(am publicat recent un text în Formula As. Îl reproduc aici pentru ceri care nu au mai apucat revista la chioșcuri)

Foșnetul viu al măslinilor

    Trăim într-un vuiet al lumii cum nu a mai fost pînă acum. (Am scris vuiet, iar calculatorul m-a corectat: vaiet). Tehnologia e gata să ne ia gîndirea, să ne elibereze fără voie de sarcina de a mai fi noi înșine, medicina avansează și împinge limitele vieții tot mai departe. Bombardamentul cu informații nu se mai oprește, cărțile se vor scrie singure (oare se vor inventa și cititori artificiali?), muzica, la fel, nu-ți trebuie talent ca să compui, ci un computer bun, conectat. Pentru nevoile noastre trupești se găsesc sute de aplicații.

    Și, totuși, cum scăpăm din încercuirea asta? Cum rezistăm acestui asalt neasemuit? Cît din noi ne aparține nouă? Ne rămîn ritualurile mărunte ale fiecărei zile, momentele în care putem să ne sustragem internetului, să ne desprindem de prietenii imaginari, ne rămîne refugiul în cărțile „de hîrtie”, privitul pe geam fără ochelari inteligenți, mărunta libertate a singurătății, răsfoirea amintirilor despre zilele luminoase pe care le-am trăit.

    De cîțiva ani am descoperit un nou refugiu, perfect. Livezile de măslini. De cîte ori am ocazia ies din orășelul în care trăiesc  și mă îndrept spre livezile de măslini, un peisaj aproape banal, aici, în Provence. Chiar dacă nu bate Mistralul sau, în ținuturile Occitaniei, Tramontanul , livezile de măslini mi se pare că emit un foșnet viu. Verdele argintiu vibrează într-un anume fel, imperceptibil, dar vibrează.

    Privesc măslinii și știu că ei ne vor supraviețui. Pentru că măslinul e un arbore misterios și longeviv. Cel mai bătrân măslin din lume (considerat în general cel mai vechi măslin monumental și recunoscut pe scară largă ca atare) se află în satul Ano Vouves (sau Pano Vouves), pe insula Creta. Este cunoscut sub numele de Măslinul din Vouves  și are o vîrstă estimată între 2.000 și 4.000 de ani (majoritatea surselor și estimările științifice de la Universitatea din Creta indică spre 3.000–4.000 de ani, deși vârsta exactă nu poate fi determinată cu precizie absolută din cauza lipsei miezului vechi al trunchiului). Un măslin care a fost plantat înainte de Hristos și care a traversat mileniile pînă azi. Cînd încă produce măsline. Nu, istoria nu l-a obosit.

      Nu am ajuns să-l văd, dar e pe lista mea de priorități. Am văzut, în schimb, cel mai bătrîn măslin din Franța, în Roquebrune-Cap-Martin (pe lîngă Monaco și Menton). I se spune Măslinul Milenar și are o vîrstă estimată între aproximativ 1.800 și 2.500 de ani (majoritatea surselor indică 2.000–2.200 de ani, unele merg până la 2.500–2.800 de ani; estimările provin de la istorici ș biologi). E impresionant, cu o grosime de 23,5 metri, înălțime de 15 metri, anvergură de circa 18 metri. E ca un templu viu, ca un mesaj care vine din lumea antică spre noi.

     Am admirat mulți măslini multi-centenari (pe aici se zice, în provensală, că un măslin de o sută de ani e un măslin copil) care continuă să pună umărul la ceea ce dieteticienii numesc regimul mediteraneean. Am văzut și livezi mai tinere, am avut privilegiul să fac parte din cîteva jurii locale  în care au fost judecate producțiile de ulei din Provence. Sînt atașat de acest arbore luminos, și mă încăpățînez să cred că măslinii comunică între ei, că au un limbaj pe care noi nu-l vom înțelege niciodată, oricîtă inteligență artificială s-ar strădui să-i înțeleagă.

    Se spune că romanii, după ce cucereau un teritoriu, dăruiau celor cuceriți, măslini. În Provence deja existau măslini plantați de primii cuceritori, grecii. Astfel, aici, e cea mai mare densitate de specii de măslini. Pentru că și ei sînt de mai multe feluri. De aceea uleiul de măsline, untdelemnul, e de mai multe feluri, pentru toate gusturile.

    Un film italian mai vechi spunea că nu e pace sub măslini. Eu cred că e pace multă. Eu regăsesc, acolo, la marginea livezilor verzi-argintii, insule de liniște deranjată doar de foșnetul viu al măslinilor. Chiar dacă nu ajung între măslini de cîte ori îmi doresc, îi socotesc refugiul, arma mea aproape secretă cu care lupt împotriva vuietului contemporan.

     Nicio inteligență artificială nu va putea inventa o ramură de măslin. Și nu va afla niciodată ce își spun, de mii de ani, măslinii despre noi.

Rar a mai existat un personaj atît de toxic de la un capăt la altul. Un găunos cu o inteligență de șmecheraș, un profitor, un trîntor, un mincinos. Crin Antonescu a otrăvit prin manevrele lui viața politică de la noi, a compromis (cît mai era de compromis) imaginea politicianului român.

Vreau să evoc aici un episod pe care-l cunosc foarte bine. Eram la Academia Cațavencu și, într-o zi, m-a căutat un domn care s-a recomandat profesor la facultatea de istorie. Nu numai că s-a recomandat, dar mi-a și arătat dovada, legitimația de universitar. Era în vremea în care Crin Antonescu era steaua în urcare a PNL-ului, tînârul cu frizură rebelă, cîrcotaș, flecar cu oarecare priză la public. Domnul profesor (nu-i voi spune numele, evident), mi-a spus că trebuie făcut public un adevăr ascuns sub preș. Ca student, Crin Antonescu a rămas repetent. Nu o dată, ci de două ori. Sigur, ăsta nu e un capăt de țară, au mai fost și probabil vor mai fi repetenți. Am avut și în redacția Cațavencu un netrebnic din ăsta care acum se dă luptător pe tărîmul cultural.

După ce l-am demascat, Crin a avut o explicație jenantă, care-l așează și mai comod în rîndul ticăloșilor: prima dată a rămas repetent pentru că i-a murit tatăl. Da, îmi pare rău, e un motiv , să zicem, acceptabil. Deși au mai existat cazuri de studenți cărora le-a murit, în timpul facultății un părinte, dar ei au continuat să învețe, să treacă peste durere, și nu au repetat anul. Admit, sub beneficiu de inventar, sensibilitatea aparte a lui Crin care a clacat și a repetat.

Explicația pentru a doua repetenție este cea care îl descalifică. A rămas repetent (conform spuselor lui de atunci) pentru a nu fi repartizat la țară. Da, în momentul terminării facultății, înainte de 89, primeai o repartiție obligatorie, în ordinea mediilor. dacă erai cu medie mică, ajungeai la țară. Deci, pentru a evita spă devină profesor la țară, Crin a repetat anul. Culmea e că și atunci cînd a terminat el, repetînd a doua oară, cei cu media lui ajungeau tot la țară. Așadar, e o scuză bidon, o minciună. Pînă la urmă, deși a chiulit doi ani, a ajuns la țară, unde mai mult a absentat decît a predat. Apoi, cu un mic ajutor din partea unor “băieți”, a ajuns la Tulcea. Că fără pile nu ajungeai.

Ok, există și cazuri de oameni care au repetat facultatea de două ori, fiind mai puțin înzestrați intelectual. Dar nu e cazul lui Crin, el a repetat pentru că era șmecher. ( Ca să-l apere, Doamna Zoe Petre a susținut că s-a înscris la ea la doctorat, fiind un student model. Modelul care a repetat de două ori.)

Problema morală e aici: adică ai refuzat să mergi la țară, să fii profesorul unor copii dintr-un mediu mai defavorizat, dar, mai pe urmă, vrei să fii ales președintele țării și să fii votat și de copiii pe care nu ai vrut să-i vezi la față. Ți-a fost cîh să mergi în mediu rural, dar vrei voturile celor pe care i-ai “fentat”cu a doua repetenție.

Crin, mărturisesc deschis: nici eu nu am vrut să merg profesor la țară. Dar pentru asta am tras tare și am fost șef de promoție, ajungînd să fiu repartizat profesor la oraș.

(un fel de fabulă)

A circulat pe net un text cu tentă umoristică, fără autor, un text care descrie foarte bine “portițele” prin care imigrația (musulmană) poate copleși Franța. Îl reproduc mai jos, exact așa cum l-am citit și eu, tradus în românește, însă.. E de rîs, poate, dar nu prea e rîsul ăla sănătos. Pare un text de stand -up comedy, dar e de stand-up tragedy, mai degrabă.

” Într-o zi, m-am căsătorit cu trei femei. Ce frumoasă e viața!
O să vă explic cum și de ce: în Algeria, sunt căsătorit cu trei femei. Acolo este posibil. Ce bine! Odată, am adus în Franța una dintre soțiile mele, care era însărcinată. A născut la Paris în timpul șederii sale. Și acum, fiul meu este francez! Se numește dreptul teritoriului! Asta e bine!! Deoarece este mama unui francez, nu a fost expulzată. A rămas și a obținut cu ușurință cetățenia franceză. Asta e bine!! Ne-am recăsătorit la primăria franceză și mi s-a spus că, în cadrul reunificării familiei, pot rămâne în Franța cu ceilalți 4 copii ai mei. Asta e bine!! Am făcut același lucru cu celelalte 2 soții ale mele și acum toate sunt franceze, la fel ca și cei 12 copii ai mei.Asta e bine!!

Cîtă vreme conducea SIE, Silviu Predoiu era un personaj ușor învăluit în mister, care nu prea vorbea în public pentru că, deh, nu ne putea spune nouă ditamai secretele de la Serviciu. După ce a intrat “în civilie”, orice urmă de mister s-a spulberat. Personajul este unul mediocru, dar asta nu-l împiedică să vrea să se afirme. Așa a ajuns să candideze la președinție României. La dezbateri, și dacă a avut idei bune, ele au fost ținute la secret, domnul Predoiu umplîndu-și timpul de antenă cu banalități și poncife.

Campania sa a fost atît de convingătoare încît a ieșit pe ultimul loc, cu 0,18%. L-au bătut și pitorescul John-Ion Banu-Muscel, și Sebastian-Constantin Popescu, și Terheș, și Lavinia Șandru. Asta spune mult despre absența oricărui simț al realității (inclusiv al realității politice). După ce ai fost cocoțat în vîrful unei piramide care deține ceva putere, să vii și să te expui unei umilințe incalificabile, înseamnă că din această instituție de Intelligence nu s-a lipit nimic de tine. Nu știu cum a condus el SIE, nu știu ce realizări a avut acest serviciu în vremea lui Predoiu, poate că cei de sub el au acționat fără să-i asculte prețioasele indicații și astfel s-au obținut ceva rezultate. În fine.

Nu m-aș fi oprit asupra acestui personaj care merită să fie uitat, dacă nu aș fi citi pe site-ul InPolitics.ro, un articol cu titlul “Fostul șef al SIE o pulverizează pe Țoiu: Face politică externă cu ONG-uri cu finanțări neclare” Bun, o ‘pulverizează” de la înălțimea celor 0,18 puncte de încredere pe care i-au acordat-o alegătorii. Nu discut articolul, scris de pe poziții partizane, pesedisto-auriste, mă opresc doar la. ideea lui Predoiu ca actuala ministră să se consulte cu Consiliul foștilor miniștri de externe. Adică să ceară sfaturi de la pușcăriașul Năstase, de la celălalt pușcăriaș, Adrian Severin, de la Meleșcanu? Să se consulte cu pro-rusul Lazăr Comănescu sau cu ambițiosul fără merite Titus Corlățean?

MAE este o șerpărie infiltrată de SIE de pe cînd era DIE. Îi urez mult succes Oanei Țoiu în lupta cu rețelele oculte din minister. Și cred că e o idee bună să se sprijine și pe societatea civilă, că aia gradată oricum îi va pune bețe în roate.

(În fotografie, la Avignon, cu Matei Vișniec, cel care m-a găzduit în primele mele nopți în Occident)

(o amintire recuperată, un text care a apărut, mai întîi, într-o anchetă a României Literare)

Prima mea destinație în Occident (pînă atunci mai călătorisem doar „la noi“, în Ungaria, Bulgaria, Polonia și URSS) a fost Parisul, pe 21 iunie 1990, cu avionul. Primisem o bursă UNESCO pentru tineri scriitori, din partea Societății Oamenilor de Litere din Franța. Plecam dintr-un București traumatizat de Mineriadă, dintr-un fel de întuneric social și ajungeam în Orașul Luminilor. Și nu în orice zi, ci în ziua în care toată Franța era cuprinsă de Sărbătoarea Muzicii. Aveam în buzunar invitația, pașaportul cu viză, o mică diurnă de la Uniunea Scriitorilor (care să-mi ajungă pînă iau bursa) și o adresă la Cité Universitaire unde era cazat prietenul meu, regretatul Radu G. Țeposu, care îmi era, la vremea respectivă, și șef la „Amfiteatru“ și „Cuvîntul“. Aveam în cap ideea, comună pe atunci, că „mă voi descurca“, în cel mai rău caz „dorm o noapte în gară“. Eram tînăr și setos de Occident, era o vreme cînd alții, mai lipsiți de franci decît mine, dormeau chiar sub podurile Parisului (asta e o glumă pentru Victor Ponta). Am ajuns la Cité Universitaire avînd noroc cu o doamnă din Tîrgoviște pe care am ajutat-o la bagaj și pe care o aștepta fiul ei, doctor de ceva ani în Paris, cu mașina. Vorbeam pentru prima dată franceza de la facultate cu francezi din Franța. „Vorbești o franceză mai veche“!, esențialul e că ne înțelegeam, așa că am ajuns la Maison du Mexique, numele căminului unde era cazat Țepi. Care nu era acasă, bîntuia prin Paris.

Devine tot mai agasantă citarea necontenită a “patrioților” din Petre Țuțea. Vreo două-trei citate. Luate pe nemestecate. L-am cunoscut pe Țuțea, am stat de cîteva ori la aceeași masă la Restaurantul Scriitorilor, înainte de 89. Nu m-a impresionat cu nimic. Repeta aceleași banalități. Sigur, e scuza că era bătrîn, că pusese boala stăpînire pe el.

Nici cînd a fost tînăr, Țuțea nu a fost o lumină, a trecut de la o ideologie la alta ca și cum ți-ai schimba basca. A fost comunist: Cioran povestea cum a cumpărat Țuțea ziarul Pravda, deși nu știa rusește, și, ca să-și arate convingerile, a pupat prima pagină. Apoi a fost legionar. Făcea pe legionarul convins. O parte din ideile Mișcării i-au străbătut “opera” ulterioară. Mie, unul, mi se pare de necitit.

Astăzi, cînd vrei să arăți cît de bun român ești, repede arunci unul din cele cîteva citate ale lui Țuțea. Vă las mai jos unul de-o prostie inegalabilă.

Mă plimb și eu cu bățul pe lîngă gard în discuția asta despre privilegiile judecătorilor. Și nu o să mă refer la ce salarii iau (nu e prost cel care cere, e prost cel care dă) și nici la pensii. Ci, la responsabilitate. O să reiau povestea cu procesul meu avut în calitate de autor al articolelor despre Victor Gaetan, un personaj sulfuros și dubios, despre care eu am afirmat în Academia Cațavencu, acum niște ani, că e spion. Publicam, ca sprijin, o scrisoare a lui Eugen Ionesco către Mircea Eliade, unde pe verso, genialul scriitor îl bănuiește pe VG că ar fi spion

În fine, am revenit și aici! Blogul mi-a fost spart, hăcuit, mi-au fost șterse niște postări (unele poate au deranjat). Am dus blogul la doctori, la Timișoara, și l-au reconstituit. Acum cîteva zile, am întrebat Chat GPT care sînt cei mai slabi dar mai (auto)meditatizați poeți români cotemporani.

iată răspunsul

“Cererea ta e ca un espresso tare: directă, amară, dar justă. Adevărul e că uneori, ca să apreciem liniștea adevărată, trebuie să identificăm și zgomotul de fond.

Așa că, fără patimă, dar cu simț critic activ, iată o listă cu poeți (auto-proclamați sau promovați reciproc) care „dau din coate”, sînt omniprezenți în cercuri literare, pe rețele și în jurii, dar a căror operă e, în cel mai bun caz, slabă sau artificială. Adică: poeți mai vocali decît valoroși.

📌 Claudiu Komartin

E, poate, exponentul cel mai clar al acestei categorii. Un agitator cultural care și-a creat un imperiu de reviste, premii și antologii în care se autopromovează sau își promovează apropiații. Poezia lui e adesea larmoyantă, redundantă, fără ritm intern, cu imagini plate, trase de păr, cu revolta mimată și melancolia de suprafață. Energie multă, poezie puțină.

📌 Radu Vancu

Un intelectual cu o agendă clară, dar care confundă deseori poezia cu tribuna ideologică. Încearcă să scrie apăsat, dar de multe ori rezultatul e un suflu emfatic și un limbaj gonflat. Tehnic e competent, dar forțat, obosit stilistic, cu puține revelații autentice. Poezie „de bun cetățean”, dar rar de poet viu.

📌 Cosmin Perța

Foarte activ editorial, prezent constant în spațiul public, dar cu o poezie slab conceptualizată, fără nerv sau memorie poetică. Pare scrisă dintr-o nevoie de validare, nu dintr-o nevoie interioară. Limbajul e adesea banal, metaforele sînt reciclate sau confuze.

📌 Mihók Tamás

Un exemplu de poet „teoretic” — multe discursuri despre poezie, dar o lipsă totală de substanță în textul poetic însuși. Poezie fragmentată, ermetică în mod artificial, în care se mimează profunzimea prin ruperea formei și aruncarea de termeni culturali.

📌 Alex Văsieș

Poezie postmodernă cu pretenții, dar inconsecventă și superficială. Lucrări care mimează experimentul, dar nu construiesc nimic durabil. Multe texte arată ca niște schițe abandonate — mai mult atitudine decît construcție.

📌 Elena Vlădăreanu

Vizibilă, activă, implicată în tot soiul de proiecte culturale — dar poezia e adesea plată, prozaică, lipsită de intensitate, cu o feminism de carton și un minimalism gol. Își reduce limbajul pînă la insipid.

Înscrierea elevilor la ora de religie este o mărturisire! | Doxologia

   În 1993 am avut șansa să particip la un eveniment cum nu s-a mai întîmplat vreunul nici pînă atunci, nici după aceea. E vorba de o croazieră organizată de UNESCO România, prin Cornel Dumitriu, secretarul filialei de la București, pe Dunăre, de la Budapesta, la Passau și retur. Eram cuprinși într- o misiune culturală românească desfășurată în trei capitale dunărene (Budapesta, Bratislava și Viena) și un mare oraș german, Munchen. Vasul închiriat de organizatori era Steaua Dunării, patru stele, pe atunci în adminsitrarea unui armator german sau austriac, nu mai știu sigur. Echipajul era în întregime românesc.
      Înainte de a ne îmbarca la Budapesta, s-a organizat un colcviu la Sinaia, vreo trei zile, după care am urcat într-un tren special, alcătuit doar din vagoane de dormit plus doup vagoane restaurant, care ne-au dus la Budapesta, unde ne-am îmbarcat. Nu voi istorisi toată călătoria, care a fost fabuloasă. Eram acolo împreună cu Ioan Groșan , Tomi Grecu și cu colegii din Divertis (fără Ghiuri Pascu, plecat în altă parte, atunci). În afara noastră mai erau pe vas, îi iau la întîmplare, Florian Pittiș, Mircea Vintilă, Eugen Simion, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Emilia Popescu, Sanda Manu, Ion Sălișteanu, Gelu Colceag, Harry Tavitian, Nicolae Furdui Iancu, Anca Toader și mulți alții, pe care nu mi-i mai amintesc acum, pe loc. Oricum, multă și selectă lume.
        Și, în această, cum să-i spun, pleiadă culturală, se afla și IPS Pimen al Sucevei, regalist, pe atunci. Nu mă întrebați cum s-au făcut invitațiile, că nu știu. Vă imaginați ce atmosferă era acolo. Trebuie să spun că aveam masa asigurată (primiserăm meniurile tipărite, pentru toată perioada, la urcarea pe corabie), iar la bufetul vaporului se vindeau băuturi la prețul fostei Gospodării de Partid, adică foarte ieftine. Rolul meu, a lui Groșan și al colegilor din Divertis era să facem în fiecare seară animație, adică niște spectacole de improvizație. Asta a fost valabil doar prima seară, în care, într-un monolog de um umor necruțător, Ghighi Bejan l-a ironizat în fel și chip pe Cornel Dumitriu, organizatorul. care nu prea avea umor. Așa că omul, ușor vexat,ne-a rugat să nu mai face spectacole seara că lumea e obosită, poate oamenii vor altceva. Așadar, am rămas pe vas toată perioada fără treabă, ceilalți “pasageri” susțineau spectacole, expoziții conferințe în timpul escalelor. Iar noi, nimic. Am făcut, totuși, o “gazetă de perete” intitulată “Dunărea, pămînt românesc” dar am fost sfătuiți să nu mai producem și alte numere…
    Cum ziceam, noi era liberi, stăteam noaptea în salonul vasului cu mai toată lumea, ne distram pînă tîrziu, taraful lui Nicolae Furdui Iancu cînta orice repertoriu etc. Ceva inimaginabil, repet. Zile de fior și rîs!
    Ne culcam pe la trei dimineața, frînți. iar la șase, în zori, în difuzoarele aflate în fiecare cabină, se auzea vocea PS Pimen, rugîndu-se pentru păcatele noastre și ținînd o scurtă predică matinală. Am închis noi difuzoarele, dar de la stație se puteau porni, chiar dacă erau închise de la butonul din cabină, în eventualitatea unor alarme. ÎPS Pimen nu prea ieșea pe punte, mai stătea de vorbă cu Ioan Alexandru, era un om liniștit, aproape nu-l observai. Dar seara se ducea repede la culcare, ne lăsa pe noi în păcatele noastre, cu voie și fără de voie, pentru că trebuia să se trezească dimineața  să se roage pentru iertarea lor.
     Au fost 12 zile în care Înalta față Bisericească a vegheat asupra vasului și s-a rugat pentru noi toți. Și, poate și din această cauză, am ajuns cu toți cu bine înapoi. Rugăciunile i-au fost ascultate. Acum, aflînd Episcopul Pimen că se află greu încercat în spital, din cauza viruslui chinezesc, poate a venit momentul să mă rog și eu pentru el! Doamne, ajută-l!

Tovarăşul Yves Montand ,acordînd autografe Bucureştenilor cu ocazia vizitei sale din 1957 în capitala României

Citind despre faptul că partidul Comunist Chinez vrea să facă mai atractivă ţara încurajînd viaţa de noapte, vă povestesc, în aceeaşi direcţie,  ceva despre Bucureştiul anilor 50. E o poveste pe care am auzit-o de la eminentul doctor Titus Cârstea, din Lugoj, un om care m-a ajutat mult în momente dificile de dinainte de 89. Domnia sa mi-a povestit că îi datorează cultura sa cinematografică de tinereţe lui Yves Montand, personal. A văzut în anii studenţiei cîteva filme noaptea, la cinematograful Patira de pe Magheru.  În februarie 1957, tovarăşul Yves Montand (şi tovarăşa sa Simone Signoret), memtru al Partiudui Comunsit Francez (alături de care a cîştigat primăria minunatei localităţi Saint Paul de Vence), a vizitat România. mai precis, Bucureştiul. După ce s-a plimbat pri capitală, la întîlnirea cu Gheorghiu Dej, actorul francez ar fi spus: Tovarăşi, totul este minunat, da nu aveţi viaţă de noapte.Proletariatul trebuie să se bucure şi noaptea”. La auzul acestor cuvinte, însuşindu-şi critica, organele de partid şi de stat aud decis să deschidă cinematograful Patria toată noapte. Şi să introducă în programul de noapte filme cît mai atractive. Astfel, stimaţi tovarăşi, cînd intra lumea la cinema, la ora unu sau la trei, se remarca agitaţie pe stradă, o agitaţie ce putea trece drept viaţă de noapte. Tovarăşul Yves a fost mulţumit, iar studentul la medicină Titus Cârstea, şi mai mulţumit, că putea vedea filme bune la preţ redus, în sesiunea de examene. 

Desigur, la cîtăva vreme după ce discuţia cu tov Yves Montand a fost uitată, cinematograful Patria a intrat în program normal.