Posted on
by

Gabriel G. Stănescu este un mincinos notoriu și asta e treaba lui și a celor care îl cred. Nu mă interesează ce face, atîta timp cît acțiunile lui nu mă vizează, direct, și pe mine. Nu aș fi scris despre asta, există subiecte mult mai interesante. Dar o minciună multiplicată de el pe rețelele sociale mă afectează direct și personal. Într-un “status” al lui Gabriel G. Stănescu de pe faceboock, mitomanul afirmă că a fost Consul General la Marsilia din 2007 pînă în 2014. Atașez captura acestei minciuni pe care am primit-o de la un prieten, eu neavînd cont de Faceboock. Problema cu afirmația aceasta este că îmi răpește mie, personal, un an și jumătate (un an și patru luni, mai exact) din CV. Pentru că între mai 2o11 și septembrie 2012 eu am fost Consul General la Marsilia, nu el. Am acte! Și, înaintea mea, a fost Cornel Alecse (și el are acte!). Mincinosul de Stănescu a fost numit Consul General înlocuindu-mă pe mine și a fost schimbat în 2014, în urma unor probleme din declarația de avere (așa am înțeles din presă). Minciuna asta poate prinde la oameni mai puțini informați. Și, ca dovadă, Corpul Consular din Marsilia l-a crezut, astfel încît, în baza vechimii a fost ales decan al acestei asociații.

Așadar, mincinosul a trecut și la furt. Aici nu poate fi vorba de o eroare de redactare, de un moment de scăpare a memoriei. Pur și simplu, Gabriel Stănescu mi-a furat o parte din viața mea profesională. Cu bună știință, cu intenție.Așa cum sînt mai multe minciuni ale lui pe care, sper, Corpul de Control al MAE le va demonta. Căci unele minciuni sînt grave și pot afecta chiar relațiile diplomatice ale României cu Franța.

Poate că între timp, mitomanul va șterge postarea sau va revizui minciuna. Prea tîrziu, acest furt râmîne în memoria internetului și îi avertizează pe toți acei care vor avea de-a face, pe viitor, cu acest mincinos devenit și hoț.

Posted on
by

Astăzi am primit propunerile de copertă şi am ales-o pe asta. Faţă de prima ediţie Polirom, 2007), am adăugat cîteva pagini despre aventura de o săptămînă în Vanuatu, unde am cunoscut un personaj fabulos. Care, între timp, a încetat din viaţă. Cu tristeţe am aflat că, în aprilie 2015, s-a stins şi Jean-Paul, ghidul meu prin triburile kanak. Mai departe scrie-n carte! 

Săptămîna viitoare cartea ajunge în tipografie, după care se va găsi în librării şi pe net. (Fotografia de pe copertă îi aparţine soţiei mele, Carmen Morar).

UPDATE: Un scurt interviu despre carte puteţi citi aici


Posted on
by

Joi, 23 iulie 2015, la ora șase după-amiaza mi s-a îndeplinit un vis (care cred că a fost visul multor copii și, de ce nu, al multor adulți): am urcat la bordul Bricului Mircea, acostat la Marsilia, pe cheiul din fața MUCEM, adică într-un loc extrem de vizibil. Invitația a venit de la Comandorul Dan Ciontoiu, comandantul misiunii și de la comandorul Gabriel Moise, comandantul navei-școală “Mircea”. Pe lîngă cei doi ofițeri superiori, am avut bucuria de a schimba cîteva vorbe cu domnul comandor dr. ing. Ghoerghe Ichimoaiei, președintele Fundației Gheorghe Balaban (mulțumesc pentru albumul despre Bricul Mircea  și pentru fotografii). O fundație care are legătură foarte strînsă cu ambarcațiunea pe care ne aflam. Invitația a venit pe neașteptate, prin Consulatul General al României și m-a bucurat. În fine, în Marsilia se întâmpla ceva pozitiv în legătură cu România!

Am avut privilegiul să fac o tură ghidată a punților Bricului Mircea și să aflu date ale istoriei sale și cîteva caracteristici tehnice. Puteți avea acces la ele aici. Am aflat acolo de dorința celor de pe navă de a face Turul Lumii, un vis pe cît de legitim, pe atît de dificil de realizat. Motivul, același, nu sînt fonduri. Mie, personal, mi se pare că un astfel de tur, cu popasuri în marile porturi ale lumii, face cît sute de acțiuni destinate construirii unei imagini a României în lume. pînă ne vom fixa brandul de țară, cu savante și costisitoare campanii, Bricul Mircea ar putea  să trezească deja curiozitatea pe cheiurile lumii. Am văzut chiar la Marsilia (unde vin tot felul de vase, corăbii, pacheboturi etc) cum Bricul Mircea a adunat pe țărm  mulți pasionați de călătoriile pe mare. Un tur al lumii bine pregătit, cu mediatizare profesionistă, cu un jurnal de bord live, pe internet, cu posibilitatea unor vizite la bord, prin diversele porturi, ar avea dimensiunile unui eveniment de anvergură. Potențialul de imagine este amplu. Sînt convins că mulți români care locuiesc peste mări și țări, s-ar bucura, și ei, să ajungă pe Bricul Mircea, atunci cînd vasul va acosta aproape de ei.

Mă bucur că, acolo, pe vas, l-am reîntîlnit pe Radu Spătaru, comandantul portului Marsilia , profesionist (școlit la Constanța, cu stagii chiar pe Bricul Mircea) cu un parcurs profesional impecabil (printre altele a fost comandant al porturilor Nisa și Bastia). Voiam să scriu de mai multă vreme despre el, dar luat cu ale vieții și ale literaturii, am tot amînat. Acum s-a ivit prilejul. Poate că presa de la noi (și televiziunea, și cea scrisă) se va interesa de Radu Spătaru, măcar pentru amănuntul că a fost coleg de an cu Traian Băsescu.

Am trăit două ore de reîntoarcere în copilărie şi, cum spuneam, mi-am împlinit un vis. Drept pentru care sînt solidar cu visul celor de pe Bricul Mircea de a face înconjurul lumii (cel mai departe, nava-şcoală românească a fost pînă în Mexic). Să mergeţi pe mările şi oceanele Pămîntului cu toate pînzele sus!

Posted on
by

Am citit acum cîteva zile, în Paris Match, un amplu articol documentar despre Omar Sharif. Sigur sînt multe lucruri interesante în viața lui. Am reținut că numele cu care s-a născut actorul este Michel Chalhoub. Libanez catolic din Egipt, tînărul Michel a absolvit facultatea de Matematică a Universității din Cairo. A ajuns să joace într-un film și, pentru a nu afla părinții ce face, și-a luat un nume musulman, Omar Sharif. Pe platoul de filmare s-a îndrăgostit de actrița principală și a cerut-o în căsătorie, trecînd la islam, religia ei. Doi pași spre islam: numele și, apoi, chiar posesorul numelui. Nu insist asupra multiplelor sale cuceriri feminine. Din toate legăturile lui a avut un singur fiu, Khaleb. Care a fost căsătorit de trei ori: cu o musulmancă, o catolică și o evreică. Pe nepotul lui Omar Sharif îl cheamă chiar Omar Sharif, junior. E frumos și, ca bunicul său, e actor. Dar, spre deosebire de bunicul său musulman și afemeiat, el e evreu și gay.

Dacă ai scrie într-un roman povestea asta, lumea ar zice că e ceva forțat. Pentru că viața, iată, e din alt film.

Posted on
by

UPDATE: În data de 24 februarie 2016 am aflat că a apărut decizia CEDO și în Monitorul Oficial

 

Astăzi s-a încheiat micul meu calvar judiciar care mi-a mîncat bani şi nervi. E vorba de procesul intentat mie de Victor Gaetan, un aşa-zis consultant politic american de origine de română. E cel despre care Eugen Ionescu era de părere că ar fi spion. Vă reamintesc de acest caz publicînd scrisoarea marelui scriitor (care a apărut în Academia Catavencu şi a declanşat procesul contra mea)

 

Mulţumesc din toată inima avocatei Iulia Mălăescu pentru modul exemplar şi pentru solidaritatea cu care s-a implicat alcătuind şi susţinînd dosarul de la Strasbourg!

aveţi mai jos şi decizia CEDO de azi, 7iulie 2015

Morar v. Romania (no. 25217/06)*

The applicant, Ioan T. Morar, is a Romanian national who was born in 1956 and lives in Bucharest. The case concerned the criminal conviction and civil liability of a journalist working for a satirical weekly for defamation against the political adviser to an electoral candidate. In February and March 2004 Mr Morar, who is a professional journalist, published several articles in the Academia Caţavencu satirical weekly magazine in the context of the 2004 presidential elections. The articles concerned, among others, V.G., who was political adviser to a potential candidate at the time. On 26 April 2004 V.G. lodged a criminal complaint with the court against three journalists from the satirical weekly, including Mr Morar, for defamation. The court acquitted Mr Morar. On 23 December 2005 the County Court upheld V.G.’s appeal on points of law and sentenced Mr Morar to a criminal fine, suspended. The court further sentenced the journalist to pay civil damages to V.G. for the non-pecuniary damage he had suffered, totalling 10,000 US dollars (USD), plus USD 16,000 in costs and expenses. The company publishing the Academia Caţavencu satirical weekly was declared civilly liable jointly and severally with Mr Morar. The County Court held that the journalist had committed defamation by “indirect intention”. Relying in particular on Article 10 (freedom of expression), Mr Morar alleged that his freedom of expression had been impeded.

Violation of Article 10

Just satisfaction: EUR 18,445 (pecuniary damage) and EUR 6,000 (non-pecuniary damage)

Posted on
by

E o întîmplare simpatică și de aceea o povestesc. Era în primii ani 80 (nu mai știu exact care din ei), vara, la Costinești, la Serbările Mării. Eram acolo cu Ioan Groșan și cu Divertis. Eram un fel de scenariști, inventam jocuri și evenimente și le  chiar puneam în practică. Inițiaserăm Cartea Recordurilor Stațiunii Costinești la care s-a prezentat multă lume cu tot felul de propuneri. Printre ei, un tînăr vînjos care ne-a spus că are cea mai neagră barbă. Așa era. A fost trecut în registru. Apoi a susținut că deține un alt record. Poate vorbi într-o limbă necunoscută nouă. Ce limbă? Limba armenească. L-am poftit la microfon unde a spus ceva , cîteva fraze, într-adevăr, într-o limbă necunoscută de noi. Și pentru ca plaja să nu rămînă ca noi, adică în ceață, l-am rugat să ne traducă. Era vorba despre un apel pentru amicul lui armean,de asemenea, de care se rătăcise și pe care îl chema, în zece minute, la Obelisc, să se regăsească. Tînărul se numea Varujan Vosganian, terminase matematica și a reușit să producă cel mai ciudat “record” al zilei! Am rîs împreună, acolo, sus pe acoperișul Radiovacanței Costinești  și l-am felicitat pentru modul ingenios în care a reușit să ajungă la microfon și să comunice un anunț strict personal! Era clar că un astfel de om va ajunge departe.

 

Posted on
by

Asociația Cinépage a organizat, de cîțiva ani, retrospective ale cinematografiilor europene. Au fost italienii, portughezii, ungurii și alții. Anul acesta a venit rîndul cinematografiei românești, cu focus pe noul val. Începînd de mîine, 27 ianuarie și pînă în 4 februarie se vor organiza proiecții și dezbateri pe marginea acestor proiecții. Porgramul complet îl aveți aici. Vor sosi din România regizorul Tudor Giurgiu, actrița Dorothea Petre, monteuza Dana Bunescu, producătoarea Vanina Vignal și criticul de film Andrei Rus. Ultima zi a retrospectivei se va încheia cu un concert Maria Răducanu.

Mă bucur că sînt voluntar pentru această acțiune (adică duc și aduc o parte din invitați de la și la aeroport, îi însoțesc în oraș făcînd pe ghidul și pe interptetul de limbă franceză. M-am oferit să fac asta pentru că nu putem să așteptăm totul de la ceillați, iar noi să stăm pe margine și să chibițăm. (deși e mai plăcut să stai decît să te obosești cu tot feluld e corvezi! )

O mențiune aparte și mulțumiri și pe această cale pentru crama Avincis care ne-a oferit gratuit vinul pentru seara de deschidere. E importatnt să le arătăm francezilor, pe toate căile, că aveau (și încă mai au) au, în general, o imagine greșită despre români și România.

Dacă sînteți prin Marsilia sau împrejurimi, vă așteptăm la proiecții.

Posted on
by

Toni Greblă, că altfel nu pot să-i spun, a fost un băiat bun, de-al nostru, din popor, absolvent de drept și avocat la baroul Gorj pînă în 89. După care a devenit, în vîltoarea Revoluției, președinte CFSN Gorj. În 1990, cînd s-a inventat postul de prefect, Toni Greblă a fost numit de Iliescu (sau Roman, mă rog), prefect de Gorj. Calitate în care, în 1993, face parte din delegația condusă și dusă de Ion Iliescu în Elveția. Ajuns la Geneva, Topni Greblă a constatat că-i place foarte mult acolo. Și i-a spus lui Nea Nelu că vrea să rămînă. Fiind băiat bun, de-al nostru, din popor, domnul Iliescu a fost de acord. Așa că Toni Greblă nu a mai urcat în avionul de întoarcere, a rămas la sol, dar nu ca transfug, Doamne ferește, ci ca Prim Secretar (pe stil nou, nu ca ăia vechi) la Misiunea Permanenta a Romaniei pe langa Oficiul European al Natiunilor Unite si alte Organizatii Internationale din Geneva. Este cea mai scurtă evoluție de la prefect de județ la înalt funcționar de ambasadă (reprezentanță) care s-a înregistrat, vreodată. în România. Și, poate, și în Europa. Hîrtiile, agrementele, acreditările internaționale, verificările, transferul s-au făcut de îndată ce a ajuns delegația acasă și s-au transmis prin curier diplomatic. Cel puțin asta e povestea care circulă, încă, în MAE, însoțită de un zîmbet cel puțin misterios.

Posted on
by

Am cunoscut-o pe Doamna Valmy la New York, prin Liana Cojocaru și prin prietenii de la Lumea Liberă, regretații Dan Costescu și Cornel Dumitrescu. Am stat de vorbă , însă,mai mult în România, unde se reîntorsese după 90. Începusem să lucrăm la o biografie a ei, am înregistrat ore întregi pe reportofon, am și transcris zeci de pagini, dar Doamna Valmy a tot ezitat dacă să publice sau nu cartea. Nu a publicat-o. Mi-a spus lucruri foarte interesante, multe dintre ele se știu acum, au apărut prin tot felul de interviuri, altele s-ar afla numai dacă s-ar publica acea biografie.

Istoria cosmeticii din Statele Unite îi va reține numele din mai multe motive, unul dintre ele fiind că ea a fondat prima școală de cosmetică din New York și a pus bazele Asociației Cosmeticienilor din SUA. Plecată în America spre 40 de ani, divorțată, mamă a unei fetițe, Christine Valmy s-a angajat la un salon de cosmetică. Acolo a aplicat un tratament propriu unei fete tinere care avea acnee. Și care s-a vindecat. Povestea a ajuns într-o revistă iar în urma articolului a primit milioane de scrisori. Milioane. De aici a început totul, rețeaua de cabinete de cosmetică, școala din NY, producția de cosmetice etc. Cînd am ajuns prima dată în NY, înainte de a o cunoaște (îi știam doar numele) am văzut salonul ei pe Fifth Avenue, față în față cu Hotel Plaza. Acum, în acel loc (și în locul altor cîteva magazine de atunci) se înalță celebrul Apple Store, deschis non-stop. Continue reading →

Posted on
by

De-o vreme trăiesc în Franța. Citesc presa (am chiar un abonament la cel mai important cotidian francez), încerc să înțeleg țara și locuitorii ei. Am citit de puține ori Charlie Hebdo. Mi s-a părut că le lipsește ceea ce aș numi bunăvoința umorului. Nu m-au făcut să rîd sănătos, mi s-au părut încrîncenați.  Am citit de mult mai multe ori Le Canard Echainé, unde am văzut și umor mai mult, și o luptă mai clară și mai determinată împotriva lumii strîmbe în care trăim. Dezvăluirile făcute de “rățoi” au provocat acțiuni de corecție a lumii politice franceze, au generat anchete penale, reacții sociale etc. (cumva cum, zic eu, a făcut și Academia Cațavencu în cea mai bună perioadă a sa).Charlie Hebdo a avut un curaj unidimensional, mai ales. A atacat mai ales convingerile religioase. Așa au înțeles ei că funcționează umorul. Eu, unul, i-am penalizat în singurul mod în care poate fi penalizată o publicație: nu i-am cumpărat și, deci, nu i-am citit. Dacă, însă, ar fi fost amenințați, într-un fel, cu interdicția, aș fi semnat orice pețiie în favoarea lor.

Barbaria de astăzi mi se pare, așa cum s-a spus deja, cel mai mare atentat împotriva presei, împotrivaa libertății de expresie, care a avut loc vreodată în Franța. caricaturiști opriți cu kalașnicovul, o barbarie fără seamăn. Șiu eu sînt Charlie, o spun cum au spus-o sute de mii de francezi!

Sînt multe lucruri greșite în țara asta, sau care mi se par mie greșite. Este greșit ca o țară care se consideră tatăl și mama laicității, să aibă un președinte care nu spune majoritarilor nici o urare de, să zicem, Crăciun, dar se deplasează la o moschee să ureze cele cuvenite minorității arabe. Prin astfel de gesturi discutabile, se descurajează o parte a populației și se încurajează o altă parte, mai mică și mai activă religios. Recent, o instituție administrativă din Franța a fost admonestată pentru că a expus, într-un spațiu public, o iesle de Crăciun (tradiție puternică în lumea catolică franceză). S-a invocat laicitatea statului, deși, același stat, prin primarul general al Parisului organiza o mare sărbătoare la început de Ramadam. Nu sînt eu chemat să rezolv problemele Franței, dar nu pot să nu observ dubla măsură în comportamentul public al forței politice care conduce această țară. Mi-e teamă că scenariul din cartea lansată astăzi (ce coincidență) și scrisă de Houellebeq, acela cu un președinte musulman al Franței, va încinge spiritele și va distruge lumea valorilor an care cred (și nu numai eu).

Pe de altăparte, mi-e milă de arabii care au venit în Franța atunci cînd țările lor și-au luat independența, iar ei erau văzuți ca niște trădători. Da, arabii care au fost alături de ocupantul francez și care au văzut că el, ocupantul, vine dintr-o lumea mai avanasată, mai confortabilă, mai îndestulată. Pe care ei, “colaboraționiștii” harkis, și-au dorit-o și au servit-o. Da, de acești bătrîni pe care-i văd zilnic în La Ciotat, privind peste marea albasatră, spre Marocul și Algeria și Tunisia lor , din care au fugit, de ei mi-e milă.

După cum merg lucrurile, FN, extrema dreaptă franceză a cîștigat puncte serioase în sondaje. Mi-e greață și mi-e teamă.

Și eu sînt Charlie.

Mi-e milă de o Franță în care valorile europene sînt ascunse pentru că nu sînt corecte politic. Și în care își fac loc focare ale urii pentru că li se face loc. În care respectăm prea mult valorile celuilalt, în vreme ce sîntem obligați să renunțăm la valorile noastre.Nu spunem Crăciun, că-i jignim pe cei care nu-l sărbătoresc.

Europa are o problemă. Și problema nu se va rezolva printr-o toleranță unilaterală.

Și eu sînt Charlie. Mai aveți gloanțe?