Nu am văzut interviul, dar am citit fragmente din declarațiile făcute, recent, de Dinu Patriciu. Trist, dar “Sic transit gloria mundi”. Cel mai bogat român, la un moment dat, își poate cîștiga un binemeritat loc în topul celor mai de compătimit români. Patriciu a pierdut cam tot. Dar a pierdut pe barba sa. Dovadă că s-a priceput să facă primii bani (deh, afaceri cu statul cînd sînt ai tăi la putere s-au mai văzut!), dar nu s-a priceput să-i plaseze. Ideea cu magazinele mic.ro mi s-a părut tîmpită din start. Unii prieteni ai mei au văzut ceva tare în asta, sursă permanentă de cash etc. De atunci mi s-a părut că planul de afaceri respectiv este a unui buticar din 90 care importa bere la cutie aproape expirată. Un plan care s-a dovedit găunos. Au rămas fără slujbă niște mii de oameni după eșecul ăsta, başca nişte buticuri cinstite, de cartier, închise din cauza concurenţei microsiene. Imobiliarele, iarăși, o idee născută moartă.  Să nu mai vorbim de presă, unde Patriciu a dat cu oiștea-a numită Peter Imre în gardul de la Casa Presei. Ei, și aici au rămas fără slujbe niște oameni (de la edițiile locale și internaționale care s-au închis încă pe vremea lui). Ar mai fi în pomelnic Fundația Dinu Patriciu care a lăsat fără bursele promise sute de tineri. Eșecurile lui Dinu Patriciu pot fi un cîștig pentru cei care vor să facă afaceri. Le va arăta cum nu se fac.

În materie de viață politică, putem să-i mulțumim lui Patriciu pentru “implementarea” lui Crin Antonescu, al cărui susținător a fost de la început. S-a fript și la acest capitol.

În rest, să-ți trăiască ficatul nou, să-ți fie de bine, Dinu Patriciu

Din surse perezente la Salonul de Carte de la Paris am aflat că, în perindările lor pe la microfonul standului României, mai toți scriitorii români l-au evocat pe “prietenul Cioran”. L-au citit, nu l-au citit, s-au simțit apropiați de ce a spus el sau nu, asta nu mai contează, esențial este să te bați cu el pe burtă. Trebuie să vadă francezii că Cioran e “unul dintre noi”. Unul care a părăsit Coasta Boacii și s-a încăpățînat să locuiască într-o mansardă la Paris. Toți puteam să o facem, vezi Doamne, dar noi l-am lăsat numai pe Cioran să plece. Noi, cei rămași atunci (și prezenți acum, desigur!) sîntem la fel de buni, grăbiți-vă francezi să ne citiți.( Sigur, la Standul României majoritatea vizitatorilor era alcătuită din români stabiliți în Franța, așa că efectul nu este cel scontat). E îndeajuns că Cioran a fost român pentru ca și noi, care sîntem tot români, să fim Ciorani, ca-ntr-un fel de silogism second-hand.

În vremea asta,la Rășinari, în fața a ceea ce a fost casa familiei Cioran, se află un bust jenant, o caricatură, mai degrabă, a lui Emil Cioran, ceva penibil. Atît merită Cioran de la noi cînd sîntem în țară. Cînd ieșim pe la Paris, desigur, se schimbă situația, vorbim de “prietenul Cioran”. Pentru că, altfel, “A qui bon quitter Coasta Boacii?”

sursă foto aici

Doamna Elena Gorunescu, autoare de zeci de dictionare româno-franceze și franco-române nu a fost niciodată în Franța. Nu a fost invitată nici acum, deși, probabil, la standul României, la actualul Salon du Livre, s-au expus și cîteva dicționare de-ale ei. În schimb a fost prezent, în delegația oficială, Andrei Zaharescu, renumit cititor de prompter.

Astăzi am intrat pentru prima dată pe Blogul lui Ponta pentru a citi notiţele lui despre salonul de Carte de la Paris.  Ei, nu sînt cuvintele lui, el doar preia cu copy-paste din declaraţiile Ambasadorului Republicii Franceze, în România, domnul Philippe Gustin. Care ar fi declarat următoarele, pentru RFI (preiau şi eu , sub rezerva că nu l-am verificat pe Ponta pentru exactitatea transcrierii! ): “Eu sunt mai atent si am mai mult respect pentru interesul general pentru ca, printr-o luare de pozitie oarecare, sa fac publicitate absentilor. Prin definitie, absentii gresesc intotdeauna. Nu voi spune mai mult, eu unul ma bucur ca marea majoritate a autorilor au acceptat. Reamintesc ca invitatia pentru acesti autori a venit din partea Frantei. Deci cu atat mai rau pentru cei care au refuzat, iar eu nu vreau sa le fac publicitate”. În primul rînd, cu tot respectul, vreau să rectific ceva din spusele domnului Ambasador. Da, Franţa a invitat nişte scriitori, a existat o listă de invitaţi oficiali ai Salonului. Cei care au refuzat erau pe această listă. Dar a mai existat cel puţin încă o listă, de invitaţi ai lui Marga, o serie de scritori printre care se găsesc şi nişte turnători dovediţi. Asta ca să respectăm adevărul.

Acum vin la motivul pentru care am scris această postare. Ponta e de acord cu E.S. domnul Ambasador cum că trebuie să schimbăm imaginea României. Îi atrag atenţia premierului că prin plagiate nu se poate schimba imaginea în bine, oricîte comisii l-ar albi în ţară. Şi b) dacă absenţii greşesc, Ponta, care nu a fost prezent, deşi anunţase că va fi, ce face?

Nu știu alții cum sînt, vorba lui Creangă, dar eu,  cînd văd ce puțin durează la noi formatele de televiziune care în alte țări sînt longevive, chiar mă întreb dacă telespectatorul român e mai pretențios decît telespectaorii europeni. De pildă, decît cei francezi.  Iau un exemplu simplu, un concurs Questions pour un champion care se difuzează din 7 noiembrie 1988, zi de zi, mai puțin duminica, de la orele 17.55, pe France 3. În România a putut fi văzut pe vremea cînd se prindea TV5 (nu știu dacă acum mai e în oferte). E vorba de un concurs de cultură generală prezentat de Julien Lepers. Nu are asistente, nu-și arată nimeni cracii și țîțele pe lîngă el ca să țină telespectatorul captiv. E un concurs cu întrebări și răspunsuri.Alt exemplu.  Pe TF1 rulează, tot zilnic, din 2006, doar, un alt joc tv de cultură generală, Toute le monde veut prendre sa place. Tot așa, un prezentator, Nagui, fără asistente, doar cu umor, bună dispoziție. Întrebări de cultură generală și muzică. Alte emisiuni: Fort Boyard durează din 1990.Prețul corect (Le Juste Prix) care a fost și la noi vreo doi ani, aici merge din 1988, e drept, cu o întrerupere și reluat din 2006. Sînt emisiuni care fac rating , au fani, se înghesuie lumea să participe.

Vorbim de emisiuni care nu dau apartamente sau mașini (cu excepția Pretului corect). Cîștigurile sînt modice. Cultura generală face rating în Franța. În România e jale din acest punct de vedere. Astfel de emisuni nu prind. Formatele, chiar cele mai spectaculoase, se sting repede, așa că nu mă mir de inapetența pentru cele de cunoștințe de cultură generală. Oare sînt prea banale pentru telespectatorul român? Îl plictisesc întrebările la care știe răspunsul? Sau, dimpotrivă?

Mă tem că, dacă ar fi vorba să fim primiți într-un ipotetic spațiu Schengen al culturii generale, nu prea am avea argumente pe la televiziunile noastre.

Regimul vedetarian este cam așa: presa (y compris televiziunea) fabrică false vedete pentru a putea, imediat după, să producă false știri despre ele. Recent am citit extraordinara știre Celebrul doctor Nicolae Bacalbaşa şi-a dezvăluit şi o altă latură a lui: cea de cinefil. El a mărturisit că nu ratează nici un episod din serialul “Suleyman Magnificul”. Dacă ați lipsit o vreme din România și citiți despre “celebrul doctor” vă imaginați că e vorba despre cine știe ce mare șef de școală de medicină, de un doctor celebru pentru operațiile complicate, pentru contribuția sa importantă la medicină. În cazul nostru nu e așa. Celebrul doctor Nicolae Bacalbașa este purtător de cuvînt al spitalului din Galați și este cunoscut pentru aparițiile sale în jurnalele cu crime și cafteli, unde descrie accidentele cu un fel de sadism în privire. Nu știu nimic despre mari realizări ale doctorului Bacalbașa, poate are, dar presa e discretă la acest capitol. Bun, deci ne-am lămurit cum e cu celebrul doctor. Acum să vedem știrea. E vreo premieră medicală? Vreun act de eroism? Vreo miraculoasă salvare de vieți omenești?Nu. Celebrului doctor Bacalbașa îi place un serial tv și nu a pierdut nici un episod. ba, mai mult, mai senzațional, are și o cadînă preferată în acel serial. Îero relevanță. Nimic despre nimic, dar fără talentul; lui Seinfeld.

Sigur, putea fi și mai tare știrea asta care să arate așa: “Ce-ți mai plac cadînele, celebrule  doctor Bacalbașa.” Încă nu s-a ajuns aici, dar nu e timpul pierdut…

Totuși, cea mai tare știre din presa ultimilor ani este aceea în care Romică Țociu a fost văzut bînd o cola la o terasă la mare. Cu poză! Poate că mă ambalez degeaba și, de fapt, ăsta e trendul în presa română, trend stabilit la școala de jurnaliști de profesori ca acesta .

 

Am observat că în cîteva locuri, de pildă, aici, Ion Iliescu, fostul președinte al României, este denumit dr. ing. Ceea ce înseamnă că domnul  inginer Ion Iliescu ar avea un doctorat. Mărturisesc, mi-am pierdut cîteva minute încercînd să dau de acest doctorat. Am apelat la persoane foarte informate. Nimeni nu știe nimic despre unde, cînd, cu ce lucrare a devenit Ion Iliescu doctor. Ceea ce e grav. Pe de o parte, dacă e doctor, e grav  că această informație care trebuie să fie publică a fost ascunsă pînă acum. Normal ar fi să știm cîteva date despre teza de doctorat, despre comisie, despre locul de susținere. Aceste date nu există pe internet. Nici  în cv-ul lui Ion Iliescu nu e trecut acest titlu. Dacă e doctor și nu a furnizat aceste informații înseamnă fie că e rușine de ce doctorat are, fie îi e frigă să nu i se descopere și lui un plagiat. Dacă nu este doctor, atunci permisiunea de a fi prezentat ca doctor acordată unei instituții (cam de doi lei, după părerea mea, AOSR) ține de impostură. E jenant să se dea doctor fără să fie. Ajungem la masteratele din Catania.

Pun în dezbaterea publică acest subiect. Ion Iliescu este obligat să se pronunțe de urgență și să aducă lămuririle necesare.

Andrei Marga nu s-a lăsat și, pînă la urmă, a redevenit ministru. S-a zbătut, a tras sfori, a deschis uși, a dat telefoane. Și, finalmente,  a învins sistemul pus pe austeritate. Acum e ministru. Cu un salariu corespunzător, se înțelege. Pe ce portofoliu? Pe portofoliul Culturii, că doar conduce ICR. Și nu doar pe portofoliul Culturii Externe, cum ar veni, adică a culturii de Export, ci și pe cel al culturii interne, că și-a făcut ICR-uri și în țară.Așadar cultura este condusă, de acum, de doi miniștri, adică de tandemul Marga Barbu.

Vă rog să faceți un exercițiu și să vă imaginați ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi făcut Patapievici așa ceva, dacă ar fi cerut el upgradarea la postul de ministru de la cel de secretar de stat, cu care era asimilat președintele ICR. Ați auzit vreo dezbatere pe tema asta? Îl contestă cineva pe Marga? Îi cere cineva socoteală?

Hai, somn ușor România!