscut la New York. povestea cu haz cum a ajuns consilierul lui Iliescu, avea umor. Mai apoi, împreună cu colegii de la Academia Caţavencu l-am sprijinit pentru postul de ambasador al României la UNESCO. E un episod despre care nu vreau să spun mai mult.  Apoi, cînd Eugen Mihăescu a crezut că e om politic şi a intrat în PRM, lîngă Vadim, mi s-apărut că şi-a mai pierdut din umor. I-am citit cartea de memorii (Printre linii) , am regăsit umorul, dar am constatat că şi-a cam pierdut memoria. La fel se întîmplă şi-n fragmentul de mai jos, extras dintr-un interviu acordat ziarului Adevărul: “Visam de mult timp să ajung în America. Acum era momentul, deşi nu ştiam o boabă de engleză. Desenul este un limbaj pentru muţi. Mi-am pregătit vreo 10-15 desene. În general, m-am pregătit ca pentru o expediţie la Polul Nord. Odată ajuns în Manhattan, m-am oprit la “The New York Times” şi am avut grijă ca uşa batantă să nu mă arunce afară. Am intrat şi n-am mai ieşit pentru 25 de ani”. Aşadar, din acest fragment rezultă  că, neştiind limba, Eugen  Mihăescu a dat buzna peste redacţia NY Times cu 10 desene şi a ieşit peste 25 de ani. Ştiu, e o metaforă, între timp a mai ieşit din redacţie, s-a plimbat, şi-a cumpărat apartament, şi-a făcut atelier etc. Numai că nu de metaforă mă împiedic, ci de absenţa unui adevăr pe care-l ştiu cei din preajma lui Eugen Mihăescu. El a intrat la NYTimes ajutat, garantat şi prezentat redacţiei de un mare grafician al ziarului, emigrat şi el din România, Saul Steinberg, o adevărată instituţie. Care, cum spuneam, l-a ajutat să publice în paginile ziarului. Desigur, mare caracter, Eugen Mihăescu a ajuns, mai tîrziu, să-şi înjure binefăcătorul şi, iată, să-l şteargă cu buretele din biografia sa. Eugen  Mihăescu  nu suflă o vorbă despre cum a plecat de la NY Times, deşi trebuie să fie un episod la fel de interesant ca toată viaţa sa repovestită, acum, la senectute. Deşi este indecent să-ţi scrii memoriile dacă memoria îţi joacă feste. Sau de vină o fi caracterul?!

Într-o perioadă din viaţa mea de angajat al trustului Pro am făcut revista presei la emisiunea de dimineaţă, între şapte şi nouă. Moderaorii emisiunii erau Andrei Zaharescu şi Ioana Moldovan, eu aveam felia mea în emisiune. Într-una din acele dimineţi, după ce am trecut pe la  garderobă şi pe la machiaj, ajungînd în platou, am constatat că Andrei Zaharescu nu mai era acolo, locul lui fiind luat de Florian Petrică, fost, pînă atunci, prezentator de sport.  Am întrebat ce s-a întîmplat şi răspunsul sec a fost: “Andrei Zaharescu nu mai lucrează în trust”. De pe o zi pe alta, fără preaviz. Aveam să aflu explicaţia completă chiar în acea zi, pe holuri, acolo unde se spune adevărul în mai toate instituţiile româneşti.

O colegă de-a noastră care lucra şi ea la această emisiune s-a dus să facă un reportaj pe teme de sănătate la o clinică modernă, privată. La plecare, patronul (sau patroana) firmei a întrebat cît trebuie să plătească.  E ca data trecută? Nu costă nimic, a spus reporteriţa, iar interlocutorul său i-a dezvăluit că, la un reportaj precedent, făcut cu ceva timp în urmă, Andrei Zaharescu, autorul reportajului, a cerut nişte bani de publicitate. Pentru care a eliberat chitanţă. Colega a relatat întîmplarea la conducerea Pro Tv şi povestea a ajuns la Adrian Sârbu. Chitanţa ruptă de Zaharescu nu avea nici o legătură cu trustul, banii i-au mers lui direct în buzunar. O minimă anchetă a dezvăluit că acel caz nu a fost singular. Zaharescu a fost chemat de Sârbu şi dat afară, cu menţiunea că nu-i permite să se angajeze doi ani la nici o televiziune. Declaraţia lui Zaharescu despre faptele sale este, se spune, într-un sertar al lui Adrian Sârbu. Care nu a chemat poliţia sau procuratura pentru că nu voia o asemenea lovitură de imagine pentru televiziunea sa.

Cariera lui Zaharescu nu s-a oprit în acest moment cu iz penal. A continuat, glorioasă, la Antene. Apoi la Guvern. Dacă a ştiut povestea, Ponta e de condamnat pentru selecţia purtătorului de cuvînt.  Dacă nu a ştiut-o, e vinovat că nu are consilieri buni şi nici un bun serviciu de resurse umane.

Acum Andrei Zaharescu merge la Cape Town. Sper  ca, pentru imaginea României, să lase chitanţierul cel fals acasă.

 

Am citit acum un an, mi se pare, în presa franceză,  un articol despre isprăvile unui “resortisant român”. povestea, pe scurt, e următoarea: o tînără franţuzoaică iese de la discotecă şi constată că nu mai are baterie la telefon să cheme un taxi. Cum nu avea foarte mult pînă acasă, porneşte pe jos şi trece inevitabil pe lîngă adăpostul improvizat al “resortisantului”. Care o atacă şi vrea s-o jefuiască. Tînăra nu se lasă, dar băiatul îi trage una de cade jos. O jefuieşte şi, după aceea, că tot pornise deranjul, o violează. Sigur, nu a fost  nici o problemă să fie prins de poliţie şi să ajungă la tribunal. Şi aici vine partea care m-a şocat: avocatul tîlharului spune, în pledoarie, că da, tîlhăria e evidentă, dar violul nu a fost în intenţia băratului, a fost vorba de “viol de oportunitate”. Adică, dacă tot  căzuse fata pe jos şi nu se mai putea apăra, violul a venit aşa, ca o realizare suplimentară, ca valorificarea unei oportunităţi. Iscusit avocat, greţoasă apărare!

În România, în Bucureşti, o tînără jurnalistă este luată cu japca de pe stradă şi violată într-un loc public, după ce trecători indiferenţi au profitat de oportunitatea de a nu face nimic. Trec peste faptul că românul e viteaz în grup şi doar în lupta cu jandarmii şi cu inamicii nevăzuţi sau absenţi din peisaj. Curajul e o monedă de folosit doarîn jocurile cu mize naţionale. O sărmană fată violată nu merită deranjul. Ziceam că trec peste asta şi vă semnalez ceva mai îngrozitor. Am citit la comentariile de pe pagina unui cotidian replica unui cetăţean care spunea că a citit el nu ştiu unde că violatorul şi violata se cunoşteau. Deci, nu ar cam fi viol. Viol era, în mintea creaţă a respectivului, doar atunci cînd bărbatul e un necunoscut. Serios? Deci dacă vezi o persoană pe care o cunoşti ai dreptul să o tîrăşti cu un cuţit în primul tufiş şi să o violezi? Ciudată gîndire. dar ce mă mir, oricînd ar putea apărea o pancartă pe care să scrie :”violul nu ucide. mai ales dacă persoanele se cunosc!”

 

Am tot auzit în zilele astea soluţia miraculoasă a salvării Roşiei Montane: introducerea ei în patrimoniu UNESCO. Demonstranţii au cerut asta  autorităţilor române. Ca şi cum Guvernul sau Parlamentul pot introduce măcar un kilometru de galerie romană în sus-numitul patrimoniu. Sau ca şi cum UNESCO ar fi un fel de Spiru Haret unde se intră cu taxă. Sigur, dacă am face un test, puţini din cei care au ieşit (şi puţini din cei care nu au ieşit) ştiu exact cîte obiective culturale are România în Patrimoniul UNESCO. Sibiul e? Nu e! Biserica Neagră din Braşov e? NU e. Adamclisi e? Nu e! Cula oltenească e? Nu e! Atunci ce e în acest Patrimoniu? Păi, iată lista celor 7 (şapte) obiective culturale mari şi late pe care le are România în patrimoniul mondial UNESCO. Atît şi nimic mai mult. Pentru că accesul în această listă se face respectînd criterii şi proceduri, îndeplinind nişte cerinţe. Mai mult, UNESCO se axează, acum, pe introducerea în Patrimoniul Universal a unor site-uri şi obiective din ţări sărace, în care standardele de păstrare atentează la existenţa acestor obiective.

Nu e destul să iasă Remus Cernea şi Claudiu Crăciun la Universitate, nu e destul nici dacă se leagă cu lanţuri de gardul UESCO din Paris. Nu, Roşia Montană nu se califică, e neinteresantă pentru a intra în acest club select al obiectivelor culturale mondiale. Geaba a încercat Daniel Barbu de curînd să spună că poate în zece ani ar putea intra.  A împins termenul mult în afara mandatului său de ministru al Culturii ca să nu-l tragă nimeni de mînecă.

Nu, Roşia Montană nu poate intra în patrimoniul UNESCO. Nici măcar pe lista unor atracţii turistice obişnuite. pentru că e greu să găseşti turişti care să vrea neapărat să vadă locuri triste şi sărace. Acum că se opreşte proiectul, vă propun să discutăm peste cinci ani şi să vedem cîţi dintre cei care au cerut dezvoltarea turismului în acea zonă au fost măcar o dată în vizită la Roşia Montană..

UPDATE: Ca să mă feresc de o posibilă demascare din partea unora sau altora, da, recunosc, îm fost plătit de UNESCO. În 1990, am fost unul din cei trei scriitori români care au primit o bursă UNESCO acordată în colaborare cu Société des Gens de Lettres, în valoare de 10.000 de franci. Normal, de aia le iau apărarea!